Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)

1959-06-11 / nr. 24

1 * Poemă citadină Cincizeci de metri Nu le despart decit cincizeci de metri. Şi uneori împotrivirea pietrii Cedează : stau de vorbă amîndouă, Bătrîna hală veche, hala nouă. In cearcăn de soare, în cearcăn de lună, Fumul cuptoarelor li se-mpreună Şi tainicele glasuri se-ntrerup, Şi se ciocnesc, şi fac ţitţ singur trup. Bătrîna spune : geamurile mele Veni o fată azi să mi le spele De pulbere, de zgură ş­i de afumdtură, la o utemistă , şi-a dat, zău, osteneală. Ar merita o mai frumoasă hală, Aşa veţi, bunăoară, ca tine, prea frumoaso. — Şi dumneata întinereşti . ■— Mai las-o, îmi ştiu eu zbîrciturile prea bine. Măcar şi de mi-ai bate-n zid rubine, Sînt zămislire slută de patron, O corcitură de hangar-şopron, Şi de-or să mă dărîme, cum aud, Nu-mi va părea de fel un lucru crud. Vei creşte tu, te vei lăţi încoace, Sub talpa ta îmi voi găsi eu pace. Fără sfiala spune-atunci cealaltă •­ — Văd zilnic cum, spre bolta mea înaltă, Ridică ochii muncitori cărunţi. Uimirea bucuroasă înscrisă fi­ e pe frunţi Ca şi cum nu tot ei mi-ar fi dat zestre Aceste imense ferestre, Ca şi cum nu tot ei m-ar fi durat Pentru aer condiţionat, Ca şi cum nu tot ei mi-­ar fi adus Maşinile noi, sfîrîind ca un fus, Şi ca şi cum altcineva, nu ei. Ar fi asfaltat către mine alei Printre straturile de bujori Stropite, de grădinar, de cu zori. Muncesc şi se miră. Ce zici ?. r— In hrubă i-am primit, ca ucenici.... ...Dar sună o sirenă. Intră schimbul. Cam se silesc să rotunjească nimbul î­n cearcăn de soare, în cearcăn de lună, Fumul cuptoarelor se împreună, Şi astfel stau de vorbă amîndouă, Bătrîna hală veche, hala nouă, Cînd biruie împotrivirea pietrii. Un ev le desparte, nu cincizeci de metri. Ştefan IUREŞ Aceştia sint tovarăşii mei... Aceştia sint tovarăşii mei, aici au înălţat o hidrocentrală. Au strîns oţelu-n mîini, fără mănuşi, la minus patruzeci de grade, au trecut în zboruri ameţitoare pe deasupra barajului, purtînd benele cu beton, au rîs cu faţa- soare şi-n viscol greu au rîs şi au trecut de douăzeci de ani, numărînd pe degete şantierele ca pe propriile Igr vţrste, — aceştia sînt tgvarăşii mei. Vorbesc de ape schimbate din drum, de clipele grele ale şantierelor — parcă ar fi ale lor şi — fără să se gîndească la veşnicie, vor să învingă timpul, prep iute de picior. Aceştia sunt tovarăşii mei : supun natura pas d­s pas,­r­­ a i o-ntorc din drumul ei ştiut, o schimbă şi iubesc — ştiu să iubească frumos, nemăsurat, ştiu să iubească muzica, nopţile înstelate, munţii şi fînul cosit şi­ uneori sunt romantici şi recită versuri — ei, comuniştii, tovarăşii mei. Florenţa ALBU II. Scrisori I. Din case vechi de muncitori, scrisori Ca porumbiţe gri porneau spre zori. Unde s-au aus ? Priveam. Unde-au plecat ? Pe cerul dens, ce zbor întunecat... Urcau spre soare. Se fereau de el. Şi nu cîntau, o nu cîntau de fel ! Vorbeau cu vorbe negre de pămînt : „Ce zile! Numai umbră şi frămînt. Vechi, drumul spre uzină-n zori puţini. Şi fructe verzi pe crengi. Şi mărăcini. Şi-ameninţ­are­a veşnică, amară. Nu-s poame. Stele veştede. Nu-i vară. Departe-i luna. Nu ne intră-n casă. E prea frig pentru ea. E prea frumoasă...“ Din casele de muncitori zburind. Pornesc scrisorile-n văzduhul bl­ii ! Dansează peste noile uzine Un vals uşor al veştilor senine. Deasupra drumurilor largi dansează Scrisorile de aur în amiază . Noi drumuri, printre păsări şi lumii­, Iluminînd blajinele grădini. Din case noi de muncitori zburind. Pornesc scrisorile-n văzduhul blind. Din casele cu geamul plin de stele, în care luna, le i­es prin perdele de ziduri desenează, argintii, Copaci care se mişcă — şi copii. Florin MUGUR GAZETA LITERARĂ. 11 A­N ID I L A UMBRELE TRECUTULUI ŞI CU STAPINII DE AZ­ I aduceţi aminte de dimineaţa aceea de a­­cum unsprezece ppi? Oraşul se fieşteptase şi îşi începuse viaţa lui de fiecare zi, sub soa­rele bun şi dulce al începutului de vară. In grădinile lui se coceau caisele şi se răsfăţau gladiolele. Noaptea căzuse o ploaie uşoară şi teii îşi trimiteau pînă în centru duhul lor patriarhal şi roman­tic. Nimic nu vestea o zi neobişnuită. Ziarele nu aduceau nici măcar o a­­luzie cu privire la lovitura pe care burghezia avea s-o primească în di­mineaţa aceea. Ea, burghezia, se le­găna încă în nădejdea unei slă­biciuni din partea clasei mun­citoare. Ea, burghezia, aştepta războiul, aşa cum unii dintre cei mai sadici reprezentanţi ai ei îl aşteaptă şi azi. Dar iată că, pe la ceasurile nouă, peste oraş şi peste întreaga ţa­ră căzu, cu repeziciunea şi cu pute­rea fulgerului, vestea că industria a fost naționalizată. O clipă, freamătul oraşului păru să se oprească. Nu amai o clipă, pentru că în următoarea to­tul deveni limpede, chiar dacă pentru unii nu era de crezut. Burghezia era lipsită de arma ei cea mai puternică, de sîngele puterii ei, era deposedată de uriaşa armătură economică, clădi­tă din sîngele, din lacrimile şi din sudoarea clasei muncitoare. Burghe­zia romînească lua loc alături de mo­­şierime în marele panoptic al istoriei. De crezut sau nu, industria parti­­­ulară devenea a poporului, se infăp­­tuise „actul naţionalizării“, aşa cum îl va consemna istoria. Eram atunci într-o redacţie de oa­meni tineri care se străduiau să des­chidă drum literaturii noi. Atunci, în dimineaţa aceea, am înţeles că viaţa merge îndeobşte înaintea literaturii, că e greu să te ţii după pasul ei u­­riaş şi că ea îi impune artistului şi metoda şi viziunea asupra fenomene­lor. Am alergat cu toţii spre margi­nea oraşului, să apucăm măcar o fă­­rîmă din marele spectacol. ALE CUI AU FOST TOATE ACESTEA V Am ajuns la uzinele „Lemaître" pr^a tîrziu. Nu i-aiu apucat pe foștii stă­­pîni^ '"L js, fi tinul st«' văd, si S*“1 cum­ arată la faţă o ^societate anoni­mi“ în elita ÎIL care ieşea din ab­stracţiune şi anonimat şi devenea o fiinţă fizică, un stăpîn alungat, un patron căruia i se plăteau acum toa­­te fărădelegile. Dar stăpînii plecaseră, probabil foarte grăbiţi. Birourile lor şi rise!? de bani fuseseră sigilate. In curtea uzinelor, pustiu. Se auzea doar vuietul unor maşini într-o hală înde­părtată. Un ostaş îmi spuse că mun­citorii sînt adunaţi la un miting. Şi am găsit vreo mie de oameni strînşi în hala strungurilor. Le vorbea un niricitor uscăţiv, inălţat puţin pe un cazan vechi de locomotivă. „Tova­răşi, din acest ceas uzina este a noa­­stră !*• Feţele oamenilor arătau acea linişte frumoasă care consemnează ma­rile şi adevăratele victorii. Privind lu­mea aceasta, care purta încă pe fiinţa ei stigmatul suferinţei şi al anilor de luptă, refăceam istoria unei clase, pu­team cobori înapoi spre anii marilor greve, treceam prin acele vremuri în care proletariatul călăuzit de partidul comunist, se închega şi devenea ame­ninţător, străbăteam anii războiului cînd carcera, închisoarea, asasinatul şi f­ă­­taia nu putuseră astîmpăra foamea de libertate a acestei lumi. Dar puteam privi şi înainte, întrebîndu-mă ce va deveni această lume şi ştiam că în clipa asta cei o mie de oameni se gîndesc şi ei la viitor, la marea­­răs­pundere care le stă pe umeri. De a­­ceea, adunarea era liniştită şi sobră, mişcările ei stăpînite, tumultul ei re­voluţionar trecea într-o altă fază şi se pregătea să facă altceva, altceva care cere încordare mare şi înţelepciune, un ochi limpede şi veşnic treaz. Abia mai tîrziu am înţeles de ce în dimi­neaţa aceea de iunie adunarea de la „Lemaître" fusese aşa de liniştită. După miting, oamenii s-au înapoiat la maşinile lor. In acea clipă altfel auzeau sunetul maşinilor, alta era căldura oţelului, altfel se mişcau toate în uzina aceasta neagră, afu­­mptă, cu zidurile obosite şi triste. Ar fi rămas cu cîţiva muncitori mai vîrstnici, cu unul chiar bătrîn, de la care nădăjduiam să aflu ce se petre­cuse aici de-a lungul anilor. Cre­deam că domnul Lemaître, patronul, adică domn­ui Lemetru, cum i se spu­nea în cartier, trăiește, că el fusese alungat în dimineața asta, dar aflai cu surprindere că persoana dumnealui era pierdută de mult în întunericul frămîntului, că-i rămăsese doar numele egal de acest loc. Domnul Lemaître venise din Belgia în anul de graţie al celui dintîi Hohenzollern, 1876. Ve­nise aici aşa cum s-ar fi dus în Congo, înfiinţînd o spălătorie meca­nică pentru rufe. Apoi şi-a amenajat un mic cuptor de topit fierul. Cînd de­veni clară tendinţa belgianului de a înjgheba o întreprindere metalurgică, s-a ivit un alt rechin colonialist, con­sulul Jaumette. Sprijinit de Curte, a­­cesta puse mîna pe mica aşezare in­dustrială şi de atunci el urmă proce­sul firesc al capitalismului. Pe mă­sură ce uzina se dezvolta, devenea o puşcărie pentru cei care lucrau în ea. Dar devenea, în acelaşi timp, şi un loc unde proletariatul se călca şi se pregătea pentru marea lui ofensivă. lini povestea bătanul cu glas moale, cam obosit şi tremurat, poate din pri­cina emoţiei. Trebuia să evoce, în a­­ceastă zi luminoasă, noaptea neînchir­­ilit de lungă in care se zbătuse el şi înaintaşii lui întru suferinţă. Pri­veam zidurile mohorite şi pămilitu­l îngrăşat de uleiuri şi de zgură. Mii, zeci de mii de vieţi s-au vînturat pe-aici, mulţi, foarte mulţi oameni vor fi blestemat acest pămînt, aceste zi­duri, aceste maşini. Şi măcar dacă în halele cenuşii, cu acoperişul spart, în aceste hardughii prin care vinţul, ploaia, viscolul cutreierau nestinghe­­rite, s-ar fi aşezat instalaţii moderne, de reală capacitate economică. Dar uzina aceasta, aşa cum au luat-a muncitorii, era forma cea mai inertă şi cea mai brutală a exploatării. To­tul era uzat, demodat, ruginit şi cîr­­pit. Astfel, în preţul produselor intra şi sufletul, şi sîngele, şi fiinţa în­treagă a muncitorului. Aşa cum a­­răta în dimineaţa aceea de iunie, uzi­na părea mai degrabă o redută cu­cerită şi pe ea se înălţa strălucind steagul roşu al clasei muncitoare. libertatea are un singur înţeles Am revenit la „Lemaître“ după unsprezece ani. Nu la „Lemaître", ci la „Timpuri Noi", pentru că într-a­­devăr, uzina aceasta a ajuns o imagi­ne a timpului nostru, a socialismului. I-am căutat pe oamenii cunoscuţi în dimineaţa „actului“. Unii au ieşit la pensie, alţii se află în munci de răs­pundere in aparatul de partid şi de stat, dar au mai rămas destui şi i-am găsit. L-am găsit şi pe Tudor Nicolae, şi pe Tărăngoi­­ori, şi pe Grama lor­­dache. M-au invitat la Comitetul de întreprindere ca într-o casă a lor, ne-am aşezat pe o­ canapea moale, am vorbit mult, în timp ce afară ploua cu găleata. Suna mereu telefonul, in­trau şi ieşeau necontenit oameni cu treburi, prin pămînt Şi prin ziduri venea vuietul uzinei. Nu întrebam şi nu însemnam nimic, nu puteam însem­nă, pentru că ceea ce-mi spuneau oa­menii aceştia trebuia înregistrat re­pede şi nu cu creionul. Le străluceau ochii, îşi frămîntau miinile, vedeam cum caută vorba cea mai cuprinză­toare. Mi-au dat o sumedenie de ci­fre şi date pe care nu le-aş putea co­munica aici fără ceea ce înseamnă armătura lor spirituală, izvorul lor. „Am făcut hale noi, am adus maşini din Uniunea Sovietică, am ridicat blocuri de locuinţe, avem bibliotecă de 11.000 de volume, cămin de copii, dispensar, băi, echipe de teatru, or­chestră..." Vorbeau ca nişte stăpîni, nu al unor ziduri şi maşini, ci ai vie­ţii lor, ai viitorului lor şi al copiilor lor. Unde sint frunţile întunecate de ieri ? Şi feţele pămîntii, şi zdrenţele, şi piepturile mîncate de tuberculoză, unde sînt? Vorbindu-mi, Tudor Nico­lae, nea Mocanu, cum i se zice pe aici, mă cercetează, zîmbeşte şi parcă m-ar tot întreba : „Ei, ce spui tova­răşele ?" Ce să spun, nea Tudorică ? Uite, înă gîndesc la cuprinsul cuvîntului a­­cesta mare şi greu, la libertate mă gîndesc. Burghezia vorbea şi vorbeşte mult despre libertate. Dar ce înseamnă pentru ea acest lucru ? Libertatea de a crăpa de foame, nea Tudofică ! Dum­­neata şi ceilalţi o mie de tovarăşi ai dumitale aţi ajuns la singurul înţeles adevărat al acestui cuvînt. Aţi făcut aici hale noi, aţi adus maşini moder­ne, aţi făcut băi şi vestiare la fiecare secţie. Dimineaţa, înainte de a intra la lucru, dumneata faci gimnastică suedeză, la prînt mănînci cu un leu şi douăzeci de bani, te duci să-ţi iei cărţi de la bibliotecă, treci pe la club şi simbăta te repezi pe Valea Prafao­vei, să stai măcar cîteva ceasuri la o cabană, lingă brazi şi lingă nori. imi spuneai : „Cînd se făcea foc în sobele lui Jaumette, te înnăbuşea fu­mul de-ţi venea să-ţi iei cîmpii. Azi, la gura cuptorului sau la forjă, bate un vîntuleţ răcoros venit pe ţevi sau cade o perdea de apă rece în faţa flăcărilor. Ai să-i vezi pe oamenii no­­ştri cu mînuşi, cu pieptare, cu măşti. Asta se cheamă protecţia muncii, dar eu i-aş zice protecţia omului, a fiinţei lui, despre care se spune că este cel mai de preţ capital. Aşa că, veţi, suntem­ şi noi un fel... capitalişti !* Nea Tudorică Mocanu rîde, dar în­dată trece o umbră peste fruntea lui mult încercată și adaugă : „Dar ca­pitalul ăsta 1-am­ adunat cu durera și cu sînge..." Ploaia continua să cadă nemiloasă, biruind frămîntarea surdă a uzinei. Cineva aduse vestea că gurile de ca­nal refulează, Dîmbovița nu mai vrea să primească apă. Pericolul nu era mare, dar i-am văzut pe toţi tresă­rind o clipă, apoi plecînd în grabă. Umblînd prin halele mari, căutam să-mi rînduiesc în minte cele auzite, cele văzute, cele aflate. Rămîneau încă multe taine şi multe fapte pe care aceste puţine şi sărace rînduri nu ie pot cuprinde- In clipa in care mă gîndeam că încă nu s-a scris cartea cea mare şi adevărată a saltu­lui uriaş pe care l-a făcut muncitori­mea noastră, auzii la urechea mea: — Tovarăşe dragă, mă chinuieşte o idee, mă chinuieşte pentru că nu pot s-o pun pe hîrtie, să-i fac pe oa­meni să înţeleagă ce înseamnă pentru un colectiv de muncitori depăşirea planului. Mă tem cîteodată că nu în­ţeleg« toată lumea. Vorbea un om slăbuţ, nervos, cu nişte ochi sfredelitori, i se păru că vreau să protestez şi mă opri zicînd : — Stai să-ţi dau un singur exem­plu. In cinstea lui 1 Mai am lansat o acţiune pentru înlăturarea rela­iturilor. Ştii dumneata ce înseamnă să plece de la cuptoare o şarjă de calitate ? înseamnă că toate secţiile prin care va trece această şarjă nu vor avea rebuturi. înţelegi? La 29 aprilie tre­buia să îndeplinim planul, dar l-am Îndeplinit la 28. Am cîştigat o zi şi rezultatul a fost că In ziua de 30 aprilie noi lucram In contul zilei de 7 mai și realizam o economie de 104.000 lei. — E ceva, zic eu. — Cum ? Este enorm, tovarășe, zise omul privindu-mă cu oarecare ne­dumerire. Și să-ți mai spun una : am organizat o „săptămînă a inovatoru­lui". Ce crezi dumneata? In această săptămînă s-au depus treizeci și trei de inovații, față de treizeci cite se de­­puseseră în tot anul. De asta ce zici ? — Zic că lucrați in salturi, ceea ce nu e tocmai bine. Omul meu păru încurcat, dar vorbi numaidecît, zimbind cu zgîrcenie ! — Ai dreptate, dar altceva trebuie să bagi de seamă. Ce bogăţie uriaşi se ascunde în aceşti oameni şi ce im­portanţă are munca politică, strădania de a scoate la iveală şi de a pune in mişcare comorile ascunse. Poate nu înţelegeam bine aceste procese în latura lor tehnică, de spe­cialitate, dar nu mi-a fost greu să pricep ce au adus aceşti unsprezece ani, ce vor aduce viitorii ani, mi-a fost mai uşor să pricep ce înseamnă comunismul. La asta m-a ajutat încă un om. Îl cheamă State Nicolae, are 32 de ani, e frumos şi deştept foc. Şi urmează cursurile liceului muncitoresc cu sediul în uzină. Puţin intimidat de privirea lui iscoditoare, mîndră și îndrăzneaţă, l-am întrebat : — Și unde vrei să ajungi ? — Păi o să mă fac inginer, răspun­se cu simplitatea cu care ar fi spus că diseară se duce la cinematograf. Am ieşit sub cerul plumburiu, tre­ceam printre stivele de ţevi, călcam prin băltoace, nu vedeam şi nu au­zeam nimic. Ieşeam dintr-o lume care ar putea să pară neverosimilă scep­ticilor, ignoranţilor sau duşmanilor. Şi aceasta la numai unsprezece ani de la naţionalizare. Nicolae JIANU AZI : Aspect din hala de prelucrare (atelierul nr. 1 motoare) a uzinelor „Timpuri Noi" iEHI : .4sa arăta In trecut pt *rj mga /ortului patron, unul cm sMtfg

Next