Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)

1959-06-11 / nr. 24

2. REVISTA REVISTELOR • Ultimul numit al „Luceafă­rului” publică articole şi cuvin­­tări ţinute la cel de-al II-lea Congres al scriitorilor sovietici. — Medalioanele interesante, de­­dicate lui N. Pogodin, M. O Anezov, A. P. Lovjenko, A N. Haciaturian — şi semnate de Bina Cocea, A. Lambrino, G. Maco­­vescu, D. D. Botez — apar cu o regretabilă întirziere. — În pagina întitulată „Atlas liric“, una din bunele iniţia­tive ale redacţiei, ni se înfăţi­şează un aspect din lirica ar­meană, prin cele două reuşite traduceri. — Cele trei „momente muzi­cale“ semnate de Veronica Po­­rumbacu sunt închinate păcii, a­­părătoarea copilăriei. — Eugen Frunză publică un grupaj de cinci poezii sub titlul „File de Jurnal — Prin Repu­blica Federală Germană”, poetul surprinde momente semnificati­ve din viaţa unui stat burghez, care îi stirnesc revolta şi sar­casmul. Fiecare poezie e o in­­timplare cu tîlc ironic. Atmos­fera apăsătoare e brăzdată de lumină,­­sper­anţie înt­r-o lume mai bună, speranţe care ivesc unde de lirism. Versificaţia îm­bină rima cu versul liber. Poe­zii politice, eie reuşesc să dea o imagine a Germaniei lui Ade­nauer şi Krupp. Uneori, versu­rile reţin prin concentrare: „Aici, la răspîntii — străin călător/Eu stau rărim­at intre două Germa­nie’ — sau Prin puterea de a evoca atmosfera, cum e în poe­zia — care ni s-a părut cea mai izbutită — „Strada”, o imagine a Berlinului occidental. Aici, în toiul nopţii b­ernieze, Strigoii dorm în cîrje şi-n proteze Şi firme cu neon, sub cer, scă­­lîmte, Se leagănă pe zidurile strîmbe... Eu trec încet. Tristeţea o măsor Ca paşii grei — Faust rătăcitor. Aş bate n cer cu pumnii: ,,Hei, băiete, Pe unde-o fi Germania lui Goethe?“ Mă uit în jur. E totul surd şi ciung St strada-mi pare un sicriu pre­lung. — Cam lungă fabula lui Constantin Nisipeanu cu privi­ghetoarea care nu mai vrea să cjute fiindcă i s-au învechit cîntecele faţă de înnoirea din jurul ei, — mod de a spune că poetul trebuie să înveţe, mereu de la viaţă. — Zburdalnică şi tinerească poezia lui Nicolae Stoian, „Eşti prea copil”... versuri de evitat. ..Doar fiul meu e singurul ce n-are / In contra mea atari pre­judecăţi“. „Marea de sub cres­te”, poezie închinată constructo­rilor de la Bicaz, dovedeşte po­sibilităţi. Poezia e însă dificul­toasă Abuz de „pavăză“, „scu­turi”, „stei” etc. Remarcăm a­­ceste versuri concentrate şi su­gestive: „Ei — neclintirea apei, puternic arc întins, / Vor dez­­lega-n vîrtejul turbinei să vi­breze!“ Poezia tinerei Aurora Conţescu, „Arc de triumf”, are limpezime şi delicateţe Ar fi fost de evitat „Entuziasmu­ şi...“ Remarcăm ca sugestie de feerie modernă: „Şi nuferi mari, de piatră şi betor, / cresc în de­­corul plat şi monoton. / In pur­puriul licăr al fereştilor,­­ Stau ochi deschişi pe urmele poveşti­lor* • „Tribuna” se află de cîtăva vreme în rea! progres. Dar poe­zia continuă, din nefericire, să rămînă sectorul vulnerabil al revistei. In poezia lui Miron Sco­­robete, „Partid”, ultimele două strofe sînt convenţionale, r­eemo­­ţionante. Ne-a plăcut în­sâ prima strofă: în mine te cvntă acei care nu te au ştiut: Pălmaşii pierduţi în convoi se­cular, Cerînd, răzvrătiţi, sub cerul avar, O dreptate tîrzie la porţile timpu­lui mut.­­ Zilei Copilului îi dedică poezii Al. Jebeleanu şi Ion Bă­lan. Cele două poezii ale lui Ion Bălan sînt puerile, cu re­gretabile „va să se“..., „roze de aur la sini”, „buze roze” etc Tot de Ziua Copilului se pu­blică un basm — „Orfana“ de Bonczos István, iar nedezminţi­tul umor al lui Asztalos se vă­deşte în schiţa „Pista cel luna­­tec“. —­ Frumoasă schiţa lui Gri­­gore Beuran. „Ochi adinei". In care e vorba de o gospodărie colectivă, o critică şi o autocri­tică, este interesantă, de o psi­hologie justă și cu un umor­gin, constructiv. DIMOS RENDIS: „Uliţa piperului sălbatic“ Liric autentic, interesant şi cu un registru bogat, Dimos Rendis vă­deşte — spre surprinderea noas­tră — şi reale virtuţi de prozator obiec­tiv. U­liţa piperului sălbatic (vol. 1) e un roman al rezistenţei greceşti împotriva cotropitorilor hitlerişti, un roman de atmosferă, pentru realizarea căruia procedeele artei cinematografice sunt utilizate cu inteligenţă şi cu bune re­zultate­ Fiecare capitol — capitolele sunt scurte, concentrate — e o suită de secvenţe de film, care, desfăşurin­­du-se rapid şi completindu-se reciproc, creează atmosfera specifică unui anu­mit moment. Aparatul operatorului înregistrează o scenă, mai întîi global, apoi din toate unghiurile şi sub toate aspectele ei esenţiale, oprindu-se asupra amănunte­lor semnificative, Iţxîind pe peliculă reacţiile eroilor şi cadrul în care ele se consumă. Pe urmă, in acelaşi mod, e luată o imagine contrastantă, de o­­bicei, şi in sfîrşit, o a treia, care, deşi aparent independentă, dă şi mai mult relief stării de spirit generale, comu­nicate prin imaginile anterioare. Un exemplu: pentru a ne transmite pa­nica stirnită de intrarea iminentă a hoardelor naziste In Atena, printre lo­cuitorii uliţei Créas, a „piperului săl­batic" (care n-are decit opt numere şi, cu toate că e situată în plin cen­trul capitalei greceşti, nu se bucură de binefacerile civilizaţiei moderne), auto­rul descrie mai intii o coadă­ la ulei într-o mizeră băcănie aparţinînd spe­culantului Platon Dukas, care, infrun­­tind murmurele, înjurăturile şi bleste­mele nerăbdătorilor săi clienţi, anunţă solemn, la scurte răstimpuri, scumpi­rea preţiosului aliment: ni l prezintă apoi pe negustorul Takis Bakos con­­templindu-şi cu satisfacţie magazia ge­mi rid de bucate, pentru ca, in imagi­nea finală, să ni-l înfăţişeze pe tină­­rul Nandas Rovás, privind năuc cum se scurge din damigeana spartă uleiul obţinut cu atitea greutăţi, şi asurzit de zgomotul motocicletelor nemţeşti care gonesc nebuneşte fie uliţa „pipe­rului sălbatic". Procedând astfel, autorul pătrunde in toate încăperile celor opt clădiri (prin­tre care şi o fabrică) care numără ulicioara respectivă, ne face cunoştinţă cu toţi locatarii ei, pe care îi va urmări in toate relaţiile lor şi iu toate cir­cumstanţele, evoluind intr-un sens sau altul, in­ funcţie de evenimentele tră­ite. Iar aceasta il determină să depă­şească uneori cadrul strimt al ulicioa­rei respective, să ne plaseze şi in alte medii (al şantierului unei şosele stra­­tegice, bunăoară) şi să introducă noi personaje, pe care apoi le părăseşte, dar care, in economia lucrării, se do­vedesc utile, fiindcă oferă autorului posibilitatea să lumineze un aspect sau altul al principalilor protagonişti, să se justifice o acţiune, câteodură esen­ţială pentru evoluţia lor, şi, mai ales, să-l facă pe cititor să înţeleagă că de fapt, în uliţa „piperului sălbatic" nu se petrece nimic excepţional, că viaţa acestei ulicioare reflectă viaţa Greciei întregi sub ocupaţia nazistă. Din cind in cind, pentru a puncta şi mai bine o situaţie, pentru a re­liefa şi mai pregnant atmosfera pe care o creează, operatorul prinde în obiectivul aparatului străduţa însăşi, care devine astfel un personaj impor­tant al romanului. Imaginea uliţei pustii, pe zidurile şi gardurile căreia s-au lipit ca nişte fer­­pare îndoliate ordonanţele comenduirii nemţeşti, dă contur atmosferei de te­roare şi panică instaurată de hitlerişti în primele zile ale ocupaţiei. Imaginea, desprinsă parcă dintr-o pinză a lui Goya, a unei uliți pe caldarm­ul căreia silit aruncate cadavrele ce vor fi cu­lese de furgoanele gunoierilor primă­riei, nu face să intuim mai ascuţit ce a însemnat foametea din iarna primu­lui an pe care poporul grec l-a trăit sub cizma nazistă. Aceeaşi ulicioară, văzută însă peste citva timp, vn zorii unei zile primăvăratice, imponzită de lozinci şi manifeste revoluţionare, pa­triotice, ne sugerează mai puternic noul climat de luptă şi optimism creat de comunişti..................— Urmărind aceeaşi finalitate artistică, autorul îşi scoate uneori toţi, sau a­­proape toţi eroii, in plină stradă. Stră­duţa strimtă devine, cu prilejul unei manifestaţii patriotice, a unei razii sau chiar a unei modeste acţiuni de masă, cum ar fi, bunăoară, confisca­rea de către cetăţeni a unor alimente dosite de speculanţi, un cadru vast, care ii permite autorului să cuprindă sub razele reflectorului său fiecare per­sonaj in parte, să-i dea o nouă dimen­siune şi să creeze totodată un erou colectiv care e însuşi poporul grec. După ce strada e văzută în ansamblul ei, operatorul îşi reia investigaţiile in fiecare locuinţă, in mediile cele mai diferite. Nu se poate vorbi insă de o construcţie geometrică stricto sensu (şi asta e bine), pentru că în tur­neele pe care le întreprinde, autorul nu înregistrează naturalistic tot ce vede, nu acordă o importanţă egală tuturor personajelor, ci ierarhizează oameni şi locuri după importanţa pe care o au in desfăşurarea acţiunii­­fiindcă o acţiune există. Şi încă bine închegată, deşi­­volumul e — cu­m­ am arătat — un roman de atmosferă). E firesc, aşadar, ca autorul să treacă o singură dată în circiuma lui Krisos, care nu vrea să-i vindă bătrinului Du­kas nici un gram de vin, fiindcă fiul său colaborează cu S.S.-Ul, şi să ză­bovească adesea în mansarda lui lotis Cocoşatul unde se află casa conspira­tivă a Partidului Comunist, partid care creează organizaţia E A.M­ ce va în­globa, relativ în scurtă vreme, 90 la sută din populaţia mahalalei, să a­­corde o importanţă deosebită activişti­lor de partid Lucas, lotis, care iau toate iniţiativele, organizează toate acţiunile, formează caractere-Rolul comuniştilor — sufletul şi cre­ierul tuturor acţiunilor patriotice — e astfel puternic evidenţiat, iar frumu­seţea lor etică sugerată cu fineţe, auto­rul evitind orice tendinţă de idealizare. Curajul şi abnegaţia cu care luptă, optimismul lor, hotărirea cu care se dezic de slăbiciunile şi greşelile lor, omenia lor, pe scurt, structura lor morală deosebită, ii situează pe un plan superior celorlalţi oameni şi ii face să dobîndească stima şi dragostea poporului, a tuturor oamenilor cinstiţi. In timpul unei razii care băgase spaima in cartier, lotis, infirmul folls, are curajul să se arunce asupra „omu­lui cu masca“ neagră care teroriza Atena, să-l stringă cu o­­mină de gii iar cu cealaltă să-i smulgă gluga ce-i acoperea obrazul. Acfionind astfel, el ştia că va fi împuşcat, dar trebuia ca cetăţenii, partidul, să-şi identifice duş­manul, şi atunci s-a jertfit conştient. Moartea lui eroică il pune pe Lucas in postura de a-şi face grave procese de conştiinţă, ceea ce subliniază o dată mai mult măreţia comuniştilor. Romanul Uliţa piperului sălbatic în­chide un întreg capitol de istorie, un capitol întunecat şi eroic totodată. Atmosfera cea mai sumbră cu pu­tinţă nu este însă niciodată — şi a­­ceasta este un merit esenţial al auto­rului — descurajantă, fiindcă, avind perspectiva comuniştilor, fiind însufle­ţit de optimismul lor robust, el ştie să-i reliefeze aspectul eroic; fiindcă, dotat cu un simţ al realului foarte fin, el poate sublinia totdeauna reversul comic al tragicului, ştie să folosească adesea elementul pitoresc, astfel incit să ne transmită ideea preţioasă că ■viaţa merită şi trebuie trăită in orice condiţii, fiindcă nici o calamitate nu-i­­poate spulbera toată frumuseţea. Iar una din frumuseţile esenţiale ale acestei vieţi sumbre constă toc­mai in faptul că, obligindu-i pe membrii societăţii să-şi definească precis pozi­ţia, să fie consecvenţi cu ei înşişi pină la capăt, ea accelerează formarea unor caractere puternice şi dezagregarea falselor valori. Zadarnic domnul Bokos se strădu­ieşte să apară in ochii cetăţenilor ca un om de treabă, laşitatea se va dez­vălui acum din plin şi fostul chiabur se va alege şi cu ura patrioţilor şi cu cea a trădătorilor. Zadarnic bă­canul Dukas, care a pornit pe panta trădării, vrea să se oprească la jumă­tatea drumului■ Eveniment­ele îl silesc, in cele din urmă, să-l aprobe pe uci­gaşul său fiu, care e o singe­roasă u­­nealtă a S.S.-ului, să se solidarizeze cu el. Dimos Rendis urmăreşte Unitié as­cendente sau descendente, în spirală sau săgeată, ale unor destine diferite, determinate de poziţia lor de clasă dar şi de calităţi sau tare caracterologice. Destinele acestea se împletesc astfel incit axul romanului să-l constituie e­­v­oluţia tînărului muncitor Nandas Ro­vás care, dintr-un flăcău necopt, se transformă firesc, aş spune, fără drame şi complicate procese, intr-un luptător dire­ct iscusit. Romanul constituie, de aceea, o reuşită certă. Obiecţiile noastre, neesenţiale, mă­runte chiar, se referă la unele foarte rare înclinaţii spre lirismul discursiv (pag. 281 de pildă), la unele — rare şi ele — comentarii publicistice (pag. 247 bunăoară). Altele, mai serioase, vizează o prea accentuată înclinaţie uneori spre pitorescul nesemnificativ, a cărui sursă ni se pare a fi intenţia justă ca atare de a realiza o monograf­­ie cit m­ai completă cu putinţă a ma­halalei respective, dar deviată de o greşită orientare în direcţia naturalistă- Scenele din căminul coanei Ughenia, care tinde cu orice preţ să-şi căsă­­torescă fiica idioată cu lucrătorul bru­tar Vangos, nu se justifică de loc in economia lucrării, pe sind scena, pi­torească şi ea, a alaiului cu care e con­dusă tava cu friptură a domnului. Bo­kos, lui e numai delicioasă in sine, dar are şi o semnificaţie socială, poli­tică. Pitorescul gratuit — acesta e­­pe­ricolul pe care Dimos Rendis, ce se dovedeşte şi un prozator matur, va tre­bui — şi suntem­ siguri, va reuşi — să-l evite în viitor. Eugen LUCA „Cu un ceas mai devreme" d­e MIHAI BENI I C C B n i în „Cu un ceas mai devreme“, Mihai Beniuc este luptător ? Şi! Cind vorbim de o nouă carte a lui Be­niuc, trebuie să înce­pem ca şi cum am con­tinua descrierea uneia precedente, dacă nu a primelor versuri. Fie­care volum este o verigă din lanţul de oţel al unei evoluţii omogene de militant, alt fruct sau altă recoltă din „mărul de lingă drum" sau „mărul cu foi de aur“, cum se autodefineşte po­etul. Timpul nostru, a cărui cerinţă este lupta, nu cunoaşte pauze, mo­mente de suspendare a acestei ce­rinţe. Fiinţă a cărei chemare este lupta, Beniuc nu cunoaşte şovăieli, momente de abatere de la această chemare. Cîtă vreme va trăi, el nu poate înceta lupta. Alianţa dintre poet şi timpul său este organic indisolubilă, iar de cînd e comandată de înţelegerea comunistă a necesităţii luptei, lupta i-a devenit o necesitate internă, după cum arta sa, propria luptă a devenit în ochii săi o necesitate obiectivă: „Mă inventau, de cumva n-aș fi fost/ Eu sînt în secol o necesitate“. (Inima bătrînului Vezuv : „Piedestal"). Mihai Beniuc se poate schimba doar în mă­sura schimbării obiectivelor luptei, poate fi mai iscusit în anume poezii sau bătălii, cum îşi consideră singur versurile, decit într-altele. Insă poetul este un luptător cum copacul este brad sau stejar. A-i cere să fie altceva în­seamnă a priva frontul literar al o­­fensivei socialiste de o energie lirică deosebită și a-l împiedica să fie el însuşi. Poeţii realismului socialist sînt cu toţii Înotători. Ce fel de luptător este Mihai Peniuc ? La unii, dacă nu la cei mai mulţi, calitatea de militant se desprinde de obicei din poziţia po­litică generală, din modul artistic oa­recum indirect în care ei susţin ideile şi cuceririle socialiste ori combat con­cepţiile şi realităţile duşmane. (Prin eroii aleşi dintre oamenii muncii, prin slăvirea acţiunilor tipice constructori­lor noului, prin sentimentele şi morala socialistă pe care o afirmă). La alţii, şi probabil cel mai intens la Mihai Beniuc, combativitatea se impune prin proclamarea ei constantă, insistentă Poetul nu se mulţumeşte că este, spune, subliniază că este luptă­tor. Orgoliul bine ştiut, care-1 face pe „războinicul tatuat pe piept" de fierul timpului din volumul „Trăinicie", să vadă acum pe trupul lui „pete de leo­pard", şi în rănile arzînde încă „în­­stelările“ muşcăturilor de jivine, nu e totuna cu trufia războinicului profe­sional său împins de onoare. Ea de­rivă dintr-o inflexibilă dîrzenie politi­că, dintr-o voinţă de încleştare pînă la răpunere cu duşmanul de clasă. Beniuc nu e un D’Artagnan care-şi paradează cicatricile şi isprăvile spre seducţie şi nici măcar un paladin din­tr-o „gestă", o baladă feudală. El e cel mult paznicul din turn care, atins de săgeata fără veste a inamicului, îşi arată cetăţii întregi pieptul stră­puns spre a o convinge de pericol. Profetul de ieri al prăbuşirii „Sodo­­mei" capitalului a îmbrăcat azi uni­forma roasă şi rolul de glorios ano­nim al ostaşului din prima tranşee, din primul şir de trăgători, al celui ce sare primul la atac, al celui mai expus focului („Am stat mereu în linia de foc / de unde omul greu se mai întoarce“) sau cel puţin al sentine­lei din avanposturi, al grănicerului care „rămîne cu faţa spre hotare“. Mîndria eroică a poetului este o mîn­­drie modestă, îmbibată de măreţia cauzei obşteşti pe care o serveşte. De aceea, glasul lui Beniuc este militar fără a fi cazon, sonor fără a fi em­fatic. E glasul unei goarne la care o conştiinţă cîntă mobilizarea conştiinţe­lor. Virtutea de luptător de şoc nu­ slă­beşte nici in clicele de răgaz şi de victorii ale maselor pe care le apără („Coiful cîteodată doar mi-l scot/Şi ascult a muncii noi cîntare“), menţi­­nîndu-se trează indiferent de durata războiului social, de scadenţa trium­fului total al socialismului, de mo­mentul în care barca se va opri pe Araratul păcii : „Cu cobza rătăcind în bandulieră / Voi mai stîrni furtuni de cîrtiec eu“. Promisiunea, de fapt un jurămînt, nu este convenţională. Autorul îşi ţine cuvîntul. Numeroase poezii se angajează în polemică acer­bă cu duşmanul. Satiric, versul beniu­­cian nu pare prea experimentat. Sare greoi între limitele genului caricaturii brute ca în înfăţişarea imperialismului american, ameninţat să piară din cau­za propriei politici de pe „poziţii de forţă", sub chipul unui clovn călare cu o veselă inconştienţă pe un butoi cu pulbere, îndărătul căruia ţopăie sardonic moartea. Tăria, specialitatea poetului rămîne indignarea năpraz­rică, rostogolită potopitor peste obiectul de­testat. De la postul său de observaţie, pornesc către popor, către lagărul paş­nic socialist, avertizări asupra unelti­rilor inamice, ale suspinătorilor după raiul pierdut şi ale amatorilor de pro­fituri de pe urma războaielor, o dată cu îndemnuri poruncitoare la vi­gilenţă, ripostă promptă şi nimicitoare, la stăpînirea legilor istoriei, la preve­nirea incendiului mondial prin demascarea şi dezarmarea incendiato­rilor. Mînia colectivă care-l opreşte de la odele dedicate lui Venus Callipg­­ge ca de la o frivolitate, îl invadează şi e gata să-l precipite ca pe David, de unul singur în bătaia adversarului. O vrea revărsată universal şi spulberînd urmele provocatorilor : „Ah, şi ne-am găsit o coarda/ Ca zburînd din dînsa cîntul / Ura tuturor să ardă / Sâ ur­­nească-ntreg pămîntu! / Iar pe cei ce vor cenuşe / Unde-s flori şi unde-i viaţă / Cuprinzîndu-i în cătuşe / Să le dea surghiun în ceaţă". Fizionomia proprie chiar e o încrucişare de zîmbete şi sclipiri tăioase de diamant şi oţel iar capul „pletos ca o meduză" e împo­dobit totemic cu fulgere spre înspăi­­mîntare. Ce justifică înmagazinarea enormă de explozibil, înverşunarea teribilă în ură? Psihoza alarmistă mic-burgheza e doar la antipodul încordării proprii comunistului. Ca Janus, Mihai Beniuc arborează o faţă încruntată şi una luminoasă. Ură s-a născut şi se între­ţine legitim dintr-o dragoste de viaţă pe care curgerea vîrstei a domolit-o mai mult la suprafaţă impregnîndu-i o anume fatală nostalgie. Pielea are cute ; sufletul, nu. Lac tumultos la fund, ocean Pacific cu numele, e la fel de avid ca odinioară de viaţă: „Pasiu­nea mea... să nu te stingi, aprinde-te mereu / Eşti roibul meu la greu şi la mai greu“. Apelurile iubirii îl răsco­lesc cu o atracţie intactă, originară. Dorul îmbolnăveşte; silueta de nălucă a iubitei ademeneşte ca ciuta fugară din dumbravă; mîngîierea trezeşte vo­luptatea delicată şi estetică a meşte­rului sculptor în marmură ; îmbrăţişa­rea se desăvîrşeşte în beatitudini emi­nesciene, cu retrageri în codru, scu­fundări lente în vîrtejul nebun şi dulce ca o „sanie pe o rîpă“ şi contopiri ideale ca de vietăţi elementare : „Şi vom fi atît de aproape/ Şi atît de a­­mîndoi/ Ca doi fluturi între foi/ Strîns legaţi să nu mai scape" ; melancoliile se insinuează şi ele ca o romanţă emi­nesciană: „Pică florile de tei / Pică-n păr şi pe alei /... Şi din larg de lacuri vine /Ca o boare de suspine“. Pornirea nu e surprinzătoare decît pentru Radu Popescu (vezi cronica din „Contemporanul“ nr. 22 ax.). De nu totdeauna, în majoritatea volume­lor lui Beniuc, năvăleşte valul erotic. Surprinzătoare cu adevărat, nu însă în raport cu Beniuc, ci cu senzualismul nud modernist, este perspectiva uma­nistă, socialistă, sub al cărei unghi femeia apare întregită. Alături de a­­mantă se înalţă soţia şi tovarăşa de idei, formînd un cuplu echilibrat, in­destructibil cu bărbatul, în marile în­cercări ale existenţei, în etapele aride sau fericite ale drumului bătătorit îm­preună către acelaşi ţel al „Comunei muncii“. Comportarea femeii este de tip ţărănesc, răbdătoare şi discretă dar insuflînd elan bărbatului şi împletind împreună ţesătura gingaşă de „boran­­gic" a noului „crescut pe-a lumii veche larvă". Fidelă acestei inter­pretări, admiraţia bărbătească pentru tinereţea fetelor codane, pentru frumu­seţea în germene a Evei se împleteşte fără noduri cu dorinţa cvasipaternă de a i se împlini menirea fecundă în ca­drul socialist, ornat festiv, ca pentru un oaspe de seamă: „aşa să intri-n era noastră nouă / Cu flamuri roşii pe clădiri / Să ai pe gene-n loc de lacrimi rouă / In aurora caldelor iu­biri“. Contemplarea naturii nu e mai d­in activă şi finalmente socială. lovirea liliacului, rumoarea firii regenerate, şoaptele îndrăgostiţilor îl apropie de oameni, dîndu-i ghes să se amestece spontan între demonstranţii de 1 Mai. Setea de a trăi o încinge la roşu Iminenţa bătrîneţii, fîlfîirea de umbră a morţii. E un paradox aparent devenit tradiţional la Beniuc şi în­deajuns de familiar cititorului ca să nu-i enumerăm ipostazele nu atît de oscilante ca altădată între fa­lsa accep­tare şi respingerea fatalităţii. Rele­vînd persistenţa ideii, e momentul să-i indicăm rădăcinile. Vitalitatea sa te­nace nu are nimic comun cu vitalismul, concepţie oarbă, mistică, nietzscheea­­nă despre un imperativ al vieţii la fel de implacabil ca al morţii, şi pro­vine doar în parte din autoritatea creaţiei eterne, a artei în speţă, asu­pra neantului. Dimpotrivă, se sprijină pe un masiv postament social-istoric, pe un trepied înfipt, cum arăta şi Paul Georgescu, în trecut, prezent şi viitor. Mihai Beniuc crede în trium­ful vieţii, deoarece crede ca un fa­natism just în eternitatea vieţii po­porului său, a omenirii luptătoare pentru libertate şi fericire, în posibi­litatea smulgerii omului din jugul exploatării şi al stihiilor. Este motivul pentru care din nou el invocă din ceaţă amintirea martirilor răscoalelor ţărăneşti şi grevelor de la Lupeni şi Griviţa, a soldaţilor căzuţi pe Mu­reş, Tisa, Tatra, împotriva fascismu­lui, amintirea comuniştilor căzuţi în bătăliile de clasă — amintire solidară cu imaginea covîrşitoare­­lor chipuri ale făuritorilor Revoluţiei din Octombrie şi a popoarelor sovietice deschizătoare de eră („Nu uita“, „Casa Scînteii"). Alt paradox poate, dar Beniuc se consideră printre depozitarii unei moşteniri vii, active, generatoare a prezentului, izvor de apă purifica­toare pentru propria sa pasiune. E motivul pentru care edificiile so­cialiste din ţara sa, de la Casa Scîn­teii şi hidrocentrale la becul nespec­­taculos din grinda casei noi a ţăra­nului, transformările conştiinţei cetă­ţeneşti sau numai Sirena uzinelor şi apar ca o garanţie pentru cultivarea celor mai fragile forme de viaţă, a frumuseţii „florilor catifelate“. După cum subordonarea energiei atomice scopurilor paşnice şi fertile ale omu­lui, lansarea sateliţilor, asaltul mate­riei în U.R.S.S., întăresc onoarea poe­tului de a aparţine veacului contem­poran şi convingerea în sporirea pu­terilor şi demnităţii vieţii omului li­ber, începînd din prezent. E motivul pentru care, în sfîrşit, încrederea ab­solută în viitorul comunist al lumii, aspiraţia de a-l întruchipa „cu un ceas mai devreme“, exaltă în Mihai Beniuc tot disponibilul de energie, ap­titudinile plastice ale talentului. Tră­sătură ce încununează pe comunist, certitudinea clarvăzătoare în triumful cauzei sale permite poetului însufleţit de comunism să înfrunte propria dis­pariţie cu m­îhnirea calm­ă a unui de­­miurg, iar creaţiei, versului său să desfidă timpul, vibrînd etern în ure­chea spirituală a generaţiilor, conform viziunii lui Mihai Beniuc însuşi. Viziune admirabilă prin echilibrul majestuos şi tainic între sinistru şi feeric, între întunericul morţii şi lumina de soare marin în care copiii Comunei se vor scălda fericiţi şi vor asculta vrăjiţi cîntecele poetului prefăcute în ghiocuri, confruntîn­du-se cu Libertatea deplină, comunismul este condiţia supremei ex­pansiuni a omului, a vieţii. Conştient de valoarea nepreţuită a idealului, Beniuc se simte răspunzător de des­tinul comunismului. Pătruns de aceas­tă conştiinţă, veghează el cu atîta ardoare la menţinerea şi dezvoltarea cuceririlor poporului său, ale popoare­lor socialiste, aflate în marş spre ţel. De aceea spuneam că ura îm­potriva duşmanului Comunei este la fel de sfîntă ca şi dragostea pentru prietenul Comunei — omul, omul muncii. Astfel, viziunea lui Mihai Beniuc despre societate şi om se rotunjeşte, unitară, într-o armonie bipolară. In­globînd dialectic realităţi şi senti­mente contrarii, ca viaţă şi moarte, trecut, prezent şi viitor, ură şi dra­goste, reflectă adecvat lumea şi astfel participă la dezalienarea omului. Ea se opune concepţiilor moderniste şi revizioniste după a căror imagine societatea şi universul apar frag­mentar, contradictoriu, difuze, într-un mod necorespunzător adevăratei lor naturi. Societatea nu este condamnată la eterne sfîşieri, de neîmpăcat, decît acolo unde există încă luptă de clasă. Axată pe idealul luptei pentru comu­nism, poezia lui Beniuc este esenţial umanistă, şi ca atare, urcă cu o treaptă mai sus pe scara umanizării. Ostili său cel puţin în afara acestei lupte, pretinşii campioni ai dezalienă­­rii nu au pus piciorul nici pe prima treaptă a acesteia. Ei ajută, cu sau fără voie, la agravarea confuziei o­­mului cu privire la esenţa şi menirea sa, contribuind la îndepărtarea lui de vederile înaintate ale societăţii, deci la înlănţuirea lui în cătuşele pozi­ţiilor retrograde, la menţinerea în­străinării. Partinică, poezia lui Mihai Beniuc este esenţial combativă, mobi­lizatoare la atac împotriva burgheziei, pentru clasa muncitoare. Iată de ce starea sa de spirit dominantă este aceea de luptător. Ceea ce nu ex­­t­l­ude de loc, ba chiar, aşa cum am văzut, stimulează dispoziţiile „eterne" lirice, meditaţia asupra vieţii şi mor­ţii, experienţa împlinită sau dezamă­gită a dragostei, într-un cuvînt pleni­tudinea. Aprig în armură sau cu puş­că, ori muncind pămîntul cu unelte pe care le poate schimba tot în arme, Beniuc poate adapta o postură de satir muşcînd din sinul vieţii, de sentimen­tal-nostalgic, de ţăran înţelept şi şi­ret sau pur şi simplu de scrutător lu­cid, comunist, al distanţei pe care trebuie s-o străbatem pînă la Co­mună. Universul poetic al lui Beniuc, coincizînd în esenţă cu universul obiec­tiv, aşa cum îl oglindeşte marxism-le­­ninismul şi îl populează, transfor­­mîndu-l, practica socialistă, împrumu­tă de la acesta din urmă elemente de conţinut, de forme şi de limbaj, care intră, treptat, în structura sa intimă, în ţesutul microscopic al imaginilor sale. La Beniuc, cuvintele socotite de adversarii noştri antipoetice, au cîş­­tigat de mult drept de cetăţenie, de colaborare la valorificarea ideilor şi a substanţei poetice. (Fireşte pentru exploatarea resurselor artistice ale ele­mentelor noi, este nevoie de măsura talentului). Bagajul de termeni şi ima­gini noi, legate de contemporaneita­tea socială şi politică, se acordă or­ganic cu tradiţia. Lingă plug, Beniuc a instalat tractorul, lingă coasă şi seceră, combina, lingă opaiţ, becul. Simbolul viitorului este păunul roşu, dar şi racheta călătoare prin conste­laţii. Raportul dintre inovaţie şi tra­diţie este însă mai intim, antrenînd fondul de idei al artei, ideologia, po­ziţia de clasă cu alte cuvinte, — derivînd indirect din înţelegerea dia­lectică a relaţiei dintre trecut şi pre­zent. Beniuc este, liric vorbind, simul­tan şi Gelu şi Horia şi militantul co­munist de azi. Insă el îi priveşte pe cei dinţii cu optica celui din urmă, trecutul cu ochii prezentului, după cum prezentul îl pătrunde cu ochii viitorului. Tot astfel, pe alt plan, el încorporează moduri eminesciene sau argheziene de construcţie a imaginii, sau chiar atitudini lirice „tradiţiona­le“, fără a înceta să fie el însuşi. Chiar dacă şi în acest volum există versuri inegale, ca oriunde la poetul care izbeşte de-a dreptul cu barda in stîncă, volumul se impune prin con­secvenţa partinică, amploarea orizon­tului şi densitatea poetică, deseori aforistică, ca unul din vîrfurile poe­ziei sale şi ale poeziei noastre. Pozi­ţia estetică a moderniştilor, revizio­nişti sau nu, sărăcind conţinutul şi distrugînd forma artei, ratează toc­mai ceea ce îşi propune : originalita­tea. Poziţia estetică a lui Beniuc, po­ziţia realismului­ socialist, sudează ne­cesitatea slujirii societăţii, a omului cu promovarea originalității, lovind con­cret şi convingător în decadentism. Mihail PETROVEANU GAZETA LITERARĂ Despre G. Călinescu La 60 de ani — Derutanţi, opera lui G. Călinescu se refuză unei formule, afară dacă, adecvarea strălucită la modalităţi divergente, nu ar putea fi unt».' G. linescu scrie o poezie a atitudinilor poetice, cîod. nu iveşte uh.îzm­lemin­­telor, a lucrurilor simple. Dar, trăind noi printre fenomene, poetul descoperă, în lauda lucrurilor, sensul. „Ghenca" e nu numai un portret al domnişoarei bătrîne, ci şi un poem — Călinescu e ades un poet al mineralelor, al rocilor — al cristalelor în care — formula de viaţă a Ghencăi — timpul a transformat dulceţul de fructe. Poemul în proză, lauda bucuriilor simple, e totdeauna semnificativ cum e acea descriere a Bărăganului— spaţii nelucrate de is­torie — cu nimic mai prejos decit a lui Odobescu. „Viaţa lui Eminescu" e în fond un roman (nu, oroare ! bio­grafie romanţată...) în care fineţea psihologiei mulează documentaţia ştiinţifică. Inventivitatea creatoare în analiza psihologică, din cartea citată, lasă lisc erudiţiei şi analizei critice în masiva „Opera lui Eminescu“, în care anume teze nejuste nu ne pot face să trecem peste informaţia uluitoare, analiza de subtilităţi microhirurgicale şi faptul că ea constituie singura res­tituie integrală a operei poetului na­ţional. Psihologia şi analiza dispar în „Cartea nunţii“, roman cu izbucniri lirice şi sugestive atmosfere al aşa cum epicul dens e calitatea stăpînă în „Enigma Otiliei“, roman de bază al literaturii române. Nu voi reveni aici asupra acestei cărţi care reprezintă — s-a spus — pe planul romanului citadin, ceea ce „ion“ a însemnat în planul epicii rurale. Să nu continuăm deci nici cu in­ventarierea cărţilor sale, inventariere fatal — într-un cadru restrictiv — sumară. Ideea e că fiece nouă operă reprezintă o nouă modalitate de ex­presie, relevînd de fiecare dată o ca­litate nouă, — adecvată modalităţii date —, negată anterior scriitorului de critica sîcîitoare, ce nega fiece operă nouă pe criteriul unei calităţi afirmate anterior, stupidă tradiţie a criticii burgheze de a judeca o carte după ceea ce nu e şi nu-şi propusese să fie. Umanismul polivalent al lui G. Că­linescu s-a manifestat astfel, strălu­cit, în modalităţi exasperant (pentru unghiurile optuze) de diverse. Erudit şi reporter cu viziuni surprinzătoare, eseist (în „Cronica optimistului"), ziarist politic (articolele antimonar­hice şi pamfletele contra partidelor burgheze sunt antologice), portretist cum puţini sunt în literatura noastră şi... cum îl putem încadra pe „Sun“, operă literară antifascistă (acest mit mongol e o scrisoare persană). Sau acea atît de pe drept criticată, pen­tru numeroase teze estetizante şi ju­decăţi greşite, confuze, „Istorie a li­teraturii române“, roman al literaturii fera­ta noastre, a cărei galerie de portrete e de neuitat... Literatură şi critică... incompatibi­litate a spiritului critic cu spiritul creator... Ce simplu despărţise, nem­ţeşte, Maiorescu, aceste două sfere, ce dulce le e atîtor creiere tari jus­tificarea neputinţei lor creatoare. G. Călinescu infirmă teoretic şi practic teza idealistă, reacţionară, după care scriitorul trebuie să fie timp şi incult, iar mînuitorul de idei, în domeniul specialităţii lui, incapace. Rezolvarea nu constă în obligaţia criticului de a scrie cu metafore sau de a face musai roman şi poezie (frumuseţea inegalată a stilului critic călinescian constă, în principal, în adecvarea şi plasticitatea noţiunii, adică în forţa exactă de transmisie a ideii). Critica şi literatura se întîlnesc în zona pro­fundă, acolo unde arta e interpretare (concepţie), iar critica e creaţie, id est re-creaţie. Asemenea atitudine rodeşte, din plin, de-abia într-o vi­ziune marxist-leninistă a criticii, în care scriitorul nu mai e monografiat, rupt — ca în critica estetistă burghe­ză — de societate, inclus într-un uni­vers poetic ciudat, izolat şi invers. Scriitorul nu e difuzor inconştient al îngerilor, nici „voce subterană“, „mînă a instinctelor“, ci conştiinţa epocii sale, glasul poporului său, martorul său pasionat. Pentru a in­terpreta lumea, scriitorul are nevoie de inteligenţă şi d­e cultură, talentul spon­tan, brut, fiind inutil sau chiar păgubitor. G. Călinescu continuă acea tradiţie a scriitorului intelectual care, — deschisă de Dimitrie Cantemir, continuată cu Eliade Rădulescu, B. P. Haşdeu, Eminescu, Odobescu ş.a. — a realizat sinteza necesară între spi­ritul creator şi cel analitic. Aceşti umanişti nu s-au mulţumit să descrie lumea, ci au şi interpretat-o, sacrifi­­cînd polivaldiţei necesare, au urmărit să creeze în artă o imagine globală totală prin diversităţi de expresie, a­parent disparate sau chiar diver­gente. Aceşti arhitecţi, nesuportînd spaţiul gol, au clădit pretutindeni unde nuditatea locului ii invita la aceasta. L-a văzut cineva pe G. Călinescu , trist, abătut, melancolic ? Nu­ ştiu, şi n-are importanţă : acest arhitect clă­deşte in bucurie ! Vitalitatea lui se exprimă într-o creaţie continuă, di­versă şi un Călinescu neocupat, ne­­făcînd nimic, e pentru mine un non­sens. Chiar în conversaţie, vocea lui suitoare, cu fraze ce „petulează“ foc bengal, marchează traiectoria unei idei în elaborare. N-am amintit de „Cronica mizantropului“, fiindcă titlul potrivit­ e cel nou, din „Contempora­nul“ . Călinescu are optimismul ra­ţionalistului ce trăieşte într-un uni­vers cu fenomene cognoscibile şi în care avîntul său continuu, — fără exaltări şi căderi, iradiaţie a inteli­genţei, — stabileşte acordul cu rea­lul. G. Călinescu, care ironiza „ina­daptabilul“ lui Brătescu-Voineşti, cre­de în forţa inteligenţei şi respinge lumea „an’guaselor“, a monstruozită­ţilor psihice ale „estropiaţilor min­tali“, lumea insană a spaimelor vagi şi obsesive , e un apolinic căruia îi plac nopţile cu lună. Intr-o continuă vibraţie, receptivă la toate manifes­tările vieţii, energia lui creatoare se exprimă prin modalităţi divergente. G. Călinescu ştie lunga asceză a bi­bliotecii, dar participă în for, în „Ma­rea Adunare Naţională", la propăşi­rea patriei pe drumul socialismului; se cufundă în Danie şi contemplă e­­voluţia graţioasă a dansului Odettei, descifrează vechi documente, cîntă la vioară şi — nepărăsindu-şi munca de erudit — participă prin „Cronica op­timistului“ la ritmul vremii sale socialiste. G. Călinescu n-a fost un critic marxist şi ades a plătit greu tribut estetismului, astfel incit, cu unele din tezele şi aprecierele sale nu putem fi de acord. Dar umanismul său ra­ţionalist, receptivitatea faţă de rea­lism, atitudinea sa cetăţenească de­mocratică, ne fac să socotim durabilă o parte a criticii sale, rod al unei in­teligenţe informate şi de gust pre­cis. După Eliberare, locul democra­tului antifascist G. Călinescu nu pu­tea fi decit în rîndurile noastre. Nu este locul aici să încerc a face o a­­naliză a multiplelor creaţii calines­­ciene din ultimii 15 ani ; criticul îşi apropie din ce în ce mai mult mar­­xism-leninismul, scrie despre litera­tura noastră nouă, despre literatura sovietică, face reportaje din industria socialistă. Doresc de aceea a-mi mani­festa bucuria pe care o simt atunci cînd îl știu pe G. Călinescu în prima linie a scriitorilor care constituie litera­tura socialistă. Paul GEORG­ESC** „GAZETA LITERARA va comemora în numă­rul viitor împlinirea a 70 de ani de la moartea lui Mihail E­m­ine­s •Cositul din Remet­ea“

Next