Gazeta literară, ianuarie-iunie 1962 (Anul 9, nr. 1-26)

1962-01-04 / nr. 1

1. — Care credeţi că sunt sarcinile principale ale criticii literare? 2. — Ce părere aveţi despre schimburile de opinii care au Ioc în presa literară în ultima vreme? 3. — Care sunt, după părerea dv., deficienţele criticii literare şi cum pot fi ele depăşite? în ce măsură critica literară contribuie la dezvoltarea literaturii noastre pe drumul realismului socialist, la analizarea fenomenului literar actual, precum și la elaborarea unor studii de sinteză? 4. — Cum se manifestă spiritul apologetic în critica literară? Ce cronici literare sau dramatice, obiective şi principiale, puteţi cita ? 5. — Ce părere aveţi în legătură cu raporturile dintre critici, cititori şi scriitori? 6. Cum sprijină publicaţiile activitatea criticii literare şi ce propuneri aveţi în legătură cu îmbunătăţirea muncii în acest domeniu ? GAZETA LITERARA Horia Bratu Schimburile de opinii au fost sporadice şi mai ales neconcludente. Uneori apar ca un „dialog al surzilor“. Incomprehensiunea, indiferenta şi lipsa de efort in înţelegerea punctului de vedere al protagoniştilor se ascunde adesea sub atenţia formatei politicoasă (căci au dispărut invectivele). Acest lucru s-a vădit mai ales in dezbaterile purtate in jurul „Barieru” lui Mazilu sau al povestirilor lui Velea, dezbateri in care criticii care au sesizat noutatea indiscutabilă, implicaţiile însemnate ale acestui tip de literatură, întăritaţi de o anumită opacitate, au prezentat intr-un chip cam exclusivist această noutate, nedemarcind cu tot atita entuziasm şi cu tot atita promptitudine pluralitatea de stiluri şi tendinţe din ansamblul literaturii noastre. Rezultatul a fost nu numai exasperarea unor susceptibilităţi rănite ci — ceea ce este mai important — crearea unor şabloane, care multiplică la infinit modelele. Chiar în opera unor scriitori talentaţi şi cu o dezvoltare pină la un punct originală, ca de pildă Vasile Rebreanu, se observă in ultima vreme împrumuturi. In ultimele sale schiţe, tehnica revelaţiei, bucuria înfiorată este transformată intr-un clişeu care nu corespunde liniei psihologice a personajelor. Contaminarea merge pină la modelarea stereotipă a numelui patronimic. Trei specii din „Bariera“ lui Mazilu, devine într-o schiţă recentă a lui Vasile Rebreanu „Doi la sută” („Bătrînul”). Problema concretă de critică in acest caz este de a vedea in ce fel, exaltind această senzaţie a „eliberării“ care dezvăluie o esenţă umană alterată sub imperiul relaţiilor capitaliste, ne intilnim cu un registru sufletesc mult mai întins, cu o diversitate psihologică şi cu o tipologie mult mai variată, promovate de noile condiţii concret-istorice. Cit despre prelungitele dezbateri în jurul piesei „Siciliana“ se poate spune desigur că piesa în sine nu pierită „ni cet excès d’honneur, ni cette indignité“ dar şi că, analizată „la rece“, ar fi putut forma punctul de plecare al unor fertile discuţii despre comedie sau despre eroul pozitiv în teatru, in care insă critica noastră dramatică nu s-a încumetat. In ceea ce priveşte discuţiile despre critică, ele prezintă încă manifestări ale lipsei de principialitate, de care nu sunt străine nici „Gazeta literară“ şi nici „Luceafărul“. Şi aici de fapt ajungem la ceea ce ni se par a fi cele două deficienţe principale ale criticii literare in momentul actual : pe de-o parte, inconsecvenţa criteriilor, sau mai bine zis lipsa de rigoare in folosirea sistemului de referinţe, care se află la dispoziţia criticii literare, pe de altă parte, caracterul nesatisfăcător agitatoric, decombativ al criticii la obiect, insuficienta aplicare a criteriului confruntării cu viaţa. Suntem pentru rafinament în critică, însă pornind de la puncte de vedere solide, întemeiate ştiinţific. Analiza literară este astăzi desigur mai la obiect, mai nuanţată, articolele mai pline de conţinut, insă critica continuă să meargă pe „urmele“ sau in urma literaturii, urmăreşte traseul şi se fereşte de misiuni de recunoaştere în explorarea actualităţii. Principalele dezbateri care au marcat dezvoltarea criticii literare in ultimii 5—6 ani dezvăluie, după părerea noastră, dincolo de polemicile ocazionale, — elementele unui proces dialectic, reflectă etape însemnate in dezvoltarea literaturii. Astfel, a fost posibilă afirmarea unei întregi pleiade de scriitori tineri, un ritm mai rapid al dezvoltării literaturii. Reprezintă, după părerea noastră, un merit însemnat al criticii literare (și al unor reviste, in special „Gazeta literară“), de a fi îmbrăţişat cu căldură noul din literatură, de a fi impus atenţiei opiniei publice nume şi realizări noi. Nu cred că criticii care au participat la această operaţie trebuie să fie supuşi acum unui „foc necruţător“. Ni se pare insă că in momentul de faţă critica literară trebuie să meargă mai departe. Nu se poate continua la infinit inventarierea acelor succese din proza şi poezia tinără de care vorbeam mai sus ; trebuie lărgit timpul de investigaţie, e necesară o şi mai largă desfăşurare de forţe pe frontul literar. Acum se pune şi mai acut problema dezvoltării succeselor, încă limitate, orientarea către sectoarele esenţiale din viaţă, către practica cotidiană a clasei muncitoare, a ţărănimii, către crearea unei tipologii cit mai variate şi mai bogate in primul rind din mediul clasei muncitoare. O discuţie sociologico-estetică cit mai largă şi cit mai complexă ar fi binevenită. De aceea ni se pare binevenită din acest punct de vedere critica făcută acelor articole de bilanţ care adoptă un punct de vedere îngust prin autorepetarea aceloraşi formule ai aceleiaşi liste de prozatori, articole in care se face parcă încă o dată pomelnicul propriilor descoperiri ale criticului respectiv, în loc ca asemenea trecere in revistă să reprezinte un punct de pornire, iar discuţia să iasă in larg. Rolul criticii nu se poate limita la înregistrarea şi reliefarea unor succese obţinute, ea trebuie să lărgească cadrul, să exploreze posibilităţile obiective şi subiective ale lărgirii tematicii. Pe această dialectică reală a procesului dezvoltării criticii literare s-a superpus insă in schimbul de opinii un soi de pseudopolemică, un gen de falsă discuţie şi falsă combativitate care contrazice profund principialitatea. E vorba de discuţia concepută ca un lanţ de atacuri, şi contraatacuri, pe probleme secundare, care miroase a vanitate şi denotă preocupări suspecte. S-a remarcat pe drept cuvint că apologetica se manifestă prin repetarea excesivă a calităţilor proprii numai unor scriitori, fixarea nejustă in centrul atenţiei opiniei publice, in mod exagerat numai a citorva din succesele literaturii noastre. Pe drept cuvint, Al. Oprea, in răspunsul său la anchetă, a semnalat unele manifestări ale spiritului de grup. Dar oare atacarea perseverentă de către acelaşi critic a aceloraşi scriitori in toate împrejurările posibile şi in toate prilejurile, nu este tot expresia unui spirit de gaşcă ? Nu cred că există un critic (sau un grup de critici) care să aibă dreptul la monopolul principialităţii. A-ţi închipui că deţii soluţiile tuturor problemelor literare, nu este numai o vanitate, dar şi un tip de intoleranţă netovărăşească, care nu are nimic comun nici cu intransigenţa şi nici cu principialitatea. Tocmai de aceea ne declarăm de acord cu cei care au criticat articolul lui I. D. Bălan din „Luceafărul“, care în cel mai bun caz impinge şi mai departe discuţia pe linia nerodnică a unor clasamente şi contra-clasamente, a unor ierarhii şi contra-ierarhii. Prestigiul criticii literare reprezintă o problemă însemnată. Dar oare contribuie la prestigiul criticii dezbaterea nesfirsită in jurul prestigiului criticii ? Citeodată asistăm tocmai intr-un asemenea gen de articole la o invocare insistentă a unor probleme însemnate care sint insă tratate superficial, expediate şi servesc ca acoperire pentru discuţii secundare, pentru confecţionarea unor „liste“, etc. (Şi tocmai pe această linie se explică şi „răsunetul“ lor). După părerea noastră nici răspunsul la anchetă al lui Savin Bratu nu dă răspuns la această problemă dat fiind că limitează dreptul la critică punîndu-l un raport direct cu numărul de volume scrise — ceea ce trebuie să recunoaştem — este un criteriu destul de relativ. De pe o asemenea poziţie, polemica poate merge la nesfirşit, ea alunecă intr-un cortegiu de denigrări reciproce ; ultimul cuvint nu-l va avea cel care „a scris mai multe cărţi" cum crede S. Bratu, ci acel critic care va găsi o revistă gata să-i pună la dispoziţie paginile pentru un asemenea soi de exerciţiu. Un critic adevărat nu se eschivează de a lupta pentru a demonstra valoarea tematicii contemporane, posibilităţile ei estetice. De aceea putem spune că apologetica este nu numai o carenţă a conştiinţei estetice şi ştiinţifice, dar in acelaşi timp o formă de subapreciere a posibilităţii obiective şi subiective pe care o oferă forţele literaturii la un moment dat. Pe această bază, are loc adesea elogierea peste măsură a faimosului „nivel mediu“ care, dacă îndeplineşte uneori o funcţie utilă (mai ales în perioadele de început) asigurind repertoriul tematic, poate la un moment dat să întunece perspectiva, să ducă la confuzia valorilor. De această confuzie a valorilor în general nu am scăpat încă in dramaturgie. Nu vom anula desigur, dintr-o singură trăsătură de condei, dramaturgia Luciei Demetrius, insă o anumită mediocritate sentimentală și o anumită dulcegărie elegantă au fost justificate ca un „stil“ propriu in două articole publicate la rubrica „Critica criticii” în „Gazeta literară“ de Mira Iosif. Criticul este dator să recepţioneze cu aceeaşi „umoare”, cu aceeaşi bună dispoziţie şi obiectivitate operele fruntaşilor şi ale începătorilor, şi cred că un exemplu pozitiv in această privinţă ni-l dă Paul Georgescu (despre care am scris acum ciţiva ani în focul polemicii un articol nedrept). Paul Georgescu se apropie după părerea mea cel mai mult de concepţia de „critică publicistică“ pentru care opinam mai sus. Tocmai de aceea la un asemenea critic lipsa sistematică a unor articole despre „Rădăcinile sunt amare“, noul „Desculţ“ este mai mult decit o lacună. Criticul care a transformat o simplă recenzie la cartea lui Fedin intr-un adevărat studiu despre destinul geniului in socialism nu ar fi putut oare aplica exegeza, analiza despre concepţie idealistă a geniului intr-un chip încă mai concret, mai original şi mai util la „Scrinul negru”, o altă dezbatere din „Gazeta literară" rămasă neterminată (deşi s-au publicat două intervenţii substanţiale — o exegeză critică — Eugen Luca—şi articolul lui Titus Popovici)? 1. Costea 1. — Sarcina fundamentală a criticii literare, în etapa actuală, constă — cred — în stimularea dezvoltării unei literaturi care să corespundă momentului istoric, să oglindească şi să sprijine opera de consolidare a construcţiei socialiste. De aici derivă şi principalele ei îndatoriri : orientarea scriitorilor către temele şi problemele importante ale epocii contemporane, selectarea şi promovarea valorilor certe, a talentelor autentice, educarea gustului artistic al maselor, analiza pătrunzătoare şi aprecierea obiectivă a operelor, sesizarea tendinţelor pozitive sau negative din creaţia unui scriitor ori din evoluţia întregii noastre literaturi, aplicarea consecventă a criteriului calităţii ideologico-estetice în aprecierea lucrărilor literare etc., etc. 2. — Este util, ca orice schimb de păreri. Ar putea fi însă şi mai util, dacă discuţiile n-ar fi uneori atît de divergente, dacă interlocutorii nu s-ar referi, monologînd, la o multiplicitate de probleme. De asemenea, el ar contribui la sporirea eficienţei criticii literare, dacă participanţii la dezbateri ar urmări cu pasiune numai adevărul, făcînd abstracţie de legăturile lor personale, de gruparea (revista) căreia aparţin şi chiar de propriile opinii anterioare, cînd acestea sînt eronate. 3. — In general, critica noastră literară a înregistrat în anii din urmă succese remarcabile şi este îmbucurător să constatăm prezenţa activă a unui mare număr de critici de talent, mai cu seamă din rîndul generaţiei tinere. Există astăzi mult mai numeroşi critici temeinic pregătiţi decit în perioada dintre cele două războaie. Unii s-au afirmat pină acum ca individualităţi distincte, originale. Nu se văd însă, deocamdată (referindu-ne la aceeaşi generaţie), culmile, marile personalităţi critice care să aibă un prestigiu deosebit în lumea scriitorilor, aşa cum a fost în trecut cazul unui Gherea, Ibrăileanu, G. Călinescu ş a. Timpul va ridica, desigur, piscurile în lumină. O deficienţă uşor vizibilă este fluctuaţia aprecierilor la unii critici (cazul lui Radu Popescu mi se pare tipic) sau chiar în textul uneia şi aceleiaşi cronici literare. Cauzele pot fi multiple (insuficienta pregătire ştiinţifică şi cunoaştere a vieţii din partea criticului, absenţa gustului estetic, lipsa de obiectivitate, apologetismul, diletantismul etc.), dar efectul este unul singur : neîncrederea cititorilor şi scriitorilor faţă de rolul îndrumător al criticii literare şi de capacitatea ei creatoare. Se face simţită, în acelaşi timp, o instabilitate a numelor care susţin rubricile de critică în reviste, ca şi repartiţia disproporţionată a forţelor critice în capitală faţă de restul ţării (acelaşi este cazul cu forţele scriitoriceşti în genere). 4. — După apariţia cunoscutului articol din Scînteia (1959), spiritul apologetic recidivează în forme mai atenuate şi mai disimulate : elogierea temei abordate ; expunerea descriptivă a conţinutului ; portretizarea scriitorului ; enunţarea scăderilor unei opere fără a insista de loc asupra lor, în timp ce meritele sunt dilatate pe un spaţiu larg. Rareori se mai întîlnesc azi cronici ditirambice sau negativiste, „rafinamentul“ unor cronicari constînd în dozarea luminilor şi umbrelor sau în sugerarea „delicată“ a defectelor unei cărţi. Exemple negative sunt citate din abundenţă în articolul Critica literară şi actualitatea de Paul Georgescu, S. Damian şi Matei Călinescu (v. „Gazeta literară“). Ca exemple de cronici literare obiective şi temeinice, menţionez cronicile lui D. Micu la Moartea morilor de vînt de Radu Boureanu şi la Lumina de Radu Cosaşu, cronica lui Paul Georgescu la volumul lui Ilie Constantin, a lui Ion Oarcăsu la aceeaşi carte, a lui Ov. S. Crohmălniceanu la lucrarea Realism, realism critic, realism socialist de Mihai Novicov. Este poate nevoie să subliniem că nu orice cronică în genere elogioasă este şi apologetică, după cum nici orice cronică în genere defavorabilă este negativistă. Depind de nivelul ideologico-estetic real al operei discutate, de convingerea cronicarului şi de seriozitatea argumentării judecăţilor de valoare. 5. — Se întîmplă adesea că una din aceste trei categorii de oameni nu priveşte obiectiv relaţiile ei cu celelalte. Un critic poate să nu înţeleagă opera unor scriitori, să greşească în plus ori în minus în aprecierile lui, după cum el poate vorbi uneori numai în numele său şi nu al publicului cititor. Unii cititori au pretenţii prea mari faţă de critici, făcîndu-i doar pe ei răspunzători de ritmul dezvoltării literaturii sau pretinzîndu-le chiar să suplinească prin cronici şi articole propriul lor efort de aprofundare a operelor literare. Alţii, dimpotrivă, văd în critici nişte mijlocitori de care s-ar putea dispensa, pentru că unii dintre aceştia complică ori simplifică semnificaţia unor opere, în fine, cei mai mulţi şi mai talentaţi scriitori îi consideră pe critici drept prieteni în urmărirea aceluiaşi scop — înflorirea literaturii noastre — în timp ce unii afişează o indiferenţă „superioară“ faţă de opiniile criticii, neinteresîndu-i cunoaşterea ecoului real al creaţiei lor în masele de cititori de a căror adeziune par a fi aprioric convinşi. De obicei, scriitorii refractari la orice critică sunt ei înşişi adversari nedeclaraţi ai autocriticii. Orice scriitor adevărat are uneori îndoieli asupra creaţiei sale şi de aceea consultă părerile criticilor. Cititorul are şi el adesea îndoieli cu privire la înţelegerea unor opere şi se adresează atunci studiilor şi cronicilor literare. Criticul veritabil cunoaşte el însuşi momente de îndoială in legătură cu Interpretarea, caracterizarea şi aprecierile sale şi de aceea se fereşte de judecăţile de valoare prea categorice. Numai prin colaborarea acestor factori — cititori, scriitori şi critici — este posibil progresul continuu al literaturii, tot astfel cum muzica presupune totdeauna compozitorul, interpretul şi auditoriul. Dacă n-ar exista critici specializaţi, atunci scriitorii ar fi nevoiţi să preia singuri oficiul critic, aşa cum s-au petrecut lucrurile la începutul oricărei literaturi naţionale. In postura de critici, scriitorii s-au dovedit însă de multe ori mai subiectivi şi mai puţin comprehensivi decit criticii profesionişti. Toate acestea demonstrează că actul creator şi actul critic sunt momente indispensabile ale procesului dezvoltării literaturii. Perpessicius 1 2 3 4 1. — la fel cu toate oficiile, intelectuale, instituite de natură, precum Ştiinţa şi arta, şi critica a fost menită, odată pentru totdeauna, dintru început, una şi de o fiinţă cu sine însăşi. Ceeace nu exclude, evident, nuanţele. Istoria criticei (şi „Fiziologia criticei“ a lui Albert Thibaudet e una din călăuzele cele mai experte ) mărturiseşte de marea varietate a speciilor critice care s-au succedat, cu egal drept de cetăţenie, de la Quintilian la Paul Soudar şi de la Boileau la Robert Kemp. Ştiinţă sau artă, lucrul mi se pare mai puţin important şi, mai ales, dincolo de voinţa noastră Totul stă-n puterea Ursitoarelor. Temperamentele nu se aleg, cum nici părinţii, era şi părerea lui Foii de Carotte. In faţa unei opere de artă, unul gîndeşte şi altul visează. Important e să o facă fără gînduri ascunse şi, mai cu seamă, să comunice semenilor săi, în cele mai plastice condiţii, emoţiile ce opera de artă i-a sugerat. Ceea ce mi se pare însă mai aproape de adevăr e strînsa rudenie dintre critica şi opera de artă însăşi. Natura operei de artă determină şi pe aceea a criticei. Oricît de plină de sensuri şi semnificaţii, opera de artă nu încetează de a fi, în primul rind, şi mai presus de toate, frumoasă. A valorifica cu toate mijloacele, adecvate, această frumuseţe e suprema lege a criticei , spunea, de altminteri, şi Flaubert, cînd răspundea celor ce-i criticau („refăcîndu-i curtea“) romanul: „arta nu reclamă nici complezenţă, nici politeţă, ci numai bună credinţă, mereu bună credinţă“ — şi o reclama, pentru critică, Anatole France într-o vagă polemică cu Guy de Maupassant, cînd scria despre critică : »Are şi ea, mi se pare, oarecare drept la sinceritatea, pe care i-o refuzaţi şi pe care o acordaţi, cu atita liberalitate, operelor zise originale. Nu e şi dinsa fiică a imaginaţiei, ca şi romanele ? Nu-i şi ea, in felul ei, o operă de artă ?... Ei bine, fără să-mi fac cea mai mică iluzie despre adevărul absolut al opiniilor ce exprimă, eu consider critica drept semnul cel mai sigur prin care se disting vîrstele cu adevărat intelectuale... O consider drept unul din cele mai nobile vlăstare cu care s-a împodobit, în timpul din urmă, arborele stufos al litereiei“. Sau cu o formulă, pe cit de judicioasă, pe atît de cuprinzătoare, şi pe care o subscriem cu inima uşoară, dacă literatura reflectă conştiinţa lumii, critica reflectă conştiinţa literaturii. Formulă cuprinzătoare, cită vreme sub scutul ei încap şi cele două feţe, în aparenţă contradictorii, ale criticei lui Bielinski. „A retrage artei, spunea acesta, dreptul de a se pune în serviciul preocupărilor sociale, înseamnă a o scobori, şi nu a o înălţa...; înseamnă a face din ea elementul de petrecere al unui sibarit“; şi de asemeni: „poezia n-are alte scopuri dincolo de ea însăşi. Cită vreme poetul se lasă pradă focului momentan al imaginaţiei, e moral şi e şi poet ; însă de îndată ce şi-a impus un scop şi şi-a fixat un subiect devine un filozof, un gînditor, un moralist, pierde puterea magică ce avea asupră-mi“. Iar în ce măsură critica lui Bielinski ţine şi de ştiinţă şi de artă, tot insul o ştie... 2. — Schimburile de opinii din presa literară din ultima vreme imi plac cu osebire şi le-am urmărit cu tot interesul. Astfel de practici convin intrutorul unei vieţi literare evoluate. 3. — Poate că răspunsul ce umi dai primului punct din chestionar subînţelege, într-o oarecare măsură şi deficienţele unei anume părţi din critica de azi, ce pătimeşte de automatism şi uscăciune. In schimb, nu pot fi îndeajuns elogiate studiile de sinteză, din literatura veche şi nouă a unor critici ca : Al. Dinu, G. C. Nicolescu, I Ftinei, Ovid Crohmălniceanu, Al Firu, Silvian Iosifescu, I Micu, G. G. Ursu, ş a. 4. — Cînd cronica literară e semnată Radu Popescu (de a răniţi prelungită absenţă nu ne putem consola), şi mă gîndesc la copioasele trei foiletoane, dedicate „Scrinului negru“ de G. Călinescu, comerţul cu ea constitue o continuă desfătare. La fel cu criticele dramatice, obiective, în măsura în care conjură şi subjugă obiectul, ale lui V. Mîndra. 5. — Raporturile dintre critici, cetitori şi scriitori sînt dintre cele mai normale, în sensul că discrete. Ceea ce interesează e că ele există şi că, din rind în cînd, rămîi surprins de eficienţa lor. Nimic nu trece nebăgat în seamă şi, ca şi-n natură, nimic nu se pierde. 6. — Toate publicaţiile noastre, fie cele bucureştene („Viaţa romînească“, „Gazeta literară“, „Contemporanul“, „Luceafărul“), fie cele din provincie („Tribuna“, „Steaua“, „Iaşul literar“, „Scrisul bănăţean) acordă o permanentă solicitudine criticei literare, şi aduc, prin aceasta, mari servicii literaturii. Singurul lucru ce li l-aş dori e o lărgire a sferei de recepţie, prin adăugirea unui curier bibliografic,, critic, cît mai complet Fără să mai vorbim de o anume conspiraţie a tăcerii. E regretabil, spre pildă, că romanul lui Tudor Vladimirescu („Zile şi nopţi în furtună“), în 3 volume, al scriitorului B. Iordan, continuă să fie ignorat. Documentata evocare istorică a celui ce a debutat cu „Normaliștii“ ridică mult prea multe probleme, pentru ca să nu fie, pentru tinerii noştri critici literari, o ispită dintre cele mai generoase. Lucian Raicu 1. — Să creeze, în mai mare măsură decit a făcut-o pină în prezent, climatul necesar înfloririi noii literaturi. Să îndrepte atenţia scriitorilor asupra fenomenelor importante, de mare semnificaţie, din realitatea socialistă. Să fie o critică de înalt nivel publicistic şi intelectual. Unele articole care apar sunt lipsite de căldură comunicativă, patos publicistic, energia punctului de vedere răspicat şi atotcuprinzător, tensiunea necesară demonstraţiei, evidenţa bucuriei de a descoperi universuri artistice noi etc. Să fie mai aproape de conţinutul vieţii, să fie ea însăşi o formă şi o expresie a vieţii. 2. — Dacă e vorba de schimburile de opinii prilejuite de apariţia unor noi lucrări literare, trebuie observat că acestea au, uneori, o acuitate superficială. Nu trebuie să ne îngrijoreze soarta unei cărţi care a stîrnit discuţii. Adoptînd un punct de vedere formal, unii se grăbesc să considere discutabilă (sub aspectul valorii) o carte care a stîrnit pasiuni şi discuţii, cînd, de fapt, acestea au probat vitalitatea ei. O carte de mare valoare cum este Bariera lui Teodor Mazilu nu devine „discutabilă“ numai pentru că n-a plăcut unor scriitori şi tineri critici. Dacă întrebarea se referă la schimburile mai largi de opinii privitoare la drumul literaturii noastre, răspunsul ce i-l datorăm este mai complicat. Creaţia epocii este diversă şi diferenţiată prin natura sa însăşi, fiecare operă poartă în chip oarecum spontan amprenta individualităţii (în cazul unui artist talentat, desigur). Menirea criticului este nu numai de a analiza individualitatea operei şi originalitatea scriitorului, dar de a vedea dincolo de acestea, ceea ce reprezintă aspiraţia solidară a artiştilor contemporani. Pe scriitor ii interesează într-o măsură cu mult mai mare decit se consideră îndeobşte direcţiile cele mai generale în sensul cărora se dezvoltă creaţia epocii sale, el vrea să ştie, desigur, dacă opera îl exprimă sau nu, dacă este originală sau cumva o pastişă, dacă este organică sau hibridă, dar mai ales dacă ea se situiază sau nu pe o direcţie fundamentală, şi care este această direcţie Scriitorul autentic nu se teme prea mult, cum am fi înclinat poate s-o credem, de o eventuală similitudine de preocupări cu alţi scriitori ai epocii sale. Numai artiştii minori, de teama contaminaţiei literare, nu se interesează de sensurile generale, de marele stil reprezentativ al vremii. Tocmai aceste probleme (fac excepţie preocupările în această direcţie ale unor critici, ca de pildă M Novicov, Paul Georgescu, S. Damian .) nu prea au provocat la noi schimburi de opinii, deşi se preiau din plin unei dezbateri principiale. Se ajunge la situaţia curioasă ca scriitorii să fie interesaţi de o problematică mai largă, să caute ei înşişi, ori de cite ori li se cere un interviu sau participă la vreo dezbatere, expresia sintetică a tendinţelor ce animă literatura in întregul ei, să întrebe și să și răspundă, să forme un punct de vedere de o valoare mai generală în legătură cu destinul literaturii, cu ceea ce consideră ei că este marca specifică a „stilului" contemporan, iar în vremea aceasta criticii să se limiteze la analiză și inventar de procedee şi teme, de parcă problemele dezbătute n-ar fi de resortul lor. In intervenţiile unor scriitori cum sunt Mihai Beniuc, Marin Preda, Titus Popovici, Maria Banuş, Nina Cassian, Radu Cosaşu şi alţii aflăm astfel de puncte de vedere fecunde. 3—4. — Critica are datoria să dea judecăţi limpezi şi echilibrate, să împiedice discreditarea nemotivată, inflaţia de epitete şi egalizarea mecanică a valorilor. Să spunem, apoi, că este o datorie a criticii să nu facă din alb — negru şi din negru — alb, să nu dea judecăţi inverse ? Ar însemna că-i cerem foarte puţin. Şi, totuşi, în activitatea concretă a criticii, mai întîlnim asemenea practici. Astfel un critic ajunge să desfiinţeze „Anii tineri“ de Nicolae Ţie. (Este vorba de Gh Achiţei). In loc să indice scriitorului lipsurile reale, un alt critic obiectează romanului lui Chiriţă că nu-i prezintă pe muncitori făcînd muzică, că eroul principal Voicu e arătat doar acasă şi la oţelărie, nu şi în alte locuri, foarte puţin prin livadă. („Tribuna" nr. 4/1961). Ceea ce ne supără la lectura unor articole nu este abuzul de analiză făcută la obiect, atenţia acordată „particularului“ — în această privinţă nu se poate spune niciodată că e destul ce s-a făcut — cu absenţa unui nucleu de generalitate, descriptivismul neconcludent, mentalitatea meşteşugărească, — care duc, în cele din urmă, la cea mai tristă consecinţă: egalizarea mecanică a talentelor. Nu toţi scriitorii bine intenţionaţi aduc o contribuţie de egală valoare la dezvoltarea literaturii. Nu fiecare începător este o speranţă, nu fiecare scriitor în vîrstă a ajuns la deplina maturizare, nu fiecare operă în mai multe volume este o frescă sau o epopee, nu fiecare reporter se pregăteşte să devină romancier... Nu toţi scriitorii de aceeaşi vîrstă au acelaşi talent... Sunt şi articole care, avind meritul că se ocupă în mod amănunţit — analitic — de lucrările literare care apar în volum sau prin publicaţii, produc, totuşi, un sentiment de insatisfacţie, întrucît nu există acolo formularea limpede şi hotărîtă a unei judecăţi de valoare. Cronici literare obiective şi interesante articole de analiză a creaţiei actuale semnează criticii : Paul Georgescu, Vitner, Novicov, Crohmălniceanu, Iosifescu, Damian, D. Micu, Matei Călinescu, A. Băleanu, Eugen Luca, Eugen Simion, Dinu Saram . — Cred că sarcinile criticii literare nu sunt legate de o etapă anume. Ele sunt permanente, privesc analizarea, de pe poziţiile marxist-leniniste, a fenomenului literar în toată complexitatea lui, şi au fost cit se poate de limpede formulate în articolul redacţional al „Scînteii“ împotriva spiritului apologetic în critica literară şi artistică. Sunt convins, de asemenea, că ultimele documente de partid vor contribui, şi în domeniul literaturii, şi deci al criticii, la o şi mai puternică efervescenţă creatoare. 2. Aceste schimburi au început să se manifeste din ce în ce mai vizibil şi ele dovedesc, indiscutabil, procesul maturizării criticii noastre literare. Depăşirea acelei modalităţi triste şi monotone, ca o ploaie măruntă, obositoare, de toamnă cenuşie, de critică descriptivă şi neîntrerupt laudativă, reprezintă unul din cele mai de seamă succese, nu numai ale domeniului în discuţie dar ale întregii noastre literaturi. Şi, se poate spune că încă nu s-au tras toate concluziile care se desprind din remarcabilul ajutor primit de critica noastră din partea partidului, prin cunoscutul articol publicat in „Scînteia“ la sfîrşitul anului 1959. Un merit de seamă în promovarea schimburilor de opinii ii revine. Îndeosebi „Gazetei literare“, in coloanele căreia discuţiile au căpătat drept de cetăţenie mai mult decit oriunde in altă parte. Este regretabilă însă lipsa de curaj, de personalitate şi chiar de colegialitate, a unora dintre critici, care participă la aceste schimburi de opinii de pe poziţii evident individualiste, neţînînd seama de părerile exprimate anterior de alţii, ignorîndu-te intenţionat, din cine ştie ce calcule meschine, sau din laşitate. După cum sint regretabile acele ieşiri lipsite da demnitate, uneori surprinzătoare prin tonul lor, manifestate în deosebi in paginile publicaţiilor clujene, şi care nu sunt de natură să contribuie la crearea acelui climat necesar unor contribuţii creatoare la orientarea şi valorificarea fenomenului nostru literar. Schimburile de opinii sunt menite, în cel mai înalt grad, să ducă la stabilirea adevăratelor valori, ele nu pot ajunge insă la acest nobil rezultat dacă nu pornesc de pe aceeaşi comună platformă a principialităţii partinice, a respectului faţă de părerea şi argumentele participanţilor, indiferent dacă eşti sau nu de acord cu ele. Sentimentul infailibilităţii punctului personal de vedere, al superiorităţii categorice şi absolute, al superiorităţii fără drept de apel - pe lingă că frizează ridicolul, falsa intelectualitateeste incompatibil cu dialectica marxistă şi, cum am văzut, asemenea poziţii, retrograde în esenţa lor, s-au dovedit şubrede, nu s-au putut susţine. Nu poate apărea decit ridicolă încercarea de diminuare, de către unii cronicari de la „Steaua“ şi „Tribuna“, a unor opere care fac minduna literaturii noastre noi, ca Minomeţii de pildă (D. Isaci) sau de contestare a originalei poezii cultivate de M. Breslaşu (I. Oarcăsu). Schimburile de opinii constituie una din cele mai eficiente modalităţi critice, şi de acest lucru nu cred că mai trebuie convins nimeni, iar succesul lor este in mod nemijlocit condiţionat de criteriul principialităţii partinice. 3. — Printre acestea se numără, după părerea mea, insuficienta cunoaştere, de către unii critici, a realităţilor construirii socialismului. Mă surprinde, la unii critici, seninătatea cu care abordează analizarea unor opere zugrăvind aspecte ale realităţii noastre, pe care nu le cunosc nici măcar pe jumătate cu autorii lor. Nu înţeleg, de pildă, cum poţi studia şi comenta realizarea psihologiei unui erou, ţăran colectivist, cind niciodată n-ai văzut o gospodărie colectivă, cînd informaţia ta, în acest domeniu, se bazează exclusiv pe lectura ziarelor. Astăzi, criticul literar este obligat să acorde cel puţin tot atît timp contactului direct, nemijlocit cu viaţa, cit şi studiului in bibliotecă. Am citit povestiri, schiţe, nuvele, înfăţişînd chipuri de muncitori cu o psihologie tipic mic-burgheză, rezultat evident al necunoaşterii vieţii, după cum, de asemenea, am citit cronici şi articole care ilustrau copios faptul că autorii respectivi nu sesizaseră tocmai această gravă deficienţă a operelor amintite, rezultat al aceleiaşi „olimpiene“ lipse de contact cu lumea înconjurătoare Nu înţeleg cum poate un critic reproşa scriitorului necunoaşterea realităţii, cînd el însuşi este atît de străin de ea. Mi se pare, apoi, că se acordă prea puţină atenţie genului scurt, că se scrie prea rar despre schiţele, povestirile, nuvelele care se publică în revistele noastre, aşteptîndu-se, nemotivat, apariţia volumelor. Ar fi mult mai eficient pentru scriitor şi mă refer îndeosebi la tînăra generaţie de scriitori, o generaţie bogată în talente reale şi care abordează din ce in ce mai curajos problemele centrale ale actualităţii noastre — dacă ar întîlni, în coloanele presei literare, comentarii critice care să răspundă cu promptitudine strădaniilor, căutărilor, frămintărilor lui creatoare. Critica literară şi-ar face astfel şi mai vizibil datoria, urmărind cu atenţie drumul unui scriitor, deşi e mai comod să aştepţi volumul, să dai sugestii sau să tragi concluzii, dintre care, adesea, unele nici nu mai pot fi aplicate. In sfirsit, o chestiune de etică. Este, cred, o datorie de onoare pentru un critic să fie, să devină, prietenul cel mai apropiat al scriitorului. Umil din marile merite ale lui Ibrăileanu rămîne și acela de a fi fost prietenul apropiat al scriitorilor pe care i-a promovat, urmărindu-le cu grijă şi dragoste activitatea încă de la primele pagini in manuscris ale viitoarelor opere. Uneori, la noi, se lasă impresia unei distanţe nejustificate între critici şi scriitori. Şi, fără îndoială, nu este acceptabilă atitudinea plină de îngîmfată superioritate cu care unii critici „îşi fac meseria", indiferenţi la frămîntările scriitorului. La fel este de neînţeles atitudinea plină de aceeaşi îngîmfată superioritate cu care unii scriitori ii privesc pe critici, ori abordînd o totală indiferență faţă de activitatea lor, ori, din nefericire, privindu-i cu suspiciune. Aceste manifestări sunt incompatibile cu etica noastră şi împotriva lor trebuie luptat deschis, fără nici un fel de menajamente. 4. — Au dreptate autorii articolului publicat în numărul trecut al „Gazetei literare“ cînd afirmă că nu sa poate „tăgădui că spiritul apologetic continuă încă să se manifeste, că recidivele lui sunt uneori deosebit de virulente“. Practicarea apologetismului în critica literară evidenţiază, în primul rind, lipsa principialităţii partinice, apoi lipsa de personalitate, de punct de vedere personal — pentru că lauda excesivă nu reprezintă un punct de vedere, ci tocmai mascarea unei sărăcii spirituale. Apologetismul ilustrează, de asemenea, lipsa de curaj, şi el se manifestă nu numai prin laudă dar şi prin intenţionata ocolire a acelor aspecte care reclamă o critică activă, după cum se manifestă şi prin descriptivismul prozaic sau prin tăcere. Nu-mi pot explica, de pildă, efuziunile apologetice din unele cronici ale lui Radu Popescu sau Eugen Simion, după cum nu-mi pot explica poziţia exclusiv laudativă adoptată de unii din recenzenţii Barieră lui Mazilu - ale căror argumente lasă să se întrevadă că tînărul scriitor nu prea mai are mult de făcut pină să intre în rîndul clasicilor. Aceiaşi purtători şi promotori ai spiritului apologetic, cînd este vorba de scriitori de frunte, se dovedesc de o virulenţă critică excesivă cind sint puşi in situaţia de a se ocupa de creaţia tinerilor. Şi aici este locul să fac observaţia că despre tînăra generaţie de scriitori, prozatori, poeţi au scris mai ales reprezentanţii tinerei generaţii de critici. Socotesc demnă de relevat activitatea critică desfăşurată de Paul Georgescu - printre puţinii care au cultivat şi cultivă cu permanenţă şi judiciozitate cronica literară, acordînd cu pasiune în egală măsură atenţie tuturor generaţiilor -, Mihail Novicov, V. Mîndra, Ion Vitner, Savin Bratu. Apreciez consecvenţa şi seriozitatea de care dau tot mai mult dovadă, în ultima vreme, tineri ca Al. Oprea, S. Damian, Matei Călinescu, G. Dimisianu, I. Oarcăsu, V. Rîpeanu, D. Solomon, I. D. Bălan. Sunt convins de aportul din ce în ce mai substanţial pe care il aduc şi îl vor aduce fără îndoială alături de tinerii poeţi, prozatori şi dramaturgi, tinerii critici, la succesul lteraturii noastre realist-socialiste-