Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)

1959-06-11 / nr. 24

AL VLAHUŢĂ: Nuvele, schiţe, articole Fără îndoială că, pentru sfirşitul Veacului trecut, Vlahuţă a reprezentat o personalitate marcantă a literaturii şi culturii romîneşti. Poate nu atit ca poet, domeniu în care nu depăşeşte în genere o strălucită corectitudine, cît, mai ales, ca animator al contempora­nilor şi ca îndrumător al tinerei ge­neraţii. Intr-un moment când se făceau simţite primele simptome decadente, vrahuţă, alături de Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, are marele merit de a fi continuat şi de a fi promovat linia realist-critică. Nuvelele, schiţele, ro­manul „Dan“, sunt rezultate ale obser­­vaţiei asupra vieţii, asupra societăţii burghezo-moşiereşti pe care o con­damnă adesea. Articolele, corespon­denţa cu colaboratorii de la revista ,,Vieaţa“ confirmau şi dezvoltau stu­diul critic al societăţii, înălţat la ran­gul unui principiu pe baza căruia au­torul lui „Dan“ şi-a ridicat concepţia sa estetică realistă. Contribuţia lui Vlahuţă, ca prozator şi mentor cul­tural, în pofida unor alunecări esteti­zante şi mai tîrziu mistice şi naţiona­liste,­­ se impune cu precădere. Recenta antologie publicată de E.S.P.L.A. îmbrăţişează acest aspect al creaţiei scriitorului, reeditînd nu­vele şi schiţe de un acut protest so­cial („Din durerile lumii“, „Un vecin“, „Ion“, „De la ţară“, „Socoteala“, „La arie“, „Cîţiva paraziţi“) şi articole în care, adresîndu-se mai ales începă­torilor („In căutarea originalităţii“, „Impacienţii", „Sfaturi"), Vlahuţă se relevă un convins partizan al realis­mului şi implicit un duşman al misti­­ficaţiei, al superficialităţii, al impos­turii. Cum cea mai însemnată scriere în proză, romanul „Dan", n-a fost inclu­să în sumarul volumului, ar fi putut figura şi nuvele ca : „Epraxia", „Vi­­şan“, „Cassian", ,Conu Dumitrache Petcu". De asemeni, dintre articole a fost omisă acea interesantă profesie de credinţă realistă intitulată „Cum se face o nuvelă“. Prefaţa are pondere şi spirit cri­tic. Pompiliu Mareea, autorul ei, evi­denţiază, o dată cu elementele realist­­critice ale artei nuvelistului, şi incon­secvenţele sale ideologice. Semnalînd o regretabilă eroare de tipar (Ploeştii Tutovei, în loc de Pleşeştii, p. VI), atragem atenţia tî­­nărului cercetător şi asupra unor for­mule stilistice ţinînd mai mult de limbajul oral şi familiar decît de o ţinută ştiinţifică („cînd face memo­rial de călătorie..." p. XIII, „începînd de la nevasta...“ p. XV, „Zeloşii tri­­miţători de manuscrise..." p. XVII). Al. SANDULESCU VINICIU GAFIŢA : „Oameni şi oameni“ Sub o copertă grafică nesemnifica­tivă se ascund cîteva momente de tensiune dramatică. Prin aceasta în­ţelegem nu numai schiţele şi povesti­rile (O bombă neexploadată, Frica, Un sfert de oră şi O noapte grea) inspirate din lupta ilegaliştilor în tim­pul războiului sau din tragedia fron­tului, ci şi celelalte — din viaţa fră­­mîntată a anilor reconstrucţiei. Autorul care a scris Grădina cu mere şi Taşca de piele ni se pare a se dezvolta tocm­ai pe linia genului „scurt", care reuşeşte să cuprindă în foarte puţin spaţiu drame umane ma­jore. Adică îi considerăm proprie acea trăsătură desprinsă din primele poves­tiri ale volumului sau din Fotografia veche : relatarea unei întîmplări esen­ţiale, în care personajul îşi verifică substanţa umană prin ceea ce are ea mai valoros, mai autentic. Un comunist a primit sarcina să transporte la o nouă adresă staţia de radioemisiune a partidului, vechea as­cunzătoare devenind nesigură. Drumul se face în plină zi, într-un automobil de piaţă. Alexandru Bătrînu are drep­tul să întîrzie exact un sfert de oră , e şi intervalul de timp în care se des­făşoară acţiunea povestirii. Grija pen­tru ducerea la bun sfîrşit a sarcinii primite se exprimă în monolog : omul pentru care siguranţa ar fi dat oricît să­ poată prinde — cu preţioasa lui încărcătură — e conştient de greuta­tea încercării prin care trece. Suportul lui moral însă e sigur : „...ceea ce fac eu e spre binele tuturor, e pentru în­cetarea acestui război ticălos, pentru alungarea mai grabnică a fasciştilor“ (p. 35). Gîndurile îi sînt întrerupte însă de un şoc : „Razie îşi zise el şi deodată un val de căldură îl străbătu, lăsîndu-i o sudoare rece. Razie ! Sfer­tul acesta de oră nenorocit, tocmai pe el a trebuit să-l aleg! (p. 38). Pe omul din maşină îl cuprinde brusc teama, dar o teamă care nu ţine de groaza biologică a individului ame­ninţat pur şi simplu, staţia pe care o transportă valorează în acel moment mai mult decît o singură viaţă, repre­zintă posibilitatea ca, zilnic, cuvîntul partidului să ajungă la ceilalţi, con­diţia speranţei, a luptei, a salvării multor oameni. El trebuie deci să se orienteze, să acţioneze; brusc teama se dă la fund pentru a lăsa liberă ca­lea căutării înfrigurate a unei soluţii. Şi­­căutarea nu rămîne inoperantă, iar întîmplarea vine să-l ajute. Soluţia este firească, întîmplarea veridică. In­­tîlnind pe fostul său caporal reuşeşte să-l convingă să-i dea drumul pe o stradă laterală, unde să-l aştepte la „vreun locşor mai ferit, cu niţică um­bră şi un vinişor la ghiaţă“... Fireşte, maşina nu se mai opreşte din maxima viteză decît la noua adresă a staţiei de radioemisiune, astfel salvată. Cu acelaşi interes se citesc şi O bombă neexplodată sau Frica , din păcate O noapte grea, condusă pînă spre sfîrşit bine, acordă în final prea mult credit coincidenţei cu orice preţ. Pe aceeaşi linie a semnificativului, cu surprinderea schimbărilor în psiholo­gia oamenilor-constructori ai socialis­mului, cu un dramatism concentrat, autentic, merge Fotografia veche. Transformările în mentalitatea ţăra­nilor colectivişti apar, ca un ecou am­plificat, în evoluţia Ortansei, persona­jul central al povestirii. Mai diluată, deşi interesantă, pornind de la o idee fecundă, este o zi din cele multe, care, însă a fost scrisă prea în grabă par­că şi conţine lungimi şi unele momen­te insuficient valorificate. Am evidenţiat ceea ce ni se pare a fi linia pe care trebuie să urmeze au­torul volumului în maturizarea sa ar­tistică. Privit în ansamblu, acesta marchează un progres, relevîndu-ne o proză sobră, concentrată, cu momente definitorii, esenţiale ale realităţii, cu o perspectivă ideologică fermă. B. ANTON­ I * R­ECENZII Doi ani de la moartea poetului Lui George Bacovia „Mi-am realizat toate profeţiile politice“. Obraz martirizat tăcut avînt, ce-şi aduna povara în privire, melancolia gravă, de pămînt, dar şi nădejdea lumii-n devenire... Oraşul, ieri inert, provincial, în care fără ore vremea bate, e rama ce-l fixă pe omul pal în nepătrunsă-naltă simplitate, cu galbene scîntei din crengi căzînd, cu renăscuţii nervi de primăvară, cu magica tăcere-a unui gînd, cu aspra serenadă proletară. In trupul lumii, lînced şi uscat, care oprea lumina să vibreze, el însemnă cu veşnicul stigmat al versurilor, crimele burgheze. Azi, dincolo de vechiul lui Bacău chemat la viaţă într-un secol mitic, în rama nouă cîntă versul său de laic sfînt şi de profet politic. Veronica PORUMBACU ■Illlllllllllllllllll CONTINUĂRI X.A.T.G. Şase minute de zbor... tfi. Oricît de pricepuţi în metode psi­hologice ar fi participanţii, oricît de uşor ar separa­ţi secundarul de esen­ţial, oricît de lesne le-ar fi să intuiască nuanţele cele mai fine, le va fi impo­sibil să satisfacă carniţele Petrolului *1 ale Oţelului, să demonstreze opiniei publice caracterul defensiv al N.A.T.O.­­ului. O rampă atomică este o rampă atomică. Se ştie la ce folosesc rampele atomice. Se ştie că cei care vor pace nu instalează rampe atomice în vecină­tatea ţârilor paşnice. Se ştie că Uniu­nea Sovietică a luptat şi luptă pentru folosirea energiei atomice în scopuri paşnice. Faptele arată convingător ca­racterul agresiv al N.A.T.O.-ului şi e puţin probabil că o fotografie excelentă, un mandat de psihologie sau un roman bine scris ar putea înşela opinia pu­blică. Presimt că, după îndelungi dezbateri, după nopţi de insomnie, după îndelungi ceasuri de meditaţie în care vor căuta noi metode pentru continuarea războiu­lui rece, în mod fatal, participanţii la Congresul Atlantic vor fi cuprinşi de oboseală şi Ie vor apărea cearcăne la ochi. Nu s-a desfăşurat nici o activitate pozitivă ca participanţii să merite a­­cest semn de nobleţe hărăzit de obicei creatorilor. Cearcănele la ochii capetelor înfierbîntate ar fi ceva absurd şi mon­struos. ...Fără cearcăne la ochi... ...Fără urme de oboseală... ...Duceţi-vă de la Londra acasă cu fe­ţele proaspete şi odihnite! Totdeauna te indignează cînd un om, care nu e om, ar putea semăna cît de puţin, într-un fel sau altul, cu un om adevărat. Lupta de opinii şi schimbul de idei sunt ridicole în cadrul Consiliului Atlan­tic. Nu există trustul Internaţional al creierelor. Congresul Atlantic ere un singur creier, creierul monopolurilor Pe­trolului şi Oţelului, Teodor M­AZI­LU mult, sau de un pumn­­de reacţionari înrăiţi. Este imposibil să doreşti să sfărimi teritoriul unui vecin fără a te gîndi la consecinţele acestui act şi pentru tine, pentru uzinele şi lo­cuinţele pe care le înalţi. Să fim se­rioşi, domnilor. Banii ne trebuiesc pen­tru lucruri mai bune. Asta nu înseam­nă însă că guvernul ţării noastre aşa cum afirmă Declaraţia citată, va ră­­mine nepăsător la ameninţările făţişe venite din afară.­­ Născocirea că România şi ceilalţi vecini ar ameninţa Grecia, nu se poate susţine deloc, deoarece, aşa cum ştie toată lumea, nu vreun lider politic de la Atena a luat iniţiativa încheierii unui pact balcanic care să asigure liniştea în această parte a lumii, ci tovarăşul Chivu Stoica. In mesajul său din 10 septembrie 1957, preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, a pro­pus şefilor de guverne ai ţărilor bal­canice, o intilnire in vederea unei în­ţelegeri colective a statelor din zona de sud-est, pentru asigurarea păcii. Nu e un secret că in zilele noastre vechile divergenţe dintre popoarele din Balcani s-au stins demult şi că ameninţarea unui război aici, este o ipoteză absurdă. In Grecia sunt nu­meroşi oameni politici care cer crea­rea unui climat favorabil tratativelor. Opinia publică grecească doreşte, ca şi poporul nostru, o înţelegere fericită, aşa cum a existat totdeauna intre noi. Guvernul român, in Declaraţia sa, arată că realizarea unei armonii în Balcani ar reduce considerabil primejdia unui război atomic general. Transformarea acestei părţi a lumii intr-o zonă a păcii ar fi de folos pentru toţi. Românii, aşa cum se a­­minteşte, sînt legaţi de greci prin tradiţiile unor lupte comune pentru libertate, prin trainice legături eco­nomice şi culturale. Cît priveşte pri­cini pentru un război, ele nu există. Nu mai departe decit acum citeva zile, tovarăşul Hruşciov a declarat la Tirana: „Uniunea Sovietică, toate ţările so­cialiste sunt de părere că aici, în Balcani, popoarele trebue să lupte pentru ca pe pămintul Balcanilor şi in Bazinul Mării Mediterane să nu existe baze pentru rachete, să nu fie stocate arme atomice.." Cuvintele premierului sovietic arată limpede că nici o ţară din lagărul so­cialist nu are de gind să instaleze pe teritoriul său asemenea rachetodroa­­me şi că dacă ar face-o vreodată, măsura ar fi numai o tristă necesi­tate. Rîndurile de la început nu sunt nu­mai o introducere literară Ele se vor integra unei cărţi pe care o voi scrie în curînd. In paginile ace­tea vreau să înfăţişez cititorului ro­mân frumuseţea de neasemuit a Gre­ciei. Iată, au trecut doi ani de la că­lătoria mea şi dorinţa de a revedea pămintul legendelor este mereu vie în inimă. Scurta vizită mi-a lăsat o impresie de neuitat şi nu exagerez cind spun că nu poate să existe tu­rist care să fi văzut această ţară şi să n-o iubească. Grecia e toată un Muzeu şi acest Muzeu aparţine între­gii omeniri. Cine nu l-a văzut este mai sărac. Guvernanţii belicoşi, in­spiraţi de ginduri nefaste trebuie să ştie că prin măsurile lor agresive ameninţă cu distrugerea aceste fru­negru ca o mie alţii, un negru hăi­tuit şi nefericit, individ zdrobit nu de o fatalitate oarbă, ci de o orînduire monstruoasă. Dar ai avut ghinion : te-a ales Constantin Virgil Gheorghiu. Şi, dintr-o dată, nu ţi-a mai fost cu putinţă să te recunoşti. Ai devenit milionar, zici. Ştii de ce ? Pentru ca autorul tău să te poată face să de­clari cetăţenilor din Moscova­­ că negrii din Statele Unite pot strînge averi şi trăi deopotrivă cu albii. „Le­gile americane ii consideră pe negri drept egali ai albilor. Legile ameri­cane nu-i persecută pe negri. Albii sunt cei care-i persecută pe negrii. Nu le­gile, ci oamenii", (pag. 59). Aşa scrie autorul tău, care nu vrea să bage de seamă că morala unei societăţi se re­flectă în legislaţia ei şi legislaţia ei consfinţeşte morala publică. El te-a făcut milionar şi, chipurile, egal cu albii, ca să te crezi victima unor voinţe individuale şi nu a unui sistem social. Reţine acest lucru, Max Embi­­lint. Te-a făcut apoi nefericit şi solitar. Solitar, prin destinul tău inexorabil : „Un negru e condamnat la singură­tate pe viaţă“ (pag. 62), sau : „Max rămîne singur, lingă bagaje şi cort. Singur, aşa cum e întotdeauna un negru" (pag. 122). Te-a făcut nu nu­mai să te simţi singur, ci să-ţi de­clari scepticismul iremediabil : „Nu cred în teorii... Nu cred în nimic..." (pag. 65) ; şi să afli în îndobitocirea spiritului tău singura rezolvare: „Nu te gîndi la nimic, Max. Este unica soluţie, Max. Nu te gîndi...“ (pag. 158). Ai auzit cumva, Max Embilint, de un curent filozofic care bîntuie în lumea occidentală şi care se numeşte existenţialism? Tu ai devenit un per­sonaj existenţialist : eşti singur, dis­perat şi avînd eşecul ca punct termi­nus al unei existenţe deşarte. Dar autorul tău te-a făcut să fii reprezentantul simbolic al unei rase „blestemate“, „condamnată“ să fie în ve­ci asuprită şi nefericită. Fraţii tăi negri trăiesc „în subsolurile Societăţii şi ale Istoriei..“, ei ar fi „cerşetori de miru­mu­seţi. Le amintim că Acropole­sia poate fi împachetată in lăzi şi trimisă în­­disfiprsare. Acei oameni politici trebuie să-şi aplece urechea la gla­sul poporului, glas care cere să se dea curs invitaţiei la raţiune făcută încă odată, pe un ton înţelept, de guvernul nostru. Locuitori ai Eladei, nu lăsaţi să se întunece cerul atit de albastru al A­­tenei. Nu lăsaţi ca pe piatra sfîntă a Corintului să se întindă pecinginea sinistră a rachetodroamelor­­ Eugen BARBU colo pe toate bulevardele diplomaţiei internaţionale... Cerşesc miracole, adi­că egalitatea, independenţa ; cerşesc respectul, cerşesc autonomia şi liber­tatea..." (pag. 68). Să nu te-nduioşezi, Max Embilint, şi să crezi cumva că această veşnică umilire a rasei tale a stîrnit în sufle­tul autorului tău protestul ironic, dar nobil, al unei minţi însetate de drep­tate ! Nu. E o invitaţie la resemnare: voi, negrii, sînteţi condamnaţi să ră­­mîneţi veşnici cerşetori de miracole... Acceptaţi-vă deci soarta şi rezolvaţi-vă disperarea prin experienţe individuale. Ai înţeles, Max Embilint ? Umilirea rămîne umilire, disperarea disperare şi... coloniile, colonii. Din fericire însă, tu şi semenii tăi negri nu sînteţi nişte bieţi existenţia­lişti consumatori de rom alb. Sînteţi oameni simpli şi umiliţi, care aţi în­ceput să scuturaţi jugul unei servituţi milenare. Iată de ce scepticii de cafe­nea, ca autorul tău, te măsluiesc pe tine şi pe ai tăi în romane care le permit să-şi alimenteze cu duioşie plictisul şi disperarea. Mă mir că nu vorbeşti nimic în scrisoarea ta despre şoferul care con­duce camioneta ce te va duce la Ic­­­bolia, locul crimei. II cheamă Zeno Valahul şi e, pare-mi-se, romín. Dar nu un romín oarecare. Ci un „romín verde“ (adică moftangiu şi legionar). Zeno a luptat împotriva „sovieticilor păgîni“, înrolîndu-se în „cruciada îm­potriva bolşevismului“. Iar cînd „bia­ta“ ţară romînească i-a alungat stă­­pînii, Zeno Valahul a părăsit-o. E, va să zică, un dezertor, un transfug. Şi crede-mă că n-ar merita să ne ocu­păm de el, dacă n-ar semăna îndea­­proape cu autorul tău. Dar pentru că veni vorba de autor, trebuie să-ţi spun că ţi-am rămas da­tor cu o explicaţie : cine e Constan­­tin Virgil Gheorghiu? Desluşindu-i chi­pul, îi vei înţelege mai bine „opera". G. V. Gheorghiu e un vechi duşman al poporului nostru. Prima lui carte, „Ard malurile Nistrului“, a fost un reportaj de război, în care gloriosul tău autor era un pirpiriu reporter pe frontul antisovietic, îndrăgostit fiind de „noua ordine“ pe care hitlerismul credea că o poate impune lumii. Vaj-­ nicul „luptător“ cu condeiul a devenit apoi, prin graţia proniei antonesciene, ataşat cultural în Zagrebul lui Ante Pavelici. Şi de-acolo, cînd marea co­titură din august 1944 a dat un nou sens vieţii noastre, O. V. Gheorghiu a ales calea pe care o cunoştea : ca­lea calomniilor, a reportajului-bluff, a minciunii puse în slujba regresului social şi uman. Aventurier vîndut oricărei cauze murdare, G. V. G. a vrut să fie şi biograful lui Peron, dictatorul de tristă amintire, pînă cînd argentinienii l-au luat de fundul pantalonilor şi l-au propulsat spre vechea Europă, care s-a îmbogăţit cu o nouă „glorie“ pe tărîmul abjecţiei literare. Cărţile sale — „Ora 25“, „A doua şansă“, „Omul care a călătorit sin­gur“, „Sacrificaţii de la Dunăre“ — pe care editori venali şi reacţionari le publică ca pe o biată ofrandă adusă politicii războiului rece, cărţile sale sînt maculatură, Max Embilint, macu­latură de cea mai tristă speţă, cu iz existenţialist şi rîncedă isterie politică, îmi pare nespus de rău, Max Em­bilint, că ai încăput pe asemenea mîini unsuroase, care au prefăcut povestea ta simplă şi patetică într-o hibridă mascaradă. Să nu fii totuşi prea mîh-­ nit, Max Embilint. Nici tu, nici semenii tăi negri, nici noi romînii, nici sovie­ticii nu pot fi atinşi de proza lăbăr­ţată a lui G. V. Gheorghiu. Tu nu eşti. Max Embilint, un cerşetor de mi­racole, pentru că întreaga istorie a secolului nostru îţi dă dreptate ţie, rasei tale şi tuturor popoarelor care luptă şi reuşesc să fie libere. Cerşe­torul de miracole e Constantin Virgil Gheorghiu ; e cel care, cufundat în putregaiul unei lumi care moare şi putregai el însuşi, mai crede că isto­ria se făureşte cu vorbe, chiar dacă ele sînt culese cu literă perlată de zeţarii Casei Pion. Cerşetor de mira­cole e cel care, neavînd nici patrie, nici omenie, crede că trecutul este re­versibil, visează cai verzi pe pereţi şi speră în „minunea" care ar azvîrli iar omenirea toată în durere şi împi­lare, în minciună şi josnicie. Fii liniş­tit însă, Max Embilint. Dumneata eşti un om tînăr şi vei apuca timpuri mai bune. Cît despre „cerşetorul de mira­cole“ care te-a măsluit, să ştii că va aştepta, înecat în fiere, zadarnic, mi­nunea care nu se va înfăptui. Valentin LIPATTI Post scriptum. Pentru lămurirea ci­titorului, trebuie să precizez că nici un negru din America nu a trimis prietenului meu vreo scrisoare. Max Embilint nu este decît un personaj fic­tiv, „corespondența“ cu el nu e de­cît un procedeu literar menit să dea la iveală mistificarea ridicolă a trans­fugului. Adevărul despre Max Embilint ! Scriu pentru 23 August mai bune note din „Generaţia mea“ sunt reluate, aici, la un nivel superior. Am mai citit şi o mare parte din poe­mul lui Dimos Rendis „împărăţia pro­letară“. L-am invidiat (fără invidie, dacă se poate spune astfel) pentru grandoarea construcţiei şi pentru mo­dul personal în care rezolvă liric tematica autentică a zilelor noastre. Cunosc şi o bună parte din volumul pregătit de Tiberiu Utan, volum de maturitate şi reală exigenţă poetică,­­ sunt convins că se va bucura de o ună primire din partea cititorilor. — Dar despre cea mai tînără gene­raţie de poeţi, ce ne-aţi putea spune ? — Printre cei mai tineri sunt multe, multe speranţe. Revoluţia culturală aduce, an de an, contingente sporite de începători talentaţi în cîmpul lite­relor. Ar însemna să abuzez de co­loanele dvs. dacă i-aş numi pe toţi cei care inspiră încredere. Mă voi mărgini să numesc trei tinere poete : Florenţa Albu, Aurora Conţescu şi Constanţa Buzea. Dintre poeţi voi cita pe Aurel Storin, N. Stoian, Cezar Bal­tag şi Octavian Paler. Cu toate ex­plicabilele lipsuri, ei aduc o prospe­ţime binefăcătoare şi am convingerea că stilurile lor se vor defini, pe mă­sură ce viaţa îi va maturiza, şi vor contribui din plin, nu peste mult, la progresul poeziei noastre realist-so­­cialiste. Aceasta mai ales pentru că şi-au pus talentul în slujba unor idei clare şi a unei tematici neechivoce, nelăsîndu-se ademeniţi de căutări ste­rile care, din păcate, se mai întîlnesc la unii poeţi tineri, atraşi de mirajul formelor. In general, însă, tinerii se orientează spre temele adevărate, şi aceasta o ştiu mai ales din masiva corespondenţă a „Luceafărului", spre coloanele căruia am îndreptat zeci şi zeci de începători de talent, a căror dezvoltare o aştept cu legitimă aten­ţie. Calitatea şi cantitatea acestor lu­crări de debut ne îndreptăţeşte la cele mai mari nădejdi. REPORTER Pace în Balcani din Grecia că a urma politica ne­fastă prin care se oferă terenuri ge­neralilor americani pentru lansarea de proectile teleghidate este o adevărată sinucidere, întrucit măsurile luate de vecini, aduc după ele contramăsuri. Cît priveşte afirmaţia că la noi ar exista asemenea baze, ea este o pură născocire. Cine a călătorit în ultimul timp prin R.P.R. (şi Intre turişti au fost destui greci) a putut să vadă cu proprii ochi că Rominia este in plină reconstrucţie, că la noi se clădeşte intr-un ritm uluitor şi că ideea unui război nu trece nici unuia dintre lo­cuitorii ţării noastre prin cap, în a­­fără poate, de clienţii unor anumite clinici pe care doctorii i-au izolat de GAZETA U­RATÓJ " Viaţa Uniunii Scriitorilor CRONICA CENACLULUI Datorită marii afluenţe de lucrări care se vor discutate înaintea publi­cării lor, şedinţele cenaclului „Nico­­lae Labiş“ au devenit săptămînale. La şedinţa din 6 iunie, au citit: Dimos Rendis —• fragmente din poemul „îm­părăţie proletară“, Mihai Stoian — scurte fabule în proză şi Dumitru Radu Popescu — fragmente din ro­manul „Zilele săptămînii“. De la în­ceput s-ar putea obiecta împotriva abundenţei fragmentelor în lecturile din cenaclu (ne referim, desigur, şi la unele şedinţe anterioare). Auditori­lor le este foarte greu să-şi formeze, pe baza unei cunoaşteri incomplete a textului, o opinie clară şi, în conse­cinţă, să-l ajute cu maximum de efi­cacitate pe autorul în cauză. De aici nu trebuie să înţelegem că lectura fragmentelor ar fi de evitat ca atare. Şi autorii de romane sau de piese au dreptul să cunoască părerea acestor primi cititori şi auditori ai lor. Con­ducerea cenaclului ar trebui să aibă însă în vedere cuprinderea unei părţi cît mai mari din lucrarea respectivă, în aşa fel încît, în şedinţa în care sunt discutate fragmente dintr-o lucrare amplă, să nu fie luate în dezbatere şi alte producţii. Astfel, se vor putea prezenta fragmente mai mari şi deci mai edificatoare. Revenind la şedinţa din 6 iunie, ţi­nem să remarcăm cu bucurie nivelul înalt al lecturilor şi cu amărăciune nivelul scăzut al discuţiilor. Poemul lui Dimos Rendis, o replică de am­ploare la „împărat şi proletar“ de Eminescu, cu înţelesul de : Am zdrobit orînduiala cea crudă şi nedreaptă, e­­vocă momentele cruciale ale revolu­ţiei noastre socialiste, actul de la 23 August, primul cincinal etc., momente reflectate mai ales în modificarea ra­dicală a unor noţiuni vechi: Poetul, Femeia, Zidarul, Inginerul. Dimos Ren­dis cîntă în imagini proaspete, origi­nale Revoluţia, care, înlăturînd vechi­le opresiuni sociale şi etice şi lărgind nelimitat orizonturile, a dat alte sen­suri acestor noţiuni. Deosebit de in­teresant şi nou, în idei şi imagini, a­­cest poem merita o dezbatere cores­punzătoare. Din păcate însă, cu rare excepţii, discuţiile au fost prea gene­rale, vagi, elogioase fără analiză sau tehniciste. In cazul fabulelor lui Mihai Stoian, inegale ca semnificaţie şi realizare, participanţii la discuţie — foarte pu­ţini — s-au mulţumit să dezbată pro­bleme de dimensiune sau compozi­ţie, fără a încerca adîncirea semnifi­caţiilor şi separarea celor valabile de cele greşite sau confuze. Astfel, s-ar fi putut observa reuşita unor fabule ca: „Autocritică" (unde e combătută autocritica formală şi ipocrită a unora), „Originalitate“ (în rău), „Pri­vighetoarea şi clopotul“, „Optică“, „A modernism“ etc., dar şi caracterul echivoc, semnificaţia minoră, nereali­­zarea artistică a unor fabule ca : „Mijloc de comparaţie“ (mijlocul de comparaţie e cu totul impropriu), „Sinteză şi analiză“ (din care reiese că analiza ar fi inferioară sintezei), „Visul“ (o fabulă confuză, fără finalita­te), „De gustibus“ (care prezintă „arta" burgheză ca apreciată favora­bil de orice fel de public), etc. Discu­ţiile n-au arătat însă aceste lipsuri. Fragmentele citite de D. R.­­Popes­cu au pus în valoare dialogul foarte expresiv, caracteristic lucrărilor tînă­­rului şi talentatului prozator, relieful puternic şi autenticitatea tipurilor, dar şi unele înclinări — izolate — către naturalism lingvistic. D. S. 5?? Buiumaş al Tipicei Pînă cu vreo patru sau cinci ani in urmă, in dimineţiie răcoroase şi-n a­­murgurile zilelor de vară, trecătorii de pe mica şi liniştita uliţă a Crăiţe­lor erau obişnuiţi să vadă in domoale şi scurte plimbări doi oameni de­­în­făţişări contrarii. Unul era inuit, de o leneşă masivitate, pe cind celălalt era puţintel la trup, cu ochi mici şi isco­ditori, cu faţa istovită de palori tim­purii. Cel dinţii, cu un basc enorm pe cap şi cu un jug­ar legat la git, cu haină reiată, er­a pictorul Iser. To­varăşul său de plimbări şi de convor­biri agitate de controverse era Ion Că­­lugăru. Vecini apropiaţi, ei doi alcă­­tuiau averea cea mai de preţ a micu­lui cartier care începe la podul Izvor şi­ sfirşeşte la fabrica „Luceafărul". Cind oI vedeam pe cel dinţii în bal­con, îmbrăcat intr-o haină împestri­ţată cu pete de ulei, ştiam că in ate­lierul lui citeva tușe proaspete de cu­lori abia se uscau pe o nouă pinză. Cind zăream lumina discretă la feres­trele parterului înalt în care locuia ce­lălalt, lumina nocturnă, de calm sele­nar, știam că, sub cercul ei de raze, neliniștitul scriitor intirzia aplecat a­­supra unui nou manuscris. Acum a­­mindoi s-au petrecut din viaţă, dar amintirea lor stăruie incă şi va stărui nesfirşit pe uliţa plină de iederi şi de linişti a Crăiţelor. Neuitate rămin Intilnirile de fiecare dimineaţă cu Ion Călugăru la debitul de tutun, de unde culegea ca o al­bină ziarele şi revistele proaspăt apă­rute. Le citea pe toate, de la „Scîn­­teia" pînă la „Steagul roşu", de la „Viaţa rominească" pînă la „Flacăra". Scăpat dintr-un infarct, se incăpăţina cu o superbă tenacitate să rămină la clocotul vieţii literare şi planurile sale ultime vorbeau despre un roman ma­siv al zilei de 23 August 1944, la luptele căreia n-a fost numai un mar­tor, ci şi un ostaş din primele rin­­duri. Ţin minte să­­ fi văzut prima dată in 1946, in vechea redacţie a „Veacu­lui nou" de pe Dionisie Lupu, în co­legiul căreia era, aducind in şedinţe şi articole excepţionala lui experienţă de gazetar, ideile profunde ale unui nepotolit om de cultură, pasiunea lui arzătoare pentru o literatură nouă, re­voluţionară, socialistă, legată cu toate fibrele ei de popor. II descoperisem, de fapt, cu cîţiva ani mai înainte, prin 1942, cind citisem din rafturile unei anticării de pe cheiul Dîmbovi­ţei, tulburătoarea poveste a lui Baia­­maş al Tiprei, plinul de poezie „Abe­cedar de povestiri populare", nuvelele „De la cinci pirul la cinci", apoi „O­­mul de după uşă" şi „Trustul". (Ci­teva din exemplarele acelea erau cu atit mai preţioase cu cît purtau auto­­grafe ale scriitorului). Nici nu visam că peste puţini ani aveam să-l cunosc personal, aveam să stau la cîţiva paşi de ultima lui locuinţă şi că aveam să-l văd mereu, pînă in ajunul neaşteptat şi dureros al sfirşitului său. Cu puţine săptămini in urmă, fusesem la el, să-i iau nişte articole pentru „Gazeta lite­rară". II vedeam la birou, topit in spatele unui adevărat zid de cărţi, caiete şi fişe, corectindu-şi şpalturile pentru „Gazeta literară". Unul din acele şpalturi îl mai păstrez şi acum ca pe un document al mur­cii literare, ca pe o mărturie nepreţuită a dia­mantului pe care Ion Călugăru o şlefuia nervos şi nemulţumit, cu mi­gala unui bijutier. Am stat, o dată, grăbit de presiunea tipografiei, citeva lungi ceasuri, aşteptind ca Ion Călu­găru­, cu degetele sale tremurinde şi pline de cerneală, să facă ultimele corecturi ale unui şpalt de jumătate de coloană, care a ieşit ca un păien­jeniş de linii şi semne, de adausuri şi ştersături, cu pasagii inversate şi minate de condeiul său frenetic şi ex­ploziv. Ediţia refăcută a romanului „Oţel şi pîine” arată public înalta lui conştiinţă scriitoricească, neistovita lui sete şi rivnă de perfecţiune. Chiar in ultimii ani, cind infarctul făcuse din el un ostaş invalid, Ion Călugăru manifesta vechea şi nem­ic­­şorata lui dragoste pentru fenomenul literar. Ii citea pe tineri, vorbea cu o bucurie nedrămuită despre poezia lui Andriţoiu şi Labiş, despre repor­tajele lui Coşovei şi proza lui Fran­cisc Munteanu. Vroia chiar să revină la critica literară, în primul rind ca să scrie despre tineri. Poate că in ar­hiva lui vor mai fi stind şi acum fişele, acelor proiecte generoase pe care le-a zădărnicit numai plecarea lui defini­tivă dintre noi. Cind ne întilneam la debitul de tu­tun şi ziare sau pe mica uliţă a Crăi­ţelor, ori pe cheiul Dîmboviţei, unde-l surprindeam privind cu discretă nos­talgie alunecarea apei, mă lua de braţ mai mult ca să se sprijine şi mă gin­­deam emoţionat şi fericit că Buiumaş al Tiprei îmi spune pe nume şi stă la taifas cu mine. In amintirea lui am scris această evocare, căreia am vrut să-i dau culorile, şi mireasma unui buchet de crăiţe. Petru VINTILA

Next