Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)
1959-06-11 / nr. 24
Nr. 24 1274) — Joi 11 Iunie 1959 GAZETA LITERARĂ DROCSAY IMRE „Oţelari de la ininta Roşie»“ __________________________________ DIALOG CU TRECUTUL D. R. Popescu se preocupă îndeosebi de răsfrîngerea pe plan moral a transformărilor sociale şi economice pe care le aduce epoca noastră. Interesant este faptul că dezbătind această problematică, nuvelele sale conţin, adeseori, termenii unei polemici. Modalităţile acestei polemici sînt variate, dar noi vom consemna doar citeva, referindu-ne la unele schiţe sau nuvele inspirate din viaţa satului care, datorită unei cunoaşteri mai aprofundate, este pentru D. R. Popescu mediul predilect. Uneori prozatorul construieşte pe schema unui conflict de generaţii frecvent în literatura noastră clasică (iubirea dintre doi tineri este împiedicată de prejudecăţile sociale ale părinţilor), conflict căruia ii găseşte determinările specifice actualităţii (schiţa „Fata lui Dumnezeu“ ). Măria, fata lui Dumnezeu, repetă, in condiţiile vieţii de astăzi, drama trăită cindva de maică-sa. Evident, deznodământul nu mai poate fi acelaşi, adică tragic. Ea nu va mai fi silită să-şi părăsească copilul din flori, fiind sigură de înţelegerea oamenilor Ungă care munceşte, de sprijinul lor. Avînd această certitudine, ea exclamă optimist: „L-am făcut din dragoste şi o să-l fac fericit. Nu mă dă nimeni afară din slujbă, am unde munci, cu ce să-l cresc. Soare botează-l, dă-i noroc şi alungă norii din calea lui. Soare, sărută-l". Similar cu al Măriei este cazul Leonorei din condensata nuvelă „Singuri". Ea nu va mai fi silită să se omoare, aşa cum făcuse o femeie din sat (de tot destine care se repetă, căpătînd astăzi o rezolvare nouă), ci îşi reface viaţa alaturi de soţul ei. Faţă de „Fata lui Dumnezeu", „Singuri“ înregistrează o deplasare a obiectivului către urmărirea cu mai multă atenţie a manifestărilor vechiului, incarnat de cei doi bătrini. Ei nu pot pricepe că istoria a pregătit pentru Leonora o altă soartă decit aceea pe care i-o rezervaseră ei; egoismul lor este tot mai ineficace prin îngustarea continuă a spaţiilor asupra cărora s-ar fi putut aplica, şi cuplul, care se vrea încă tiranic, este, din acest motiv, hilar. Mecanismul lor sufletesc (uscaciune şi anchilozare în prejudecăţi) se dezvăluie treptat. Există in acest mediu o sursă pentru comic pe care D. R. Popescu o exploatează fericit. Notaţia minuţioasă a gesturilor şi Limbajului înclină spre şarjă şi astfel sensul polemic al nuvelei devine mai vizibil. Nuvela, după cum s-a mai remarcat, polemizează şi cu o formulă literară retrogradă, dizolvir şi mitul idilic al bătrinilor cinstiţi şi înţelepţi pe care-i cultivau autorii tradiţionalişti. Natura polemică a acestor două scrieri este determinată de fapt de înfruntarea a două etici, evidenţiate in conflicte de ordin familial sai sentimental. Dar aceste conflicte sunt doar efectele unei determinări esenţiale in viaţa ţărănească: pămintul. Etica socialistă presupune schimbarea radicală a concepţiei despre pămînt şi în primul rind stirpirea instinctului mutilant de proprietar, deci limpezirea conştiinţelor. Când acest conflict de esenţă este set, in prim plan, înfruntarea dintre ceie două etici este acută şi surprinderea ei se face in momente de maximă tensiune dramatică. In „Inima pămintului“ („Steaua", tr. 11- 1957), Dragomir Neaga, un om devorat de patima înavuţirii, este alungat cu pietre de către consătenii săi, pentru că nelăsindu-şi fiul să se însoare cu fata iubită dar săracă, acesta încearcă să se spânzure. Dragomir, sub ploaia de lovituri, aude mereu aceeaşi frază: „Ţi-ai dat sufletul pentru pămînt, minca le-ar viermii pămintului". Blestemul acesta al mulţimii revine pe tot parcursul fugii sate, obsedant, justiţiar, implacabil. Dar clipa de supremă încordare este amplificată de incursiunile retrospective (procedeul este frecvent la D. R. Popescu). Dragomir, ca în pragul sfirşitului, îşi retrăieşte trecutul alături de Cocuţa, cocoşată pe care o luase de nevastă pentru pămînt. Din nou, vocile urmăritorilor îl ard: „Ţiai zis că în pămînt stă toată puterea. In inima pămintului... şi ai vrut ca şi Trică să facă tot paşii tăi in viaţă". Necruţătoare, manifestarea oamenilor din sat faţă de cazul lui Dragomir poartă semnificaţii majore. Ea înseamnă în primul rind desolidarizare de etica pe care o reprezintă acesta. Stigmatizat de mulţime, Dragomir este un izolat ca şi cei doi bătrini din „Singuri". îngrozit, năuc, el îşi continuă goana peste cimpuri. Ajuns la ogoarele sale, se aruncă la pămint şi, cu furie neputincioasă, disperată, începe să sfişie brazda cu cuţitul. „Gifii a transpirat şi lovea cu lama aprigă a cuţitului moştenit de la taică-său. Rănile i se deschiseseră şi singerau, dar lui nu-i păsa, lovea cu sete, scrişnind din dinţi. Singele se împreuna cu ţărina. Dragomir lovea in neştire inima pămintului s-o omoare. Intr-un tîrziu, se ridică în picioare sub lună". Dragomir Neagu este un ton constrins de noile condiţii sociale la „gestul sfişierii“ şi, în acest sens, schiţa lui V. R. Popescu dă un răspuns contemporan, de loc palid, la „Glasul pămintului“. Mecanismul polemicii in proza lui D. R. Popescu se conturează: scriitorul verifică vechile tipologii sau vechile conflicte sociale şi sufleteşti la examenul critic al prezentului. Prin antiteze simbolice, (gestul sărutului — gestul sfişierii) D. R. Popescu afirmă punctul de vedere al contemporaneităţii. Este insă ciudat şi regretabil că la un scriitor preocupat să se elibereze de formule depăşite întîlnim concesii făcute tocmai acestora, cum e prelucrarea ca dare a unui motiv semănătorist ca cel din schiţa „Biletul de tren": ciobanul Ştefan Podaru merge la nunta fiului său ajuns avocat la oraş, dar acestuia ie ruşise cu el: se îmburghezise. Suntem purtaţi printr-o lume pe care nici un moment n-o recunoaştem ca a noastră. Doar faptul că un miliţian dirijează la o răscruce de străzi circulaţia ne-ar spune că răsturnarea din sufletul lui Ştefan Podaru se petrece in prezent. Scriitorul observă un simptom (dar necaracteristic) şi pentru a-l combate, foloseşte recuzita semănătoristă, introduce ideea opoziţiei sat-oraş. In felul acesta intenţia polemică (prezentă totuşi) este ratată. Ea se pierde aproape total in „Sofica" (Steaua nr. 2/1957). Sofica este o slujnică, de altfel cam simplă la miijte, căreia viaţa de continuă dependenţă pe care a dus-o i-a format o psihologie de rob. Acum, la bătrineţe, i se redă libertatea — de fapt un surogat delibertate căci este îndepărtată de la viaţa activă — dar Sofica, neştiind ce să facă cu ea, se întoarce la stăpin. Pentru că se consumă in afara confruntării dintre vechi şi nou (ca şi în „Biletul de tren", de unde inconsistenţa polemicii) nu putem accepta drama Soficăi ca o dramă a actualităţii. „Sofica" este o imixtiune livrescă in scrisul lui D. R. Popescu, reamintindu-ne de lumea existenţelor mărunte, claustrate, a slujnicelor şi a fetelor bătrine care populau nuvelistica anilor 1900 (Bassarabescu, Brăiescu- Voineşti). Deficitare prin neincorporare in actualitate, aceste schiţe care refac vechi şi chiar false tipologii sociale, înregistrează o rarefiere a conţinutului polemic: el nu mai are forţă, ca în celelalte scrieri, analizate mai sus, să stigmatizeze vechile concepţii de viaţă ţărănească şi nici să discrediteze formulele literare care le reprezentau. Dialogul critic cu trecutul, dezvoltat cu consecvență in vederea afirmării noului, trebuie să ofere talentului lui D. R. Popescu noi și depline posibilităfi de valorificare. G. DIMISIANU ______| TINERI CRITICI 3. Spectacolele lui „Berliner Ensemble“ II. „Mama" şi dezlegarea cîtorva taine aman de Bertolt Brecht nu este o dramatizare in sensul obișnuit al cuvîntului. Autorul piesei a plecat de la o temă comună cu Gorki, împrumutînd de la acesta unele împrejurări cit și cele două caractere principale. Dar Pelaghia Nilovna, sau Pavel Vlasov apar în drama lui Brecht cu funcţii simbolice, care utilizează într-un mod neaşteptat identitatea iniţială a personajelor, aşa cum o putem desprinde din paginile romanului. In disputa cunoscută asupra viabilităţii dramatizărilor, „Mama" serveşte drept argument convingător în favoarea tezei care se opune trecerii directe a unui material eminamente epic în tipare dramatice. Aci autorul dramei a reţinut din roman ideea şi a modificat destinul personajelor centrale în vederea unei ilustrări scenice desăvîrşite a esenţei comune celor două opere paralele. Ne aflăm, aşadar, în faţa unor creaţii independente, dar înrudite prin substanţa lor ideologică. Gorki a scris un epocal roman deObservaţie realistă a creşterii mişcăriirevoluţionare în Rusia anului 1905, în vreme ce Brecht a redactat un manifest despre revoluţia socialistă, în tablouri agitatorice impresionante. Neîncetat, Brecht insistă asupra reliefului universal al problematicii abordate. „Mama" porneşte astfel de la datele conflictului prim, pentru a se referi la semnificaţii generale. Vorbind despre revoluţia rusă, se alcătuieşte pe baza acestei experienţe strălucite un apel către forţele revoluţionare de pretutindeni. Muncitorii din Tver nu sînt simpli muncitori din Tver, învăţătorul Lapkin din Rostov nu vorbeşte numai în numele învăţătorului Lapkin din Rostov, mama nu-l plînge numai pe Vlasov, nu-l transformă numai pe Feodor, nu mărşăluieşte numai pe străzile Petersburgului. Autorul lui „Mutter Courage“ a scris de astă dată nu o „dramă epică" cu construcţii alegorice şi aluzive, ci un spectacol propagandistic în care se demonstrează nemijlocit cauzele şi ţelurile revoluţiei socialiste. Caracterul deschis, manifest al demonstraţiei se bizuie însă pe forţa generalizatoare a valorilor simbolice. Totul este, aşadar, construit pe două planuri : prezentarea unor fapte brute alese pentru tipicitatea lor şi sublinierea supratemeii) prin raportarea acestor fapte la înţelesurile mari ale luptei de clasă. In această suprapunere de planuri, ocupă un joc deosebit de însemnat „song"-urile intercalate şi care se vădesc, o dată mai mult, a nu fi fost abordate arbitrar de către promotorul teatrului epic. Cum s-a mai spus, pasajele muzicale reeditează comentariul chorurilor din teatrul antic elen. Viziunea fiind însă modificată, ca şi la Vişnevski, cei care alcătuiesc chorul, departe de a se menţine într-o espectativă critică, joacă un rol activ în dinamizarea mesajului de idei. In „Mama“, interpreţii rolurilor individuale sînt în acelaşi timp componenţii chorului comentator, anunlînd orice distanţă între persoanele dramei şi comentariul care generalizează secvenţele de viaţă aduse ca probe. Trecerea de la „jucarea" unui tablou ilustrativ la detaşarea marilor semnificaţii se realizează continuu, într-o ţesătură sobră care sacrifică neîncetat expunerii ideologice dominante orice tentaţie de complicare interioară a conflictului. Acestei drame expozitive i s-ar putea reproşa lipsa de profunzime a caracterelor umane, dacă n-am înţelege că liniaritatea este obligatorie într-o asemenea naraţiune cu intenţii agitatorice. Drama „Mamei" este scrisă pentru un spectacol de tip popular, în care textul aspru al prozei rostite alternează cu lirismul avîntat al părţii cantabile. Această alternanţă de tonuri corespunde cu cele două planuri ale construcţiei dramatice, iar sensurile capătă accente mai pregnante cu ajutorul contribuţiei scenografice (decor, lumină, culoare) ca şi prin sugestivitatea mişcării în scenă Am mai vorbit, în prima parte a acestei cronici, despre tehnica grupurilor în imagistica scenică brechtiană. In reprezentarea poziţiilor adverse din „Mama“ dinamica acestor grupuri capătă o deosebită însemnătate. Grupul celor patru muncitori revoluţionari evoluează astfel într-un balet sobru şi impresionant în jurul mamei, determinînd-o să privească lumea cu alţi ochi. Acest grup devine apoi nucleul dirijant al corului comentator, accentuînd considerabil caracterul de clasă al acestuia. O analiză mai amplă a modului în care „Ansamblul berlinez“ reprezintă piesa lui Brecht, respectînd viziunea sa regizorală, n-ar putea să nu acorde însemnătate jocului subtil al culorilor în nuanţarea intenţiilor textului. Gama cenuşiului valorat mereu altfel în îmbrăcămintea personajelor, în reflexele imaginilor proiectate pe circular, în vopseaua mohorîtă a obiectelor din casa Nilovnei, participă la stabilirea unui climat grav, în care viaţa nu suportă sulimanul roz, iar muncitorii par înregimentaţi într-o încruntată armată a celor privaţi de coloritul viu al primăverii. Se cuvine să subliniem modul în care regia lui Brecht îmbină reliefarea proporţiilor simbolice cu o continuă atenţie pentru veridicitatea realistă a amănuntelor. Se realizează astfel un fundament temeinic şi concludent pentru elaborarea unor răspunsuri răspicate la o problematică majoră. Greva din Tver figurează întreaga valoare a luptei conştiente împotriva exploatării, dar pentru ca această idee generală să poată fi pronunţată, tipurile greviştilor sînt deosebit de sugestive, salopetele sînt adevărate, uniformele jandarmilor reglementare, pirostiie pe care Ie vinde Niovna sînt mestecate cu reală poftă. Împletirea organică dintre simbolurile generalizante şi elementele particulare care Ie susţin conţine într-însa una dintre tainele forţei artistice a „Ansamblului berlinez“. O altă taină ţine de sudura miraculoasă a colectivului întreg, care interpretează pe mai multe voci, dar în acelaşi stil şi în care niciunul dintre actori nu pare să fie îngrijorat că nu-şi va dobîndi, pe cale cinstită, dreptul său sfînt la aplauzele şi la stima publicului. Nu este vorba aci numai de o perfectă disciplină a ansamblului, în genul celebrei trupe de la Meiningen, ci mai curînd despre o altă concepţie în alcătuirea spectacolului în care fiecare simte continuu prezenţa celorlalţi. Nuiaua ducelui de Meiningen care-i disciplina pe actorii săi prin mijloace ireverenţioase este înlocuită în trupa lui Brecht de simţămîntul răspunderii colective într-un gen de spectacole care nu permite nici o fisură în execuţia unei orchestraţii complexe şi complicate. Aici trebuie să adăugăm, cu laude, observaţia modului în care se aleg interpreţii cei mai potriviţi. Cite teatre n-ar fi fost tentate să distribuie în rolul lui Pavel Vlasov pe cel mai chipeş dintre junii săi. Hilmar Thate, căruia i s-a încredinţat la „Berliner Ensemble“ textul lui Pavel, este dimpotrivă un flăcău scund, cu trăsături dure şi cu gesturi repezi, care săvîrşeşte marea minune a descoperirii frumuseţii interioare a personajului, căruia ii dăruie totodată o înfăţişare fizică de o autenticitate captivantă.Aceeaşi observaţie este valabilă pentru distribuirea excelentei actriţe Regine Lutz în rolul Virginiei din „Viaţa lui Galilei“. Amorul său pentru Ludovico Marsili n-o transformă nici un moment într-o „amoreză“, iar regia n-a crezut necesar să îmbrace în eleganta rochie de bal din tabloul VI pe una dintre actriţele cu daruri fizice impresionante. Veridicitatea în tonuri discrete, dar de o nesfîrşită varietate a nuanţelor, pare să recomande stilul unitar de joc al artiştilor absorbiţi de „Berliner Ensemble“, dintre care ne simţim obligaţi să cităm contribuţiile scînteietoare ale lui Norbert Christian (Feodor Lapkin), Josef Kumper (Smilghin), Willi Schwabe (comisarul) sau numai participarea însufleţită a unor glasuri care au dat o nebănuită forţă întregului coral, ca Günter Naumann (Semion), Fritz Hollenbeck (Arhip), Helga Raumer (Maşa), Charlotte Brumerhoff (proprietăreasa). Helene Weigel însăşi, care este cu adevărat ceea ce noi obişnuim des să numim o mare actriţă, nu se desprinde intempestiv din organismul viu al ansamblului, deşi joacă rolul primei viori. Ca şi în formaţiile de muzică populară, care îşi execută programul sub presiunea unui fluid interior, Helene Weigel dirijează fluctuaţiile de tone Liate ale ansamblului prin timbrul propriei sale voci. Vlasova ne-a apărut în interpretarea Helenei Weigel ca un înregistrator sensibil al fiecărei noi etape atinse în marşul către victorie al celor ciştigaţi de cauza comunismului. Amintiţi-vă cum urmăreşte mama, pitită lîngă fiul său la demonstraţia de 1 Mai, fiecare reacţie a celor din jurul său şi alăturaţi de această scenă momentul de mai tîrziu în care pe faţa aceleiaşi bătrîne mame se oglindeşte în reflexe succesive discuţia aprinsă dintre cei doi fraţi Lapkin. Privirile mamei, zîmbetele şi vorba sa domoală însoţesc şi valorifică întîmplările semnificative care alcătuiesc discursul dramatic despre revoluţie pe care Brecht l-a scris pornind de la romanul lui Gorki. Helene Weigel a fost un asemenea ghid sensibil şi inteligent, care a conceput cu ingenuitate profilul moral copleşitor al acestei profesoare de etică umană, care-şi ascunde sub broboada sa cenuşie programul ferm de transformare a lumii întregi. Piesa Iui Brecht organizează întreaga demonstraţie ideologică în jurul destinului mamei, văzută aci ca simbol al umanităţii în suferinţă. Spasmele durerii sînt alinate însă de căpătarea treptată a conştiinţei cauzelor răului. Fiecare secvenţa a dramei omologhează, cum am văzut, un nou pas al eroinei către esenţa problemei exploatării şi odată cu aceasta a întregii piese, concepută ca manifest explicativ asupra legilor luptei de clasă. Pasajul învăţării scrisului şi cititului are un străveziu caracter alegoric. Predînd alfabetul, învăţătorul Lapkin îşi lămureşte sieşitul elevilor săi raportul dintre muncă, lupta revoluţionară şi morbul ucigător al exploatării. Unora dintre spectatori li s-a părut, poate, acest tablou sau altele, ca avînd o factură discursivă. Alţii s-au putut îndoi de eficacitatea acestui gen de spectacol asupra unor mase largi. Acestea şi încă alte rezerve pot şi trebuie să fie discutate cu toată seriozitatea. Deocamdată nu mi se pare însă greşit să reţinem învăţămintele valoroase ale acestei reprezentaţii moralizatoare, cu incontestabile virtuţi artistice. V. MANDVA 1) Utilizarea unui termen stanislavskian în cercetarea unei opere brechtiene ar putea provoca dezaprobarea specialiştilor care au izbutit să-i repartizeze cu seninătate pe cei doi oameni de teatru în sertăraşe deosebite şi închise ermetic. In ceea ce ne priveşte nu credem că acest lucru este posibil. La întrebarea „Stanislavski sau Brecht ?" pusă de unii teoreticieni occidentali, noi am răspunde : „Stanislavski și Brecht". Dar despre aceasta, mai pe larg, cu un alt prilej. HELENE WEIGEL Helene Weigel in mijlocul colectivului Teatrului C.F.R. Giulesti HILMAR THATE in rolul lui Pavel V Desen de GORA Marile poeme ale epocii socialiste Vorbind despre contemporaneitate ca despre „principala cerinţă politică, artistică, estetică“ a scriitorului angajat in marele front al construcţiei comuniste, A. A. Surkov sublinia un adevăr ce explică pe deplin nu numai marile succese ale literaturii socialiste, ci şi înflorirea extraordinară şi multilaterală a personalităţilor creatoare in cadrul realismului socialist. „Cererea de a răspunde la temele cele mai arzătoare ale contemporaneităţii nu limitează posibilităţile artistului, ci le extinde în ce priveşte alegerea materialului, a genurilor, a metodelor artistice". Chiar dintr-o sumară privire retrospectivă a drumului parcurs de literatura noastră in decursul celor cincisprezece ani ciţi au trecut de la eliberarea ţării, ne dăm seama de deplinul adevăr al acestor cuvinte. Iese foarte limpede la iveală, din lectura chiar a unei simple bibliografii, că acest deceniu şi jumătate a adus nu numai o lărgire considerabilă a tematicii literaturii noastre, dar şi o înflorire încă necunoscută a unor genuri şi specii literare cu cel mai adine răsunet în rindurile poporului. Pentru că tocmai acesta a fost şi sensul dezvoltării tradiţiilor literaturii noastre realiste şi a străvechii şi strălucitei noastre arte populare, cum o denumea poetul Mihai Beniuc de la tribuna Congresului. Poeţii şi prozatorii noştri, care s-au adresat temelor contemporane, au recurs la acele specii epice, lirice sau dramatice, ce au cunoscut, de-a lungul veacurilor de cultură nescrisă sau aşternută pe hirtie, cea mai vastă audienţă şi cea mai puternică influenţă în rindul maselor. Nu s a petrecut insă o simplă dezvoltare mecanică a unei tradiţii ce ar fi fost evidentă numai din punct de vedere cantitativ, ci o structurală şi profundă schimbare a concepţiei asupra vieţii omului şi a relaţiilor sale cu societatea, a rolului său in mersul înainte al istoriei. Observaţia este perfect valabilă pentru poemul epic actual. Cantitativ, specia a crescut, in aceşti 15 ani, de-a dreptul uimitor şi un studiu amănunţit ne-ar releva citeva zeci de asemenea poeme ce se pot înscrie printre reuşitele de primă linie ale literaturii noastre. Dar a vedea numai din acest punct de vedere problema ni s-ar părea unilateral si nesemnificativ. Important este, credem, faptul că, adresîndu-se unei sperii atit de frecvente in folclorul rominesc, pentru că răspundea uneia din năzuinţele poporului de a-şi glorifica eroii săi dragi, scriitorii de astăzi nu numai că au adus inovaţii artistice — şi ele de mare importanţă — ci şi o optică absolut nouă, revoluţionară, puternic pătrunsă de spirit de partid în înţelegerea destinului omenesc. Poemul epic de astăzi se înscrie pe linia tradiţiilor populare nu numai prin faptul că, de cele mai multe ori, scriitorii care abordează această modalitate se adresează versului şi modalităţilor folclorice de expresie, dar şi prin faptul că el îşi implintă rădăcinile in cele mai acute, probleme de viaţă ale maselor. Spiritul de partid le dă posibilitatea scriitorilor, insă, ca abordind un gen frecvent, uneori cu aceleaşi procedee prozodice, să realizeze creaţii revoluţionare puternic pătrunse de suflul eroic al zilelor noastre, creaţii care fie că reconsideră istoria, fie că se inspiră din elanul construirii socialismului, aduc un punct de vedere profund nou, contemporan, socialist, in înţelegerea vieţii. Am făcut această precizare pentru că, la prima vedere, ne ar putea surprinde numărul relativ mare de poeme epice cu temă istorică, cu subiecte fie din perioade mai îndepărtate din viaţa poporului nostru, fie din momentele premergătoare datului de la 23 August. Ar fi oare, unele din cele mai bune şi mai valoroase creaţii pe această temă, o dovadă că scriitorii noştri s-au îndepărtat de la temele majore ale contemporaneităţii, pentru a se refugia indepărtatele zone ale secolelor trecute ? Nicidecum. Pentru că, aşa cum arăta Mihai Beniuc in cuvintul rostit la ce de al Hl-lea Congres al Scriitorilor din U.R.S.S. : „Confruntarea trecutului întunecat cu prezentul fericit şi cu viitorul încă mai minunat, în lumina idealurilor socialismului, caracterizează literatura romînă de azi“. intr-adevăr, aceasta a fost intenţia patriotică a scriitorilor noştri, de a confrunta trecutul din perspectiva socialistă revoluţionară, de a reconsidera istoria poporului din punct de vedere contemporan, de pe poziţiile de clasă ale partidului celor ce muncesc. In acest sens, marile poeme epice scrise de Mihu Dragomir despre răscoala lui Tudor Vladimirescu, Eugen Jebeleanu despre Nicolae Bălcescu, Radu Boureanu despre Unirea Ţărilor Române, Tudor Arghezi despre 1907, Teodor ACTUALITATE ŞI PARTINITATE Balş despre acelaşi eveniment, ale lui Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Dumitru Corbea, Marcel Breslaru, Cicerone Theodorescu, despre luptele comuniştilor, al lui Mihu Dragomir despre tragedia războiului antisovietic, sunt actuale şi contemporane tocmai prin faptul că au adus o optică profund nouă, partinică, de înţelegere a istoriei, de subliniere a tradiţiilor îndepărtate sau apropiate de luptă ale poporului nostru. Este un aspect de maximă importanţă ce se cade a fi relevat ca luna din trăsăturile esenţiale ce caracterizează poemul epic de astăzi. Deci, mergind ide la răscoala ţăranilor din 1821 şi pină la luptele eroice ale comuniştilor, poemele epice, datorate condeiului celor mai de seamă scriitori ai noştri, au refăcut itinerariili de luptă ai maselor largi de ţărani şi muncitori pină la victoria socialismului. Situindu-se ferm pe platforma marxistleninistă de înţelegere a istoriei, scriitorii noştri reactualizează un mesaj transmis de înaintaşii ce au pregătit prin lupta şi jertfa lor societatea de astăzi. Se subliniază tradiţia noastră progresistă patriotică, scriitorii dind o atenţie deosebită temei majore a luptei comuniştilor pentru triumful vieţii noi şi zdrobirea vechii societăţi. Această preocupare de extraordinară însemnătate, soldată cu admirabile reuşite literare, se cade a fi in primul rind subliniată. A. A. Surkov, în raportul său, spunea că, scriitorul trebuie să ţină seama de faptul că „la cerinţele de astăzi ale cititorului, la ceea ce îl preocupă şi îl nelinişteşte pe acesta, cel mai bun lucru este să se adreseze experienţei lui sociale de astăzi“. Şi acest mare adevăr a stat la baza apariţiei a numeroase poeme epice inspirate din viaţa şi lupta oamenilor muncii de astăzi. Cronică vie a realităţii socialiste, poemul epic glorifică eroii construirii socialismului, eroii luptei împotriva duşmanilor păcii şi ai vieţii noastre de astăzi, eroii asemănători cu aceia ai baladelor şi cintecelor populare. Poemul epic actual a adăugat literaturii noastre socialiste această dimensiune eroică, specifică omului nou, crescut şi educat de partid. A creat nu mituri eroice in sine, nu prometei rupţi de pămînt, nu fantoşe ci parrfenicii, care au trecutdin domeniul vieţii in cel al literaturii şi apoi s-au întors in viaţă, ca prototipuri demne de urmat, demne de a fi exemplul pentru generaţii. Pentru că noi aici vedem una din calităţile esenţiale ale acelor poeme epice de mare valoare apărute in aceşti ani, in faptul că ele aduc înaintea cititorilor citeva figuri de oameni înaintaţi ai epocii noastre, a căror comportare semnifică mariit calităţi morale ale comunistului, demn de a însufleţi toate generaţiile pe calea luptei pentru triumful socialismului. II. cuvintarea sa la cel de-al Hl-lea Congres al Scriitorilor din U.R.S., tovarăşul N. S. Hruşciov sublinia aceasta nobilă chemare a artei noi, sociatiste:"",.Oamenii trebuie educaţii pe bază de exemple bune, calea spre viitor trebuie deschisă prin arătarea elementelor pozitive din viaţă. Forţa exemplului este o mare forţă, tovarăşi!“ -i«. "Ateste cuvinte sintetizează menirea literaturii partinice, a literaturii angajate in lupta pentru triumful socialismului si comunismului. Şi tocmai din acest punct de vedere socotim cu deosebire remarcabile poemele epice scrise de Dan Deşliu, Dumitru Corbea, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Kina Cassian, Mihu Dragomir, Victor Tulbure, Ştefan Iureş, şi de alţi scriitori aparţinind generaţiilor tinere sau virstnice, pentru că ele aduc intorpiri de legendă, de cintec înaripat, chipurile cele mai dragi ale oamenilor înaintaţi din zilele noastre. Poemului epic de astăzi ii este caracteristică incandescenţa, patosul eroic, capabil să transmită cu maximum de eficienţă ideile şi simţămintele epocii noastre. Poemul epic este specia literară de cea mai adinca rezonanţă b rindurile maselor. In cadrele lui, scriitori de structuri poetice deosebite, cu personalităţi complet diferite, au reuşit să reliefeze măreţia zilelor noastre eroice de luptă şi glorie. Este poemul epic o specie depăşită, cum ar înclina ,să creadă unii rafinaţi? Nicidecum. El oferă, aşa cum s-a văzut din experienţa celor cincisprezece ani de literatură nouă, enorm de multe posibilităţi de manifestare a talentului şi a trăsăturilor individuale, specifice fiecărui creator. Faptele grandioase ale vieţii de astăzi, eroii sublimi ai socialismului, pot fi zugrăvite cu maximum de eficienţă şi în toată măreaţa lor amploare, in versurile aviniate, fierbinţi, de o mare şi nepieritoare frumuseţe populară, specifice poemului epic. Nu e vorba de a recomanda reţete sau de a prefabrica soluţii, de a recomanda formule literare. Nici unei alte metode nu-i e aţii de străină ca realismului socialist impunerea unor anume formule literare. Documentele Congresului Scriitorilor din U.R.S.S. au arătat clar că metoda noastră de creaţie, revoluţionară, partinică, presupune tocmai o largă şi nelimitată desfăşurare a tuturor posibilităţilor creatoare ale scriitorilor, conform individualităţii lor artistice. A. A Şurkav spunea: „Va trebui să desfăşurăm o largă campanie împotriva şablonului literar, pentru dezvoltarea creatoare a formelor literare, să sprijinim soluţiile inovatoare, care îmbogăţesc literatura, soluţii găsite de scriitorii care atacă teme şi probleme contemporane“. De aceea, dezvoltind ceea ce s-a realizat pină acum pe tărimul poemului epic — cronica eroică a zilelor noastre — poeţii au datoria să ne dea creaţii la nivelul măreţei epoci de construire a socialismului. Valeria RIPEANU