Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)

1959-06-11 / nr. 24

CROCETARE gm TOATE TARÎCE. GAZETA LITERARA Anul VI nr. 24 (274) — ioill iunie 1959 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P­ R. 8 pagini 50 bani Naţionalizarea tăim vremuri miracu­loase, în care istoria îşi înscrie cu litere mari etapele, clipele de răs­cruce, acele clipe hotă­­rîtoare care schimbă viaţa unui popor şi care înseamnă cotituri sau salturi de o infi­nită însemnătate, se­mănate odinioară la distanţe de veacuri, răsărite azi la distanţă de ani unele de altele şi crescute din limpedea conştiinţă a celor ce fău­resc o viaţă nouă. Omul contemporan îşi aruncă privirea înapoi, pe par­cursul a numai cincisprezece ani, şi numără marile evenimente pe care le-a trăit el însuşi, aşa cum omul al­tor epoci trecute ar fi putut socoti, frunzărind cronicile, evenimentele de­cisive ale unui trecut trăit pe rînd de bunicii şi străbunicii lui. Iar scri­itorul de azi, cronicarul vremii lui, care se zbuciumă întrebîndu-se dacă a fost la înălţimea contemporaneităţii şi dacă n-a scăpat cumva tîl­cul bo­gat al vreunui moment crucial, a pu­tut să zugrăvească pe rînd, în măsura în care şi-a încordat puterile şi i-a clocotit sufletul de frumuseţea noului pe care îl trăia, reforma agrară, răs­turnarea monarhiei, naţionalizarea marilor întreprinderi, munca de trans­formare socialistă a agriculturii, atî­­tea prefaceri fundamentale sortite să ducă la ridicarea nivelului economic al ţării, atitea prefaceri care au creat o viaţă nouă poporului nostru. Mi-aduc aminte de ziua de 11 iunie 1948. Eram atunci profesoa­ră la un conservator seral muncito­resc. Cursurile începeau la 6 după masă. Mi-am aşteptat în acea zi elevii la curs. Nu aflasem încă ce se petre­cea în întreprinderile în care lucrau ei îndeobşte pînă pe la 5. Erau băieţi buni, serioşi, harnici la muncă în fa­brici , în care lucrau, plini de rîvnă în şcoala în care învăţau arta acto­ricească. Am priceput că dacă întîr­­zie, au o pricină vrednică de îngă­duinţă şi nu mi-am pierdut răbdarea aşteptîndu-i. Au venit tîrziu, schim­­baţi la faţă, cu ochi strălucitori, cu respiraţia încă tăiată de emoţie şi au povestit în clasă ce se ■ petrecuse : fa­bricile, luate de la patroni, trecuseră în mîinile statului ca bun comun al poporului. Partidul, în marea sa în­ţelepciune, îndeplinise acest act revo­luţionar, capital pentru doborîrea ex­ploatării din cea mai importantă parte a industriei ca şi pentru economia ţă­rii, pentru creşterea producţiei, pen­tru posibilitatea planificării. Emoţia şi bucuria celor veniţi în acea seară de iunie din fabrici ne-a cuprins pe toţi, pe ceilalţi elevi care lucrau în mici ateliere, în mici bi­rouri şi care aflau ca şi mine. In acea clipă, ceea ce se petrecuse în marile întreprinderi, şi poate că azi ei toţi, ca şi mine, îşi aduc aminte cum legătura strînsă de afecţiune şi­­ prietenie care ne legase necontenit devenea, în acea seară de sărbătoare, şi mai puternică. Azi, acei elevi ai mei sînt răspîndiţi în toată ţara, unii au rămas în producţie şi muncesc cu cinste şi sîrg, alţii, care aveau o che­mare de netăgăduit pentru teatru, sunt actori cunoscuţi şi aş vrea să le mulţumesc încă o dată că, trăind ală­turi de ei şi prin ei marele eveniment, conştiinţa mea de scriitor, niţel dezo­rientată, pe-atunci, a suferit un şoc puternic. Vi-am dezmorţit, am văzut limpede de parcă mi-ar fi împrumutat ochii lor şi, curînd, am scris piesa „Cumpăna“, în care am încercat să zugrăvesc momentul naţionalizării. Nu vreau să vorbesc aici despre stîngă­­cia sau despre meritul meu, dar vreau să-mi mai aduc o dată aminte de acea seară care mi-a arătat limpede dru­mul pe care trebuie şi pot să merg. Lui Nagy István, naţionalizarea marilor întreprinderi i-a inspirat ro­­mânul său „La cea mai înaltă ten­siune“ care, alături de istoria scrisă, îi zugrăveşte, cu imaginile scriitoru­lui, şi pentru cei care n-au trăit ei înşişi momentul, pe oamenii care au realizat acest act de mare semnifi­caţie revoluţionară. Pe aceşti oameni, pe cei care au înfăptuit naţionalizarea şi pe cei care clădesc necontenit economia ţării noas­tre pe temeiul ei, literatura noastră îi zugrăveşte şi mai ales trebuie să-l zugrăvească. Lupta partidului pen­tru crearea bazelor economice ale vieţii noastre noi, pentru construirea socialis­mului, lupta şi munca cotidiană a între­gii clase muncitoare este cea mai nobi­lă şi cea mai bogată temă de inspiraţie care a stat vreodată la îndemâna scrii­torului, la îndemîna artistului vreunei epoci, in faţa noastră creşte în fiecare zi o lume nouă, care n-a făcut numai să schimbe mizeria şi îngenunchearea cu un trai bun şi liber, dar şi-a schim­bat concepţia despre viaţă şi univers, despre propriile ei posibilităţi, — o lume conştientă de drepturile şi de da­toriile ei, de sarcina de a modifica faţa pământului, modul de muncă, de sarcina şi de libertatea ei de a-şi crea condiţiile de viaţă de care are nevoie. Scriitorul care străbate satele noas­tre de azi, care se opreşte, nu în treacăt, nu în grabă şi cu ochi de turist, ci îndelung şi atent, cu privire şi suflet pasionat de cunoaştere, in­tr-o gospodărie agricolă colectivă, pe un şantier sau într-o mare fabrică şi stă acolo îndelung, cunoaşte un om pe care trecutul nu l-a putut cu­noaşte, pentru că el nu exista încă. Dacă înaintaşii noştri, scriitorii pro­gresişti ai trecutului, ar fi putut scrie, şi au scris uneori dar nu în­totdeauna în măsura în care se cu­venea, despre un om care gemea sub nedreptate şi apăsare, despre un om care aspira la dezrobire şi se răz­vrătea, scriitorul de azi poate întîlni figura senină a celui căruia partidul i-a dat libertatea de a gîndi, a ac­ţiona şi a visa, i-a dat drepturile în­tregi al cetăţeanului liber, figura limpede a celui care nu face diferenţa nefericită dintre „eu“ şi „noi“, din­tre binele „meu“ şi binele „nostru“. Este figura luminoasă a muncitorului pătruns de spiritul colectivului, de răspunderea pe care o implică acest spirit şi conştiinţa că ceea ce o vă­­deşte el azi este pentru toţi cei de mîine, că fiecare clipă de avint per­sonal grăbeşte mersul întregului, că acţiunea lui într-un anumit sector se încadrează în acţiunea mare a între­gii clase muncitoare şi că a întări propria ta patrie înseamnă a întări în­tregul lagăr al socialismului, înseam­nă a întări pacea. Aceştia sînt eroii asupra cărora tre­buie să ne oprim. Dacă am scris o vreme spre a demasca tipurile, întîr­­ziate în vremea noastră, ale unei bur­ghezii care nu voia să piară şi care, camuflată mai mult sau mai puţin, încerca să ne mai încurce iţele, a ve­nit clipa în care literatura noastră trebuie să-şi îndrepte toate luminile, toate reflectoarele asupra celor care duc viaţa înainte, care îi dau vigoare, frumuseţe, elan. Asemenea oameni se găsesc pretutindeni. Ei sunt motorul vieţii noi, ei sunt „tipul“ central, ca­racteristic al contemporaneităţii. Şi dacă zugrăvirea prezentului im­plică cunoaşterea neapărată a izvoa­relor lui, dacă imaginea unui copac care creşte înalt, rotat şi tufos, te face să te gîndeşti la rădăcinile lui puternice şi adinei, nu putem să nu ne gindim, cînd îi întîlnim pe con­structorii luminoşi ai zilelor noastre. Ia actul naţionalizării principalelor mijloace de producţie, ca la una din­tre schimbările revoluţionare structu­rale în economia statului nostru, care a făcut posibilă crearea altor condiţii de muncă şi de viaţă, a făcut posibilă creşterea oamenilor muncii pînă la nivelul lor de azi şi care stă la teme­lia creşterii lor viitoare. Lucia DEMETRIUS Q .JNoua sală a Palatului Republicii Populare Române" (șantier) (Din lucrările în cinstea zilei de 23 AUGUST) desen de MIHU VULCANESCU N. A. T. O. -Şase minute de z­b o r... Alături de trustul oţelului şi cel al petrolului, există şi un trust Interna­ţional al creierelor. Trustul creierelor e foarte tînăr; s-a înfiinţat de-abia în 1957, fiind cunoscut sub denumirea de Congresul Atlantic. Trustul petrolului a creat trustul cre­­ierelor; întîi a fost Petrolul şi pe urmă, ideea, întîi Oţelul şi de-abia după aceea capetele înfierbîntate şi poeţii obscuri. De aceea, autorii de eseuri războinice şi firavii poeţi ai izolărilor depline nu trebuie să-şi piardă vremea căutindu şi rădăcinile literare în negura veacurilor, pe toţi i-a născut Petrolul şi Oţelul. De la început, Petrolul şi Oţelul s-au în­grijit de creierele de care aveau nevoie, creiere de filozofi, creiere de poeţi, cre­iere de oameni politici, creiere efer­vescente dar disciplinate, gata să ex­prime şi să apere ceea ce simte Petro­lul şi oţelul, ceea ce iubeşte Petrolul şi Oţelul. Petrolul şi Oţelul au avut grijă de ei încă din leagăn, i-au trimis la universităţi, le-au dat ajutor de boală şi, ceea ce pare paradoxal, le-au dat chiar şi idei. De aceea, creierele infierbîntate au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca Petrolul şi Oţelul să fie mulţumiţi, să nu regrete că i-au adorat încă din lea­găn. Era de neconceput ca toate capetele Infierbîntate ale Occidentului să stea deoparte. Izolate la sute de kilometri un­ul de celălalt Situaţia era alarmantă. Un cap înfierbîntat la Los­ Angeles Şi alt cap înfierbîntat la Bonn, fără posi­bilitatea de a comunica şi de a face rapid un schimb de impresii! Un esp­er.fierb­întat înseamnă „idei*, declaraţii războinice, propuneri pentru convingerea maselor asupra caracterului defensiv al N.A.T.O.-ILUI. De aci dorinţa firească de a comunica cu un alt cap înfier­bîntat. Capetele Infierbîntate ale Congresu­lui Atlantic s-au adunat în aceste zile la Londra, capitalei Marii Britanii reve­­nindu-i cinstea de a asigura ideilor masă şi casă. „Associated Press“ ne In­formează că la Congresul NAT­O. participă personalităţi politice, depu­taţi, literaţi şi artişti. încă înaintea în­ceperii Congresului Atlantic, capetele înfierbîntate care trebuiau să plece la Londra au avut nopţi de insomnii, chi­­nuindu-se să găsească soluţii salva­toare, capabile să mulţumească pe de­plin Oţelul şi Petrolul. Oţelul şi Petro­lul nu l-au trimis degeaba la universi­tăţi, nu le au publicat degeaba cărţile. N.A.T.O. s-a discreditat în faţa opiniei publice şi aşteaptă acuma ajutorul cre­­ierelor. Creierele infierbîntate au avut nopţi de insomnii, dar, pesemne, şi clipe de euforie cînd au găsit ideea care, cred ei, va convinge masele că insta­larea de rampe atomice în ţările Eu­ropei occidentale slujeşte interesele păcii. Autorul de romane negre a stat cu ti­rajel­e în mînă, uitîndu-se mereu de fereastră în aşteptarea automobilului, temîndu-se să nu intîrzie la Londra. La chemarea Petrolului şi a Oţelului, poe­tul suav şi ermetic a coborît repede din înălţimi, călctor vîrtos şi sănătos pe pămînt. Intre turnul de fildeş si sediu­l N . T.O distanţa nu e prea mare pe­­semne şase minute de zbor. Capet­ele în­tre s-au întrebat ce anume sonete trebuie create, ce anume cârti trebuie scrise, ce anume filme trebuie făcute, ce anume metode psihologice trebuie descoperite pentru ca opinia publică să fie Indusă în eroare. Sarcina Congresului Atlantic e ingra- Teodor MAZILU (Continuare In pag. 6) Mă aflam deunăzi în biroul priete­nului meu P„ redactor-șef al unei gazete literare. Pe masa lui de lucru, mai multe scrisori, dintre care una sosită de departe, tocmai din Statele Unite. Prietenul meu mi-a permis s-o citesc, era scrisoarea unui negru din Chicago. Nu m-am putut stăpîni s-o copiez şi s-o transcriu aici : „Domnule, Mă numesc Max Embilint şi sînt un negru oarecare din Chicago. Nu v-aş fi scris dacă nu aş fi fost ales de un compatriot al dvs. să-i fiu erou într-o carte publicată în 1958, de edi­tura franceză Pion, în colecţia „Reux croisés“. Compatriotul dvs. se numește Constantin Virgil Gheorghin, iar car­tea „Cerșetorii de miracole". Eu sînt, cum v-am spus, un om de rînd, care am avut mult de suferit de pe urma albilor. D-l C. V. Gheorghiu m-a fă­cut însă milionar, descendent dintr-o familie de negri, patroni ai unei fir­me de pompe funebre. E drept că sînt înalt şi bine făcut, cum spune dum­nealui, şi că-mi cam place să beau rom alb de bună calitate. Am iubit o fată albă, Blanche Knorr. Şi ea zicea că mă iubeşte. Am vrut să ne căsă­torim. Dar fraţii ei — poliţişti din tată-n fiu — au vrut să mă omoare şi m-au castrat. Aceasta-i povestea mea. Văd însă, că în cartea de care am pomenit, mi se mai întîmplă multe aventuri, unele mai ciudate decît al­tele. D-l C. V. Gheorghiu, după ce m-a făcut milionar, m-a trimis în Europa, la Moscova, unde spune că am fost primit cu braţe deschise şi transformat în luptător pentru eman­ciparea negrilor. D . C. V. Gheorghiu spune că ar exista acolo un minister pentru problemele rasei negre. Şeful acestui departament, un personaj mis­terios şi perfid, cu ochelari negri şi mănuşi de aţă gri, un anume Stanis­las Krizza, ar fi plecat cu mine în Africa, la Icibolia, pentru a pune la cale masacrarea a patru blajini mi­sionari creştini de către un trib de canibali din savană. Moartea acestor albi a dezlănţuit, spune compatriotul dvs., o violentă campanie de opinie publică prin­ care colonialiştii au fost ţintuiţi la stîlpul infamiei. După is­prava rușinoasă pe care dînsul spune c-am făcut o, eu m-aș fi predat de bună voie colonelului Jolyheart, co­mandantul militar al capitalei t­ropi­­celui. M am predat, deoarece, mai dez­nădăjduit decît oricînd, am priceput că nu există mîntuire pentru noi, negrii, deopotrivă de persecutaţi de toate popoarele albe. Aşa spune au­torul meu. Eu nu pot să ştiu dacă lu­crurile stau aşa sau nu, deoarece n-am plecat niciodată din Chicago. Un lu­cru ştiu : că negrilor nu le merge prea bine în America. V-am scris, nădăjduind că poate veţi fi în măsură să-mi explicaţi ce e cu cartea lui C. V. Gheorghiu, în care eu apar altfel decît sînt. Vă rog să primiţi, domnule, asigu­rarea... etc “ Nedumerirea ta, Max Embilint, e firească şi legitimă, — pentru că eşti eroul unei jalnice mistificări. Am să caut, pe cît mă pricep, să-ţi explic cartea al cărei erou zici că eşti şi să-ţi prezint pe autorul ei. Ai dreptate, Max Embilint, povestea ta se termină, în realitate, cu tenta­tiva de linşaj. E un caz, iartă-mă, banal, pe care statisticile ţării tale nici nu-l mai înregistrează. Pentru ce, smuls dintr-o dată anonimatului, ai devenit erou de roman, vei pricepe de îndată. Pe tine, Max Embilint, te-ar fi putut alege un scriitor cinstit, care crede în oameni şi într-o viaţă mai bună pentru toate rasele şi popoarele. Te-ar fi putut alege şi transfigura un Aragon, un Ehrenburg, un Arthur Mil­ler. Şi-ai fi apărut aşa cum eşti : un Valentin LIPATTI (Continuare în pag. 6) Adevărul despre Max Embilint — Răspuns unui transfug — PACE IN BALCANI lutare i-ar fi zis lui Pompei că este nea­părat nevoie să navi­ghezi, nu să trăieşti, drept care, iată-mă cu vreo doi ani in urmă, pe bordul „Transilva­niei plutind către Grecia. In zori, sub ceaţă, la orizont, ţăr­murile pietroase ale Rumeliei şi Ana­­toliei. Plouă subţire. Bosforul este un bulevard lichid, sugrumat de o cata­ramă de piatră. Deasupra Buiuki-Depo­­ului, un mal calcaros, roşcat, ca de fier eloxat, citeva chioşcuri cărămizii şi case cu pereţii vechi, cenuşii. Pei­sajul e de un verde închis, patinat ; chiparoşii sticloşi, argintii, învăluiţi parcă in celofan. Apoi o îngrămădire de clădiri, ziduri bătrîne şi umede, urcind în unghiuri, cu o vegetaţie murdară deasupra. Cupole şi turnuri suple ca nişte rachete de marmoră. Palatele de la Beijlerbey acoperă ţăr­mul sterp al Asiei Minor, aflată un­deva in stingă , o cimpie de calcar, frumoasă in încremenirea ei, părăsită, rece şi stranie. Pe acoperişuri lene­veşte iedera timpului. O plasă de fier înnegrit de salinitatea mării a­­vertizează asupra pericolului minelor şi vasul pluteşte cu prudenţă. Mari­nari necunoscuţi ne fac sem­ne prie­teneşti. Vaporaşe rapide, ruginite mai sus de carene, ne însoţesc pînă în faţa sicomorilor care înconjură for­tăreaţa Rumeli Hissar. Ochiul e so­licitat de cupola Sfintei Sofia, imensă meduză de piatră sub cerul sur, de palatul Dolma Bagşe, de Ildiz-Kiosk, invocare in granit a stelelor şi de Moscheia Albastră, ascunsă între ci­­pri. De aci au bătut tunurile cu pro­iectile de marmură la asediul Bizan­ţului. Am trecut de Kuru­ceşme, de Galata şi Pera. Am intrat în vechea Propontida, marea de Marmara. In stingă, prin risipirea ceţii, spinările misterioase, pline de umbră ale insu­lelor Prinkipe (loc fermecător de exil voluntar pentru fiinţe subţiri cu sînge iute) şi Asia stearpă, roşcată ca o vulpe. După o zi de plutire mono­tonă, intrăm in marea Egee. Invitaţie la visare. îmi trec o mulţime de gîn­­duri prin cap. Navigam înainte de a rătăci pe pămînt. Corabia este o descoperire mai veche decit roata. Nu spunea filozoful Anacharsis, că există trei feluri de oameni: viii, morţii şi cei de pe mare ? Vasul înaintează in noapte. Undeva, in jur, sînt insulele cu rodii şi hyacini pe care Platon le asemăna cu nişte broaşte. Peste citva timp voi zări Lycabethul, pe mama­ Atena, Parnasul şi Delfi, străvechiul pămînt al Eladei şi voi putea spune cit­dva cu melancolie : „Et in Arca­dia ego...“ Ascult somnul Egeei, mare cuminte, blinda ca o pisică de casă, mare moale şi dulce, mare a mitu­rilor, răcind, dom­itind sub un cer sudic, plin de imense fructe astrale. In zori, zărim Pireul. Ne intimpină un convoi cenușiu de vase de război: flota a Vl-a americană. Ni se face onoarea unui tur demonstrativ și în cele din urmă, rada portului e liberă. La debarcare, după discursul de bun venit rostit de un reprezentant al au­torităţilor, suntem­ înconjuraţi de un grup de bărbaţi şi femei. O sută de oameni vorbind româneşte deodată, sărutindu-ne, stringindu-ne mîinile. lată o primire de neuitat. închid carnetul meu de însemnări. Au trecut doi ani şi încă n-am uitat călătoria tăcută. Noi am fost primii turişti româ­ii care au vizitat Grecia după cel de-al doilea război mondial. De atunci legăturile dintre ţările noa­stre s-au intensificat şi credeam că vom ajunge la relaţii cu adevărat prieteneşti, cind, iată, ziarele ne aduc vestea că pe pămintul sacru al Ela­dei, americanii au de gind să insta­leze rampe pentru lansarea rachete­lor teleghidate, potrivit unei „readap­tări a forţelor armate la necesităţile unui război atomic“. Cercurile con­ducătoare din Grecia, aşa cum ne informează Declaraţia recentă a gu­vernului român, justifică măsurile lor militare, pretinzînd că-n ţările socia­liste vecine ar exista baze asemănă­toare. Totul este atît de absurd incit am simţit numaidecit nevoia de a pro­testa, de a face să mi se audă gla­sul. Ca orice scriitor al lagărului so­cialist sunt legat foarte strins de re­laţiile cotidiene şi urmăresc cu mare atenţie ziarele. Sînt ani de zile de cind gazelele ne informează că un cutare ţară din lume s-a mai cons­truit un aerodrom pentru bombardiere atomice, că s-au mai alocat nu ştiu cite miliarde de dolari pentru echi­parea marinei şi aviaţiei americane. Nu e săptămină să nu aflăm că la Cape Canaveral a mai căzut o ra­chetă Jupiter sau Atlas. Există o fe­bră a înarmării ce durează de multă vreme şi nu sunt încă semne că ea are de gind să scadă. După „brîul“ de bază construit in jurul graniţelor Uniunii Sovietice, iată acum spectrul schelelor de pe care se lansează te­leghidate. Nu ajunge că omenirea este sătulă pînă peste cap de atitea experienţe care otrăvesc atmosfera, nu ajunge că în mările îndepărtate, cenuşa radioactivă trimite pe lumea cealaltă alţi şi alţi japonezi. Generalii plicti­siţi de variantele „modeste" ale răz­boaielor de pînă acum vor un cata­clism adevărat. După occident, iată că „țarcul“ rachetodroamelor ce vrea să încon­jure lagărul socialist se întinde și spre noi. Firesc, guvernul român a­­trage atenția cercurilor conducătoare (Continuare în pag. 6) de Eugen BARBE Şi au pornit zidirea lumii noi Era o zi de iunie, ca toate , Cu ploaie de lumină şi de soare, Neînsemnată încă-n calendare. Şi-n ziua ceea s-a făcut dreptate. In ziua ceea cineva grăi : „Uzine, fabrici, unde aţi muncit, Se-ntorc la voi, cei ce le-aţi făurit". Şi ale lor au fost din acea zi. Grăi un om, dar parcă tot poporul. Atît de tare-a fost cuvîntul spus, Că îngroziţi, stăpînii s-au supus. Şi-a început atuncea, viitorul. Recunoscură muncitorii toţi In glasu-acela, glasul de partid, Şi-n jurul lui făcură toţi un zid, — Mulţimea de foşti robi şi de froţi. Dar în acele-atît de mari cuvinte Se împlineau atitea năzuinţi, De parcă le-au rostit strămoşi, părinţi, Şi cei căzuţi în lupte, din morminte. Cum s-a rostit, aşa s-a şi făcut. Şi-n ziua cea de iunie, frumoasă, In fabrici s-au simţit la ei acasă, Eliberaţi pe viaţă de trecut, în casa lor porniră munca iarăşi, Doar pentru ei şi pentru visul lor, Că tot era a-ntregului popor, Şi între dînşii, muncitori-tovaraşi. Azi robii de-altădată sînt eroi In munca fără preget, fără silă. Istoriei i-au scris o nouă filă Şi au pornit zidirea lumii noi. Demoatene BOTEZ (Continuare in pag. 6) SCRIU PENTRU 23 AUGUST Discuţia cu poetul Mihu Dragomir a evidenţiat o multilateralitate de preocupări creatoare, închinate deo­potrivă marii sărbători de la 23 Au­gust. Răspunzînd întrebărilor noastre, autorul poemului „Războiul“ a început prin a prezenta noul său volum de versuri... Acum pot vorbi, ca despre o rea­litate, despre volumul de versuri „în­toarcerea armelor“, încheiat recent şi predat Editurii tineretului. Este con­tinuarea poemului „Războiul“, apărut acum şase ani. Titlul arată destul de limpede, cred, conţinutul. Am căutat să evoc atmosfera marii cotituri de la 23 August, mai ales pe front, şi lupta, alături de armata sovietică, îm­potriva hoardelor hitleriste. Sînt mul­ţumit că am putut termina lucrul la acest volum, participind, astfel, cu modestele mele puteri, la aniversarea celor 15 ani de la Eliberare. — In ce stadiu se află pregătirile dvs. pentru sărbătorirea­ a 500 de ani de la întemeierea Bucureştiului ? — Aproape încheiat se află şi vo­lumul „Dîmboviţă, apă dulce..o hartă lirică a Bucureştiului de azi. Mai greu merge lucrul la romanul anunţat încă de anul trecut, între­rupt pentru cele două volume citate mai sus. S-a întîmplat astfel : la pri­mul volum de poezie aproape că renun­ţasem, negăsind ideea poetică direc­toare. Ea mi-a apărut cu claritate (nu ştiu dacă această claritate este evidentă şi în versuri) abia cu două luni în urmă, şi am putut astfel relua un imens material de note, adunat în ani. „Dîmboviţă, apă dulce...“ nu fi­gura de fel în planurile mele. Uriaşa campanie de construcţii ce se desfă­­şoară acum în Bucureşti mi-a impus, însă, volumul. Umblînd, de la un şan­tier la altul, din simplă curiozitate cetăţenească, m-am întîlnit cu poezia şi... a trebuit s-o scriu. Nădăjduiesc ca volumul să poată apăr­a odată cu sărbătorirea celor 500 ani ai capitalei noastre. Iată, deci, de ce am întreb rupt romanul. Lucrul va fi, însă, reluat cit de curînd. (Dealtfel o primă formă este scrisă). Am mai terminat şi povestirea „Legea singurătăţii“, pe care o voi preda Espler. De asemenea voi preda zilele acestea antologia „Eminescu văzut de poeţii romîni“ (titlu provi. Interviu cu Mihu DRAGOMIR zoriu), alcătuită în colaborare Augustin Z. N. Pop. — Ce părere aveţi despre felul îrn care ceilalţi poeţi reflectă temeli actualităţii ? — Activitatea poeţilor noştri este foarte vie, în momentul de faţă, poe­zia se afla pe mîini bune. Avem o bogată creaţie poetică realist-socia­­listă, şi ea creşte neîncetat. Pot vorbi despre cîteva volume în pregătire, pe care le cunosc, şi care vor însemna succese reale. Am citit, de curînd, manuscrisul volumului „Întreg şi parte" de Veronica Porumbacu. Cela HEPCITER cu

Next