Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)

1959-06-11 / nr. 24

Nr. 24 1274) — Joi 11 Iunie 1959 GAZETA LITERARĂ DROCSAY­ IMRE „Oţelari de la i­ninta Roşie»“ __________________________________ DIALOG CU TRECUTUL D. R. Popescu se preocupă îndeosebi de răsfrîngerea pe plan moral a trans­formărilor sociale şi economice pe care le aduce epoca noastră. Intere­sant este faptul că dezbătind această problematică, nuvelele sale conţin, ade­seori, termenii unei polemici. Modali­tăţile acestei polemici sînt variate, dar noi vom consemna doar citeva, refe­­rindu-ne la unele schiţe sau nuvele inspirate din viaţa satului care, da­torită unei cunoaşteri mai aprofunda­te, este pentru D. R. Popescu mediul predilect. Uneori prozatorul construieşte pe schema unui conflict de generaţii frec­vent în literatura noastră clasică (iu­birea dintre doi tineri este împiedicată de prejudecăţile sociale ale părinţilor), conflict căruia ii găseşte determină­rile specifice actualităţii (schiţa „Fata lui Dumnezeu“ ). Măria, fata lui Dum­nezeu, repetă, in condiţiile vieţii de astăzi, drama trăită cindva de mai­­că-sa. Evident, deznodământul nu mai poate fi acelaşi, adică tragic. Ea nu va mai fi silită să-şi părăsească copi­lul din flori, fiind sigură de înţele­gerea oamenilor Ungă care munceşte, de sprijinul lor. Avînd această certi­tudine, ea exclamă optimist: „L-am făcut din dragoste şi o să-l fac feri­cit. Nu mă dă nimeni afară din sluj­bă, am unde munci, cu ce să-l cresc. Soare botează-l, dă-i noroc şi alungă norii din calea lui. Soare, sărută-l". Similar cu al Măriei este cazul Leo­­norei din condensata nuvelă „Singuri". Ea nu va mai fi silită să se omoare, aşa cum făcuse o femeie din sat (de­ tot destine care se repetă, căpătînd astăzi o rezolvare nouă), ci îşi reface viaţa alaturi de soţul ei. Faţă de „Fata lui Dumnezeu", „Singuri“ înre­gistrează o deplasare a obiectivului către urmărirea cu mai multă atenţie a manifestărilor vechiului, incarnat de cei doi bătrini. Ei nu pot pricepe că istoria a pregătit pentru Leonora o altă soartă decit aceea pe care i-o re­zervaseră ei; egoismul lor este tot mai ineficace prin îngustarea conti­nuă a spaţiilor asupra cărora s-ar fi putut aplica, şi cuplul, care se vrea încă tiranic, este, din acest motiv, hilar. Mecanismul lor sufletesc (usca­ciune şi anchilozare în prejudecăţi) se dezvăluie treptat. Există in acest me­diu o sursă pentru comic pe care D. R. Popescu o exploatează feri­cit. Notaţia minuţioasă a gesturilor şi Limbajului înclină spre şarjă şi astfel sensul polemic al nuvelei devine mai vizibil. Nuvela, după cum s-a mai remarcat, polemizează şi cu o formulă literară retrogradă, dizolvir şi mitul idilic al bătrinilor cinstiţi şi înţelepţi pe care-i cultivau autorii tra­diţionalişti. Natura polemică a acestor două scri­eri este determinată de fapt de în­fruntarea a două etici, evidenţiate in­ conflicte de ordin familial sai­ senti­mental. Dar aceste conflicte sunt doar efectele unei determinări esenţiale in viaţa ţărănească: pămintul. Etica so­cialistă presupune schimbarea radica­lă a concepţiei despre pămînt şi în primul rind stirpirea instinctului muti­lant de proprietar, deci limpezirea con­ştiinţelor. Când acest conflict de esen­ţă este set­, in prim plan, înfruntarea dintre ceie două etici este acută şi surprinderea ei se face in momente de maximă tensiune dramatică. In „Ini­ma pămintului“ („Steaua", t­r. 11- 1957), Dragomir Neaga, un om de­vorat de patima înavuţirii, este alun­gat cu pietre de către consătenii săi, pentru că nelăsindu-şi fiul să se însoare cu fata iubită dar săracă, a­­cesta încearcă să se spânzure. Dragomir, sub ploaia de lovituri, aude mereu aceeaşi frază: „Ţi-ai dat sufletul pentru pămînt, minca le-ar viermii pămintului". Blestemul acesta al mulţimii revine pe tot parcursul fu­gii sate, obsedant, justiţiar, implaca­bil. Dar clipa de suprem­ă încordare este amplificată de incursiunile retro­spective (procedeul este frecvent la D. R. Popescu). Dragomir, ca în pra­gul sfirşitului, îşi retrăieşte trecutul a­­lături de Cocuţa, cocoşată pe care o luase de nevastă pentru pămînt. Din nou, vocile urmăritorilor îl ard: „Ţi­ai zis că în pămînt stă toată puterea. In inima pămintului... şi­ ai vrut ca şi Trică să facă tot paşii tăi in viaţă". Necruţătoare, manifestarea oamenilor din sat faţă de cazul lui Dragomir poartă semnificaţii majore. Ea în­seamnă în primul rind desolidarizare de etica pe care o reprezintă acesta. Stigmatizat de mulţime, Dragomir este un izolat ca şi cei doi bătrini din „Singuri". îngrozit, năuc, el îşi conti­nuă goana peste cimpuri. Ajuns la o­­goarele sale, se aruncă la pămint şi, cu furie neputincioasă, disperată, în­cepe să sfişie brazda cu cuţitul. „Gifii a transpirat şi lovea cu lama aprigă a cuţitului moştenit de la tai­că-său. Rănile i se deschiseseră şi singerau, dar lui nu-i păsa, lovea cu sete, scrişnind din dinţi. Singele se împreuna cu ţărina. Dragomir lovea in neştire inima pămintului s-o o­­moare. Intr-un tîrziu, se ridică în picioare sub lună". Dragomir Neagu este un ton con­­strins de noile condiţii sociale la „gestul sfişierii“ şi, în acest sens, schiţa lui V. R. Popescu dă un răs­puns contemporan,­­ de loc palid, la „Glasul pămintului“. Mecanismul polemicii in proza lui D. R. Popescu se conturează: scriito­rul verifică vechile tipologii sau ve­chile conflicte sociale şi sufleteşti la examenul critic al prezentului. Prin antiteze simbolice, (gestul sărutului — gestul sfişierii) D. R. Popescu afirmă punctul de vedere al contemporanei­tăţii. Este insă ciudat şi regretabil că la un scriitor preocupat să se elibereze de formule depăşite întîlnim concesii făcute tocmai acestora, cum e prelu­crarea ca dare a unui motiv semă­­nătorist ca cel din schiţa „Biletul de tren": ciobanul Ştefan Podaru merge la nunta fiului său ajuns avocat la oraş, dar acestuia i­­e ruşise cu el: se îmburghezise. Suntem­ purtaţi printr-o lume pe care nici un moment n-o re­cunoaştem ca a noastră. Doar faptul că un miliţian dirijează la o răscruce de străzi circulaţia ne-ar spune că răsturnarea din sufletul lui Ştefan Po­daru se petrece in prezent. Scriitorul observă un simptom (dar necaracteristic) şi pentru a-l combate, foloseşte recuzita semănătoristă, intro­duce­ ideea opoziţiei sat-oraş. In fe­lul acesta intenţia polemică (prezentă totuşi) este ratată. Ea se pierde a­­proape total in „Sofica" (Steaua nr. 2/1957). Sofica este o slujnică, de alt­fel cam simplă la miijte, căreia viaţa de continuă dependenţă pe care a dus-o i-a format o psihologie de rob. Acum, la bătrineţe, i se redă liberta­tea — de fapt un surogat de­­libertate căci este îndepărtată de la viaţa acti­vă — dar Sofica, neştiind ce să facă cu ea, se întoarce la stăpin. Pentru că se consumă in afara con­fruntării dintre vechi şi­ nou (ca şi în „Biletul de tren", de unde inconsis­tenţa polemicii) nu putem accepta drama Soficăi ca o dramă a actuali­tăţii. „Sofica" este o imixtiune livres­­că in scrisul lui D. R. Popescu, re­­amintindu-ne de lumea existenţelor mă­runte, claustrate, a slujnicelor şi a fe­telor bătrine care populau nuvelistica anilor 1900 (Bassarabescu, Brăiescu- Voineşti). Deficitare prin neincorpo­­rare in actualitate, aceste schiţe care refac vechi şi chiar false tipologii sociale, înregistrează o rarefiere a conţinutului polemic: el nu mai are forţă, ca în celelalte scrieri, analizate mai sus, să stigmatizeze vechile con­cepţii de viaţă ţărănească şi nici să discrediteze formulele literare care le reprezentau. Dialogul critic cu trecutul, dezvol­tat cu consecvență in vederea afirmării noului, trebuie să ofere talentului lui D. R. Popescu noi și depline posibili­­tăfi de valorificare. G. DIMISIANU ______| TINERI CRITICI 3. Spectacolele lui „Berliner Ensemble“ II. „Mama" şi dezlegarea cîtorva taine aman de Bertolt Brecht nu este o dramatizare in sensul obișnuit al cuvîntului. Autorul pie­­sei a plecat de la o temă comună cu Gorki, împrumutînd de la acesta unele împreju­rări cit și cele două caractere principale. Dar Pelaghia Nilovna, sau Pavel Vla­sov apar în drama lui Brecht cu funcţii simbolice, care utilizează în­tr-un mod neaşteptat identitatea ini­ţială a personajelor, aşa cum o pu­tem desprinde din paginile romanului. In disputa cunoscută asupra viabili­tăţii dramatizărilor, „Mama" serveşte drept argument convingător în favoa­rea tezei care se opune trecerii di­recte a unui material eminamente e­­pic în tipare dramatice. Aci autorul dramei a reţinut din roman ideea şi a modificat destinul personajelor cen­trale în vederea unei ilustrări scenice desăvîrşite a esenţei comune celor două opere paralele. Ne aflăm, aşadar, în faţa unor creaţii independente, dar înrudite prin substanţa lor ideologică. Gorki a scris un epocal roman de­­Observaţie realistă a creşterii mişcării­­revoluţionare în Rusia anului 1905, în vreme ce Brecht a redactat un ma­nifest despre revoluţia socialistă, în tablouri agitatorice impresionante. Neîncetat, Brecht insistă asupra re­liefului universal al problematicii a­­bordate. „Mama" porneşte astfel de la datele conflictului prim, pentru a se referi la semnificaţii generale. Vor­bind despre revoluţia rusă, se alcă­tuieşte pe baza acestei experienţe stră­­lucite un apel către forţele revoluţio­nare de pretutindeni. Muncitorii din Tver nu sînt simpli muncitori din Tver, învăţătorul Lapkin din Rostov nu vorbeşte numai în numele învăţă­torului Lapkin din Rostov, mama nu-l plînge numai pe Vlasov, nu-l trans­formă numai pe Feodor, nu mărşălu­­ieşte numai pe străzile Petersburgu­­lui. Autorul lui „Mutter Courage“ a scris de astă dată nu o „dramă epi­că" cu construcţii alegorice şi aluzive, ci un spectacol propagandistic în care se demonstrează nemijlocit cauzele şi ţelurile revoluţiei socialiste. Caracterul deschis, manifest al de­monstraţiei se bizuie însă pe forţa ge­neralizatoare a valorilor simbolice. Totul este, aşadar, construit pe două planuri : prezentarea unor fapte bru­te alese pentru tipicitatea lor şi su­blinierea supratemeii) prin raporta­rea acestor fapte la înţelesurile mari ale luptei de clasă. In această supra­punere de planuri, ocupă un joc deo­sebit de însemnat „song"-urile inter­calate şi care se vădesc, o dată mai mult, a nu fi fost abordate arbitrar de către promotorul teatrului epic. C­um s-a mai spus, pasajele muzicale reeditează comentariul chorurilor din teatrul antic elen. Viziunea fiind însă modificată, ca şi la Vişnevski, cei care alcătuiesc chorul, departe de a se menţine într-o espectativă critică, joacă un rol activ în dinamizarea me­sajului de idei. In „Mama“, interpre­ţii rolurilor individuale sînt în ace­laşi timp componenţii chorului co­mentator, anunlînd orice distanţă între persoanele dramei şi comentariul care generalizează secvenţele de viaţă aduse ca probe. Trecerea de la „jucarea" unui tablou ilustrativ la de­taşarea marilor semnificaţii se reali­zează continuu, într-o ţesătură sobră care sacrifică neîncetat expunerii ideologice dominante orice tentaţie de complicare interioară a conflictului. Acestei drame expozitive i s-ar pu­tea reproşa lipsa de profunzime a ca­racterelor umane, dacă n-am înţelege că liniaritatea este obligatorie într-o asemenea naraţiune cu intenţii agita­torice. Drama „Mamei" este scrisă pentru un spectacol de tip popular, în care textul aspru al prozei rostite alternează cu lirismul avîntat al părţii cantabile. Această alternanţă de to­nuri corespunde cu cele două planuri ale construcţiei dramatice, iar sensu­rile capătă accente mai pregnante cu ajutorul contribuţiei scenografice (de­cor, lumină, culoare) ca şi prin su­gestivitatea mişcării în scenă Am mai vorbit, în prima parte a acestei cronici, despre tehnica grupu­rilor în imagistica scenică brechtiană. In reprezentarea poziţiilor adverse din „Mama“ dinamica acestor grupuri capătă o deosebită însemnătate. Gru­pul celor patru muncitori revolu­ţionari evoluează astfel într-un balet sobru şi impresionant în jurul ma­mei, determinînd-o să privească lu­mea cu alţi ochi. Acest grup devine apoi nucleul dirijant al corului comen­tator, accentuînd considerabil caracte­rul de clasă al acestuia. O analiză mai amplă a modului în care „Ansamblul berlinez“ reprezintă piesa lui Brecht, respectînd viziunea sa regizorală, n-ar putea să nu acorde însemnătate jocului subtil al culorilor în nuanţarea intenţiilor textului. Ga­ma cenuşiului valorat mereu altfel în îmbrăcămintea personajelor, în re­flexele imaginilor proiectate pe circu­lar, în vopseaua mohorîtă a obiectelor din casa Nilovnei, participă la sta­bilirea unui climat grav, în care viaţa nu suportă sulimanul roz, iar mun­citorii par înregimentaţi într-o încrun­tată armată a celor privaţi de colo­ritul viu al primăverii. Se cuvine să subliniem modul în care regia lui Brecht îmbină reliefa­rea proporţiilor simbolice cu o con­tinuă atenţie pentru veridicitatea re­alistă a amănuntelor. Se realizează ast­fel un fundament temeinic şi conclu­dent pentru elaborarea unor răspun­suri răspicate la o problematică ma­joră. Greva din Tver figurează întrea­ga valoare a luptei conştiente împo­triva exploatării, dar pentru ca a­­ceastă idee generală să poată fi pro­nunţată, tipurile greviştilor sînt deo­sebit de sugestive, salopetele sînt a­­devărate, uniformele jandarmilor re­glementare, pirostiie pe care Ie vinde Ni­ovna sînt mestecate cu reală pof­tă. Împletirea organică dintre sim­bolurile generalizante şi elementele particulare care Ie susţin conţine în­­tr-însa una dintre tainele forţei artis­tice a „Ansamblului berlinez“. O altă taină ţine de sudura mira­culoasă a colectivului întreg, care in­terpretează pe mai multe voci, dar în acelaşi stil şi în care niciunul dintre actori nu pare să fie îngrijorat că nu-şi va dobîndi, pe cale cinstită, drep­tul său sfînt la aplauzele şi la stima publicului. Nu este vorba aci numai de o perfectă disciplină a ansamblu­lui, în genul celebrei trupe de la Meiningen, ci mai curînd despre o altă concepţie în alcătuirea spectaco­lului în care fiecare simte continuu prezenţa celorlalţi. Nuiaua ducelui de Meiningen care-i disciplina pe actorii săi prin mijloace ireverenţioase este înlocuită în trupa lui Brecht de sim­ţămîntul răspunderii colective într-un gen de spectacole care nu permite nici o fisură în execuţia unei orchestraţii complexe şi complicate. Aici trebuie să adăugăm, cu laude, observaţia mo­dului în care se aleg interpreţii cei mai potriviţi. Cite teatre n-ar fi fost tentate să distribuie în rolul lui Pa­vel Vlasov pe cel mai chipeş dintre junii săi. Hilmar Thate, căruia i s-a încredinţat la „Berliner Ensemble“ textul lui Pavel, este dimpotrivă un flăcău scund, cu trăsături dure şi cu gesturi repezi, care săvîrşeşte marea minune a descoperirii frumuseţii in­terioare a personajului, căruia ii dăruie totodată o înfăţişare fizică de o au­­­tenticitate captivantă.­­Aceeaşi obser­vaţie este valabilă pentru distribuirea excelentei actriţe Regine Lutz în ro­­lul Virginiei din „Viaţa lui Galilei“. Amorul său pentru Ludovico Marsili n-o transformă nici un moment într-o „amoreză“, iar regia n-a crezut ne­cesar să îmbrace în eleganta rochie de bal din tabloul VI pe una dintre actriţele cu daruri fizice impresio­nante­. Veridicitatea în tonuri discre­te, dar de o nesfîrşită varietate a nu­anţelor, pare să recomande stilul uni­tar de joc al artiştilor absorbiţi de „Berliner Ensemble“, dintre care ne simţim obligaţi să cităm contribuţiile scînteietoare ale lui Norbert Christian (Feodor Lapkin), Josef Kumper (Smilghin), Willi Schwabe (comisa­rul) sau numai participarea însufle­ţită a unor glasuri care au dat o ne­­bănuită forţă întregului coral, ca Günter Naumann (Semion), Fritz Hollenbeck (Arhip), Helga Raumer (Maşa), Charlotte Brumerhoff (pro­­prietăreasa). Helene Weigel însăşi, care este cu adevărat ceea ce noi obişnuim des să numim o mare actriţă, nu se desprin­de intempestiv din organismul viu al ansamblului, deşi joacă rolul primei viori. Ca şi în formaţiile de muzică populară, care îşi execută programul sub presiunea unui fluid interior, He­lene Weigel dirijează fluctuaţiile de tone Liate ale ansamblului prin tim­brul propriei sale voci. Vlasova ne-a apărut în interpreta­rea Helenei Weigel ca un înregistrator sensibil al fiecărei noi etape atinse în marşul către victorie al celor ciş­­tigaţi de cauza comunismului. Amin­­tiţi-vă cum urmăreşte mama, pitită lîngă fiul său la demonstraţia de 1 Mai, fiecare reacţie a celor din jurul său şi alăturaţi de această scenă momentul de mai tîrziu în care pe faţa aceleiaşi bătrîne mame se oglin­deşte în reflexe succesive discuţia aprinsă dintre cei doi fraţi Lapkin. Privirile mam­ei, zîmbetele şi vorba sa domoală însoţesc şi valorifică în­­tîmplările semnificative care alcătu­iesc discursul dramatic despre revo­luţie pe care Brecht l-a scris pornind de la romanul lui Gorki. Helene Wei­gel a fost un asemenea ghid sensibil şi inteligent, care a conceput cu in­genuitate profilul moral copleşitor al acestei profesoare de etică umană, care-şi ascunde sub broboada sa ce­nuşie programul ferm de trans­formare a lumii întregi. Piesa Iui Brecht organizează în­treaga demonstraţie ideologică în jurul destinului mamei, văzută aci ca simbol al umanităţii în suferinţă. Spas­mele durerii sînt alinate însă de că­­pătarea treptată a conştiinţei cau­zelor răului. Fiecare secvenţa a dra­mei omologhează, cum am văzut, un nou pas al eroinei către esenţa pro­blemei exploatării şi odată cu aceas­ta a întregii piese, concepută ca ma­nifest explicativ asupra legilor luptei de clasă. Pasajul învăţării scrisului şi cititului are un străveziu caracter alegoric. Predînd alfabetul, învăţă­torul Lapkin îşi lămureşte sie­şit­ul elevilor săi raportul dintre muncă, lupta revoluţionară şi morbul ucigă­tor al exploatării. Unora dintre spec­tatori li s-a părut, poate, acest tablou sau altele, ca avînd o factură dis­cursivă. Alţii s-au putut îndoi de efi­cacitatea acestui gen de spectacol a­­supra unor mase largi. Acestea şi încă alte rezerve pot şi trebuie să fie discutate cu toată seriozitatea. Deo­camdată nu mi se pare însă­ greşit să reţinem învăţămintele valoroase­ ale acestei reprezentaţii moralizatoare, cu incontestabile virtuţi artistice. V. MANDVA 1) Utilizarea unui termen stanis­­lavskian în cercetarea unei opere brechtiene ar putea provoca dezapro­barea specialiştilor care au izbutit să-i repartizeze cu seninătate pe cei doi oameni de teatru în sertăraşe deose­bite şi închise ermetic. In ceea ce ne priveşte nu credem că acest lucru este posibil. La întrebarea „Stanislavski sau Brecht ?" pusă de unii teoreticieni occidentali, noi am răspunde : „Sta­nislavski și Brecht". Dar despre aceasta, mai pe larg, cu un alt prilej. HELENE WEIGEL Helene Weigel in mijlocul colectivului Teatrului C.F.R. Giulesti HILMAR THATE in rolul lui Pavel V Desen de GORA Marile poeme ale epocii socialiste Vorbind despre contemporaneitate ca despre „principala cerinţă politică, ar­tistică, estetică“ a scriitorului angajat in marele front al construcţiei comu­niste, A. A. Surkov sublinia un ade­văr ce explică pe deplin nu numai marile succese ale literaturii socialiste, ci şi înflorirea extraordinară şi multi­laterală a personalităţilor creatoare in cadrul realismului socialist. „Cererea de a răspunde la temele cele mai ar­zătoare ale contemporaneităţii nu limi­tează posibilităţile artistului, ci le ex­tinde în ce priveşte alegerea materia­lului, a genurilor, a metodelor artis­tice". Chiar dintr-o sumară privire retro­spectivă a drumului parcurs de litera­tura noastră in decursul celor cinci­sprezece ani ciţi au trecut de la elibe­rarea ţării, ne dăm seama de deplinul adevăr al acestor cuvinte. Iese foarte limpede la iveală, din lectura chiar a unei simple bibliografii, că acest deceniu şi jumătate a adus nu numai o lărgire considerabilă a tematicii li­teraturii noastre, dar şi o înflorire încă necunoscută a unor genuri şi specii literare cu cel mai adine ră­sunet în rindurile poporului. Pentru că tocmai acesta a fost şi sensul dez­voltării tradiţiilor literaturii noastre realiste şi a străvechii şi strălucitei noastre arte populare, cum o denumea poetul Mihai Beniuc de la tribuna Con­­gresului. Poeţii şi prozatorii noştri, care s-au adresat temelor contempo­rane, au recurs la acele specii epice, lirice sau dramatice, ce au cunoscut, de-a lungul veacurilor de cultură ne­scrisă sau aşternută pe hirtie, cea mai vastă audienţă şi cea mai puternică influenţă în rindul maselor. Nu s a petrecut insă o simplă dezvoltare me­canică a unei tradiţii ce ar fi fost evi­dentă numai din punct de vedere can­titativ, ci o structurală şi profundă schimbare a concepţiei asupra vieţii omului şi a relaţiilor sale cu socie­tatea, a rolului său in mersul înainte al istoriei. Observaţia este perfect va­labilă pentru poemul epic actual. Can­titativ, specia a crescut, in aceşti 15 ani, de-a dreptul uimitor şi un studiu amănunţit ne-ar releva citeva zeci de asemenea poeme ce se pot înscrie printre reuşitele de primă linie ale li­teraturii noastre. Dar a vedea numai din acest punct de vedere problema ni s-ar părea unilateral si nesemnifi­cativ. Important este, credem, faptul că, adresîndu-se unei sperii atit de frecvente in folclorul rominesc, pentru că răspundea uneia din năzuinţele poporului de a-şi glorifica eroii săi dragi, scriitorii de astăzi nu numai că au adus inovaţii artistice — şi ele de mare importanţă — ci şi o optică ab­solut nouă, revoluţionară, puternic pă­trunsă de spirit de partid în înţelege­rea destinului omenesc. Poemul epic de astăzi se înscrie pe linia tradiţiilor populare nu numai prin faptul că, de cele mai multe ori, scriitorii care abor­dează această modalitate se adresează versului şi modalităţilor folclorice de expresie, dar şi prin faptul că el îşi implintă rădăcinile in cele mai acute, probleme de viaţă ale maselor. Spiritul de partid le dă posibilitatea scriitori­lor, insă, ca abordind un gen frec­vent, uneori cu aceleaşi procedee pro­zodice, să realizeze creaţii revoluţio­nare puternic pătrunse de suflul eroic al zilelor noastre, creaţii care fie că reconsideră istoria, fie că se inspiră din elanul construirii socialismului, aduc un punct de vedere profund nou, contemporan, socialist, in înţelegerea vieţii. Am făcut această precizare pen­tru că, la prima vedere, ne ar putea surprinde numărul relativ mare de poeme epice cu temă istorică, cu su­biecte fie din perioade mai îndepăr­tate din viaţa poporului nostru, fie din momentele premergătoare da­tului de la 23 August. Ar fi oare, unele din cele mai bune şi mai valo­roase creaţii pe această temă, o dovadă că scriitorii noştri s-au îndepărtat de la temele majore ale contemporaneităţii, pentru a se refugia in­depărtatele zone ale secolelor trecute ? Nicidecum. Pentru că, aşa cum arăta Mihai Be­niuc in cuvintul rostit la ce de al Hl-lea Congres al Scriitorilor din U.R.S.S. : „Confruntarea­ trecutului în­tunecat cu prezentul fericit şi cu viito­rul încă mai minunat, în lumina idea­lurilor socialismului, caracterizează li­teratura rom­înă de azi“. intr-adevăr, aceasta a fost intenţia patriotică a scriitorilor noştri, de a confrunta tre­cutul din perspectiva socialistă revo­luţionară, de a reconsidera istoria po­porului din punct de vedere contem­poran, de pe poziţiile de clasă ale partidului celor ce muncesc. In acest sens, marile poeme epice scrise de Mihu Dragomir despre răscoala lui Tu­dor Vladimirescu, Eugen Jebeleanu des­­pre Nicolae Bălcescu, Radu Boureanu despre Unirea Ţărilor Române, Tu­dor Arghezi despre 1907, Teodor ACTUALITATE ŞI PARTINITATE Balş despre acelaşi eveniment, ale lui Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Du­mitru Corbea, Marcel Breslaru, Cice­rone Theodorescu, despre luptele comu­niştilor, al lui Mihu Dragomir despre tragedia războiului antisovietic, sunt actuale şi contemporane tocmai prin faptul că au adus o optică profund nouă, partinică, de înţelegere a istoriei, de subliniere a tradiţiilor îndepărtate sau apropiate de luptă ale poporului nostru. Este un aspect de maximă im­portanţă ce se cade a fi relevat ca luna din trăsăturile esenţiale ce carac­terizează poemul epic de astăzi. Deci, mergind ide la răscoala ţăranilor din 1821 şi pină la luptele eroice ale co­muniştilor, poemele epice, datorate condeiului celor mai de seamă scriitori ai noştri, au refăcut itinerariili de luptă ai maselor largi de ţărani şi muncitori pină la victoria socialismului. Situindu-se ferm pe platforma marxist­­leninistă de înţelegere a istoriei, scrii­torii noştri reactualizează un mesaj transmis de înaintaşii ce au pregătit prin lupta şi jertfa lor societatea de astăzi. Se subliniază tradiţia noastră progresistă patriotică, scriitorii dind o atenţie deosebită temei majore a luptei comuniştilor pentru triumful vieţii noi şi zdrobirea vechii societăţi. Această preocupare de extraordinară însemnă­tate, soldată cu admirabile reuşite li­terare, se cade a fi in primul rind subliniată. A. A. Surkov, în raportul său, spu­nea că, scriitorul trebuie să ţină seama de faptul că „la cerinţele de astăzi ale cititorului, la ceea ce îl preocupă şi îl nelinişteşte pe acesta, cel mai bun lucru este să se adreseze experienţei lui sociale de astăzi“. Şi acest mare adevăr a stat la baza apariţiei a nu­meroase poeme epice inspirate din viaţa şi lupta oamenilor muncii de astăzi. Cronică vie a realităţii socia­liste, poemul epic glorifică eroii cons­truirii socialismului, eroii luptei îm­potriva duşmanilor păcii şi ai vieţii noastre de astăzi, eroii asemănători cu aceia ai baladelor şi cintecelor popu­lare. Poemul epic actual a adăugat literaturii noastre socialiste această dimensiune eroică, specifică omului nou, crescut şi educat de partid. A creat nu mituri eroice in sine, nu pro­­metei rupţi de pămînt, nu fantoşe ci parrfeni­cii, care au trecut­­din dome­niul vieţii in cel al literaturii şi apoi s-au întors in viaţă, ca prototipuri demne de urmat, demne de a fi exem­plul pentru generaţii. Pentru că noi aici vedem una din calităţile esenţiale ale acelor poeme epice de mare valoare apărute in aceşti ani, in faptul că­ ele aduc înaintea cititorilor citeva figuri de oameni înaintaţi ai epocii noastre, a căror comportare semnifică mariit calităţi morale ale comunistului, dem­n de a însufleţi toate generaţiile pe ca­lea luptei pentru triumful socialismului. II. cuvintarea sa la cel de-al Hl-lea Congres al Scriitorilor din U.R.S., tovarăşul N. S. Hru­şciov sublinia a­­ceasta nobilă chemare a artei noi, so­­ciatiste:"",.Oamenii trebuie educaţii pe bază de exemple bune, calea spre viitor trebuie deschisă prin arătarea elementelor pozitive din viaţă. Forţa exemplului este o mare forţă, tovarăşi!“ -i«. "­­Ateste cuvinte sintetizează menirea literaturii partinice, a literaturii anga­jate in lupta pentru triumful socialis­­mului si comunismului. Şi tocmai din acest punct de vedere socotim cu deo­­sebire remarcabile poemele epice scrise de Dan Deşliu, Dumitru Corbea, Ma­ria Banu­ş, Veronica Porumbacu, Kina Cassian, Mihu Dragomir, Victor Tul­bure, Ştefan Iureş, şi de alţi scriitori aparţinind generaţiilor tinere sau virst­­nice, pentru că ele aduc in­torpiri de legendă, de cintec înaripat, chipu­rile cele mai dragi ale oamenilor înain­taţi din zilele noastre. Poemului epic de astăzi ii este caracteristică incandes­cenţa, patosul eroic, capabil să trans­mită cu maximum de eficienţă ideile şi simţămintele epocii noastre. Poe­mul epic este specia literară de cea mai adinca rezonanţă b­­ rindurile ma­selor. In cadrele lui, scriitori de structuri poetice deosebite, cu persona­lităţi complet diferite, au reuşit să re­liefeze măreţia zilelor noastre eroice de luptă şi glorie. Este poemul epic o specie depăşită, cum ar înclina ,să creadă unii rafinaţi? Nicidecum. El oferă, aşa cum s-a văzut din expe­rienţa celor cincisprezece ani de lite­rat­ură nouă, enorm de multe posibili­tăţi de manifestare a talentului şi­ a trăsăturilor individuale, specifice fie­cărui creator. Faptele grandioase ale vieţii de astăzi, eroii sublimi ai socia­lismului, pot fi zugrăvite cu maximum de eficienţă şi în toată măreaţa lor amploare, in versurile aviniate, fier­binţi, de o mare şi nepieritoare fru­museţe populară, specifice poemului epic. Nu e vorba de a recomanda reţete sau de a prefabrica soluţii, de a re­comanda formule literare. Nici unei alte metode nu-i e aţii de străină ca realismului socialist impunerea unor anume formule literare. Documentele Congresului Scriitorilor din U.R.S.S. au arătat clar că metoda noastră de creaţie, revoluţionară, partinică, pre­­supune tocmai o largă şi nelimitată desfăşurare a tuturor posibilităţilor creatoare ale scriitorilor, conform indi­vidualităţii lor artistice. A. A Şurkav spunea: „Va trebui să desfăşurăm o largă campanie împotriva şablonului literar, pentru dezvoltarea creatoare a formelor literare, să sprijinim solu­ţiile inovatoare, care îmbogăţesc lite­ratura, soluţii găsite de scriitorii care atacă teme şi probleme contemporane“. De aceea, dezvoltind ceea ce s-a realizat pină acum pe tărimul poemu­lui epic — cronica eroică a zilelor noastre — poeţii au datoria să ne dea creaţii la nivelul măreţei epoci de construire a socialismului. Valeria RIPEANU

Next