Gazeta literară, ianuarie-iunie 1965 (Anul 12, nr. 1-26)

1965-06-10 / nr. 24

ŞTEFAN POPESCU: Fentm­ cine cunoaşte mai Îndeaproape mişcarea noastră literară din perioada anterioară şi imediat următoare celui de al doilea război mondial, numele lui Ştefan Popescu nu-i este necunoscut. Dimpotrivă, li este apropiat, nu numai prin numărul apreciabil de volume tipărite, cit mai ales prin aceea că scriito­rul s-a situat conştient, încă din anii tinereţii, din perioada interbelici, pe po­iţiile literaturii militante, cultivind o poezie cu evidente rezonanţe ale luptei maselor muncitoare, şi totodată conducind. In 1939, revista „Cadran” in paginile căreia intilnim colabora­rea unor scriitori şi oameni de artă însufleţiţi de idealurile înaintate ale vremii, deveniţi astăzi repre­zentanţi de frunte ai frontului nostru ideologic. Volumul recent apărut cuprinde o selecţie reprezen­tativă din versurile lui Ştefan Popescu, unele publi­cate­ intre anii 1931—1946, in diferite reviste sau in volume ca­re ridică ceaţa, Lerdi­­er, Poeme, Alfabet, Excursie in munţi, Cu inima In pumni, Cum a fost cu putinţă şi Tuturor, altele inedite, scrise in anii din urmă. Poemele reunite in noul vo­lum, deşi sunt elaborate pe o întinsă perioadă de timp, au totuşi o serie de corespondenţe interioare, o tonalitate specifică, nuanţe proprii care conturează profilul poetic al lui ştefan Popescu şi-l definesc drept o prezenţă distinctă in peisajul liricii noastre mili­tante. Versul său, departe de a fi arid, uscat, e con­struit dinamic, energic, pe un ton bărbătesc, evitind melopeea lirică, dar apelind continuu la modalităţile de expresie ale poeziei, Îndeosebi la virtuţile meta­forei. In preajma şi in timpul celui de al doilea răz­boi mondial, poetul condamna ororile fascismului, dar era silit adesea să o facă aluziv, pe calea sugerării : „Cenuşa vorbelor şuieră plumburie, din crivăţul gri­jilor, / toate gesturile şi semnele sunt sumbre, schin­giuite, sau tac­i / ferestrele ochilor sunt cu hârtie al­bastră, / tigroalele perforează auzul la venirea noilor ţepeline // Minunile au căzut de pe picioroangele în­chipuirilor ; / păpuşile s-au umplut cu dinamită ori cartuşe; / pe Moş Crăciun II înjură toţi nepoţii şi-l scuipă ; / nimic nu se mai poate ascunde, toate lin­­jesc’’ („înfăţişare“, 1940). Uneori însă glasul poetului s-a auzit deschis, vehement, chemînd la acţiune pen­tru transformarea radicală a realităţii din acel timp, ca în poezia „îndemn", scrisă tot în 1940 : „Cu stri­găm], / cu pumnul, / cu peniţa, / cu lopata / să stră­pungem descompunerea // ...După rostul gindurilor, // rostul feptelor ; / la asta vă Îndemn,­­ la asta vă chem I U E clipa să-nchegăm lumea in alte chemări”. încrederea în dreptatea cauzei ma­selor muncitoare. In victoria finală a luptei lor caracterizează multe din poemele Iul Ștefan Popescu scrise înainte de Eliberare. Adresindu-se „Prietenilor din închisori", in poezia cu acelaşi titlu, scrisă in ianuarie 1944, poetul exclama : „De mină cu voi, prie­teni, / ţinem versurile astea,­­ baricade de gînduri şi faptă­­ pentru victoria unică ,­ a noastră sau măcar a celor de după noi“. Versurile lui Ştefan Popescu de după Eliberare sunt construite cu aceleaşi mijloace poetice, apelind la expresia viguroasă, la ritmul sacadat, la metafora col­ţuroasă, energică. Ele sunt străbătute de patosul re­construcţiei: „Cel mic cu cel mare să semene , /­in pragul leatului nou / să se încumete, să fim cremene II Scintei să ţişnească, să fim cit nu bănuim ; / dincolo de marginile puterilor, / să creştem fără preget , să reconstruim" („Reconstruim", 1943); aduc un cald elo­giu energiilor creatoare ale tineretului dăruit cu pa­siune luptei pentru o lume nouă („Tineret progresist”, 1948), dau glas năzuinţelor de pace („Victorie”, 1943). în versurile mai noi, scrise in anii din urmă, ştefan Popescu rămine acelaşi poet al acţiunii, al faptei, al dinamismului creator de noi şi măreţe valori social­­umane, dar acum are răgazul să-şi­ sondeze şi să-şi­ exteriorizeze şi stările afective intime, personale. In „Sărutul", de pildă, chemarea erotică erupe cu o im­presionantă forţă emoţională: „Te-nconjuram cu braţe / de dor şi de iubire; / a freamăt vuia codrul / din mine, doar simţire, // şi mi-ai plecat cu zborul / pripit, in destrămare, / al celor neîmplinite, / atîtea şi amare. II Nici tu să nu fii lotca, / cea lină printre nuferi ? / şi tu să luneci gi­ală / pe lac, să nu mă suferi // cu visla lopătindu-şi / un clipocit de ape, făptura ta de farmec / ce mi-o doresc aproape ? II Că nu îmi eşti nimicul / ce pilpite şi piere, / stihul mărturiseşte : / să te întorci Iţi cere". Pupurindu-ne de revenirea lui ştefan Popescu în peisajul liricii actuale, II dorim tot mai fecund, cu versuri care să se adreseze deopotrivă faptei şi sim­ţirii noastre. ION ARIEŞANU: „Trenul albastru“ jacă de la cele zece scurte proze din placheta de debut Anii adolescentei, apărută in colecţia Lu­ceafărul (1962), Ion Arieşanu şi-a afirmat însuşirile d­e prozator, preocupat cu precădere de investigarea zonelor social-umene contemporane. Noul volum de nuvele, Trenul albastru, confirmă posibilităţile şi pers­pectivele de creaţie epică ale autorului, definindu-l de data aceasta mai deplin. Trebuie semnalat in primul rind faptul că, în cele şase nuvele cu care se Înfăţişează acum cititorilor, Ion Arieşanu nu se diversifică din punct de vedere tematic, ci îşi propune, conştient de importanţa sar­cinii pe care Şi-o asuntă, să zugrăvească aspecte nu­mai din mediul muncitoresc. Avind această preocu­pare, care-l onorează, introducând ttt nuvelele sale eroi in marea lor majoritate tineri, prozatorul a ştiut însă să evite similitudinea situaţiilor, monotonia şi repe­tiţia, izbutind să se oprească asupra unor fapte şi intimplări, asupra unor caractere umane deosebite intre ele. Ceea ce i se poate obiecta lui Ion Arieşanu este aceea că nu întotdeauna a potenţat artistic, in măsura necesară, elementele conflictului, că uneori nu a pătruns prea adine în esenţa aspectelor, probleme­lor şi frămlntărilor umane zugrăvite, lâminînd la suprafaţă, estompind sau neglijind complet reliefarea pregnantă a semnificaţiilor lor. Nuvela Duminica omu­lui, de pildă, are un început promiţător, interesant , deşi au ajuns la o anumită animozitate reciprocă, ti­nerii mineri Gilu şi stanemir sfirşesc prin a se ajuta unul pe altul, stanemir salvindu-l chiar, pe Gilu, de la moarte. Partea a doua a nuvelei este Insă plată, reducindu-se la un dialog steril Intre Gilu şi Stanemir, primul insistind şi apoi izbutind sâ-l aducă in oraş, pe cel de al doilea, pentru a petrece o duminică Îm­preună, gest puţin obişnuit la solitarul şi probabil zgîrcitul stanemir. Anemică e şi nuvela Trenul al­bastru, în care e vorba de un muncitor care abdică de la demnitatea lui datorită relaţiilor nefaste cu o femeie de moravuri dubioase. Autorul vrea să suge­reze că acest om şi-a găsit farmecul căsniciei şi al muncii din uzină în urma intervenţiei tovarăşilor săi de muncă, a colectivului, dar procedează schematic, plăsmuieşte cîteva scene sărace in substanţă epică, pline de discursuri şi lasă finalul neconcludent. Bine realizate sunt celelalte patru nuvele din volum, O zi a lumii. Oraşul era aproape, Un pumn de boxer şi Depărtarea care ne rămine. In acestea, Ion Arieşanu prezintă distinct cîteva tipuri umane specifice vremii noastre. Structura lo­r morală rezultă nemijlocit din contopirea pasionată cu idealurile epocii socialiste, înţelese conştient şi urmate practic atit In planul existenţei sociale, cit şi in planul vieţii Intime, per­sonale. Procesele lăuntrice. Prin care trec astfel de oameni, cuceresc prin sinceritatea şi intensitatea lor, prin veridicitatea cu care prozatorul le nuanţează şi analizează. Un asemenea proces trăieşte Inginerul Theo (O zi a lumii), care primeşte sarcina să localizeze un incendiu subteran, într-o mină. Tinar, fără expe­rienţă practică şi oarecum comod, are senzaţia că in această misiune Îşi va sfirşi viaţa, tocmai acum cind era mai fericit, la scurt timp după ce soţia i-a născut un copil şi chiar în ziua in care primise un aparta­ment confortabil. Coborind In mină, işi Infringe insă timorarea, capătă încredere în sine, devine energic, la toate acestea contribuind calmul, drrzenia, price­perea şi spiritul de sacrificiu al muncitorilor din echipa sa. Un personaj care întruchipează superiori­tatea morală a omului nou este oţelarul Sebi­ (Un pumn de boxer). Cu răbdare, cu tact, plin de umani­tate, el izbuteşte să-l readucă pe calea cea bună pe tînărul Catrina, care, înfumurat de pe urma succeselor obţinute la box, începuse să alunece pe panta des­­finului. Aparţinind unui prozator tinăr, care nu e depăşit prea mult faza de început a activităţii creatoare, nuve­­lele din acest Volum mai au unele slăbiciuni de con­­strucţie. Bunăoară, in nuvela Un pumn de boxer, re­­producînd momentul Încordat cind echipa de oţelari îndreaptă fisura de la vatra cuptorului, autorul rupe nefiresc dialogul dinamic dintre ei, pentru a Introduce portretizarea detaliată a fiecăruia in parte. In ciuda acestor carenţe, nuvelele lui Ion Arieşanu au merite incontestabile, abordind probleme intere­sante, din mediul muncitoresc, cu semnificaţii majore, actuale, zugrăvind veridic tipurile umane, urmărind o expunere gradată şi logică a episoadelor intr-un stil viu, antrenant. Ele fac dovada unui real talent. Teodor V³RGOUCI »»■ r 'V"^ WEtEWE .Poeme“ nia&SS­­s. Expresie a elanurilor unei adolescente curate şi a unei sensibilităţi ascuţite, necorupte de clişee şi convenţii li­terare, cele mai multe dintre versurile de început ale Gabrielei Melinescu înscriu un cîntec propriu in mar­ginile lirice feminine, fără totuşi a-i împrumuta ma­niera, obositoarele ticuri, aerul de familie, pornirea de a acoperi tot orizontul cu strigătul expansionist, păti­maş, de-o amplitudine adeseori confecţionată sub pro­tecţia căreia paşnica simţire mai curind dormitează. Te laşi oricum nu numai cucerit, dar şi convins de adevărul plin de ingenuitate neafectată, delicat şi ferm, al acestor confesiuni, de tonul personal cu care destăinuie stările şi neliniştile obşteşti ale virstei, desprinderea de nepăsătoarele certitudini ale copilăriei, fascinaţia nu lipsită de umbrele îngrijorării in faţa necunoscutului ce o aşteaptă. Poeziile au nu odată un subteran curent dramatic care nuanţează climatul idilic al primelor iubiri, imprimind o notă de seriozitate, de gravitate, uneori dureroasă, noi­lor experienţe. Miturile copilăriei, nelimitata încredere acordată celorlalţi, se-nfruntă crispant cu neprevăzutul vieţii adevărate şi-n acest proces încearcă a se cons­titui alte valori, o puritate mai rezistentă la examenul observaţiei lucide, al cunoaşterii demitizate. Fiorul con­fruntării, al unei tentative deloc idilice de regăsire, tristeţile şi satisfacţiile readaptării, ale refuzului şi ale acceptării, ale negaţiei şi ale implacabilei înaintări in viaţă sunt comunicate în toată materialitatea lor, sursă spontană de poezie. S-a remarcat cu deplină îndreptă­ţire (G. Dimisianu in prefaţa volumului, N. Manolescu în cronica din Contemporanul) caracterul direct, simplitatea, impresia de totală sinceritate. Poeta nu se cenzurează, e adevărat , cu limitarea — totuşi — a observaţiei la zona cerebrală, pentru că există şi o cenzură naturală, a firii însăşi, finind de expresia cea mai autentică a eternului feminin şi-n ab­senţa căreia misterul şi poezia ar dispare, ceea ce se şi intimplă pe un întins sector al liricii „feministe". Sinceritatea fiziologică provoacă toate loturile co­mune ale acestui tip de lirică. Mărturisirile „depline", intimitatea zgomotos afişată suferă, paradoxal, de ba­nalitate, neizbutind să iasă (cu cit mai mare e osten­taţia) din tiparul dinainte cunoscut. Odată ce au pornit pe acest drum, poetesele simt de obicei nevoia să exagereze, să simuleze (nimic mai simplu !) şi încep să semene intre ele ca două picături de apă, înghiţite pină la urmă de două primejdii gro­zave, pe cit de neaşteptate, pentru că intenţia a fost de sens contrar : nesinceritatea, de o parte, nediferen­­ţierea, lipsa de originalitate, de altă parte. Aici de primejdioasele ostentaţii sunt evitate de Gabriela Me­ cronica literară * GABRIELA MELINESCU „CEREMONIE DE IARNĂ“ Ionescu care se lasă călăuzită de un simţ intern, esen­ţial liric. Nu vom găsi deci în versurile ei monotonele revărsări vitaliste, infatuatele declaraţii de feminitate, promisiu­nile unor nemaipomenite, devorante îmbrăţişări care usucă, ucid etc. în fine întregul arsenal manieristic, de altfel de o stranie ineficacitate. Cînd spunem sim­plitate, trebuie să adăugăm , rafinată, trecută prin filtrele complicate ale intuiţiei feminine. Renunţind la atributele pătimaş exterioare ale sentimentalului, tînăra poetă le regăseşte pe cele esenţiale, de o mult mai mare putere de seducţie. Este siguranţă de sine şi firesc orgoliu feminin, instinct adevărat şi emoţie a simţurilor, freamăt de sălbăticiune, secret temperament, brutală nevoie de dragoste şi com­plexă pudoare, în confesiunile de aparenţă simplă, te­restră şi domestică ale fetei-cenuşerese care spală rufe în curte în vreme ce băieţii —­ în realitatea lor gene­rică şi fascinantă — trec rizînd şi fluierind pe stradă cu înduioşătoare indiferenţă. „Eu nu-i vedeam, îi auzeam rîzînd / Băieţii fluierau frumos pe stradă / Rufe spălam in cutie, sub un pom / şi frică îmi era c-o să mă vadă / Simţeam cum în­­fioară drumul / iubeam şi pietrele pe care ei călcau, / Pe garduri aplecaţi, ca peste umeri / abia-nfloriţii tran­dafiri ardeau, / Umezi mi-erau ca la sălbăticiune ochii. / Pe sîrmă Vîntul cuprindea în dans / mijlocul strimt al unei rochii". Mai convingătoare vibraţie, un erotism mai substan­ţial abia desprins din dispoziţiile Copilăriei, în această secvenţă, decit în foarte multe strigăte sexuale. De­corul concret, umilitatea de tip neorealist a detaliilor, familiaritatea cu obiectele, cu strada, casa, curtea, ruiele întinse pe sirmă, toată prozai­itatea împrejură­rilor, lipsa de teatralitate, potenţează vitalitatea imaginii şi fac mai reală sugestia erotică evocator relevată în vîntul care cuprinde strimtul mijloc al rochiei puse la uscat pe sirmă, al rochiei fără trup şi cu atît mai înfiorată de presimţiri şi taine. Adevărul psihologic bine surprins in amestecul de ruşine şi afectuoasă simpatic, senzaţia orgolioasă de superioritate a fetei umile care domină totuşi pe nepăsătorii şi copilăroşii băieţi pentru că ştie mai spurt, ştie altceva, decit ştiu ei, amestecul de stîngăcie şi precoce sensualitate, toate acestea integrează lirismului un conţinut de rea­litate fermecătoare, de concret neliniştitor. Natura exactă a intuiţiilor, atinse de o undă lirică venită din­­lăuntrul adevărului lor şi nu anexată cu tot dina­dinsul, organicitatea firească a trăirilor, dau poeziilor Gabrielei Melinescu accentul de originalitate. Sentimentele sunt coborite din falsa lor înălţime, din sublimul abstract, aşadar demistificate, readuse la orizontul terestru, autorizate să existe în lumea comu­nă. Circumstanţierea, materializarea iubirii in concre­tul de aparenţă umilă, sporesc zona de lirism. Sin­ceritatea confesiunilor şi valoarea lor stă în curajul de a mărturisi lucruri nu prea la îndemină deşi par a fi, oricum mai greu de divulgat decit deşteptarea „în sine" a simţurilor, afirmarea drepturilor lor — adică ceea ce constituie sursa de platitudine a liricii „femi­nine". „Băieţii" sunt astfel, în prima fază, o realitate inter­ceptată în generalitatea ei şi este un curaj din partea fetei să declare lipsa îndemnului interior de a o opta. Alegerea nu e grăbită, în faza aceasta ea nu constituie, la urma urmelor, adevărata problemă. Preferinţele nu s-au definit, dar s-a definit nevoia aprinsă a dragostei. Viaţa erotică are deocamdată un aspect global, nein­­dividualizat, nutrit de toate sugestiile lumii, care se colorează într-un anume fel de prezenţa, infiltrată în lucruri, a unei vibraţii necunoscute. Puterea de difuziune in subconştient a enigmaticelor presimţiri, asociate unor impresii nemotivat dureroase, comunică un flux inedit celor mai bune poezii. Vecinul taie un pom, strada se luminează prea tare şi fata plînge fără explicaţie (Necaz). Prietenul „nostru" (al nostru, nu al meu) se-nsoară şi provoacă prin asta un gol dramatic, un fel de tristeţe colectivă, cu antici­parea unei realităţi noi, dureros resimţită. Ar fi o exa­gerare de natură a banaliza paradoxala delicateţe a sentimentului, să credem că tata l-a iubit pe acest prieten. Nu e vorba de o dramă particulară, în asta, in acest „noi" stă ignenaliatea lirică a vibraţiei! „Ar trebui să mă bucur, să cîrni... / Se însoară priete­nul nostru, se-nsoară... / Băieţii glumeau şi nu l-au crezut, dar mireasa venea ca-n iarnă o vară. / Noi eram dintr-odată urîţi, / copacii ne-ascundeau, să nu ne vadă. / Rămînea fără inelul de iarbă făgăduit, / o fată de la noi de pe stradă / Şi furam trandafiri de pe drum. / Zicea lumea că-s frumoşi mirii / şi mă dureau prima oară în palme / Spinii în care au plîns trandafirii“. Pe nesimţite se insinuiază totuşi preferin­ţele şi această epocă nouă a feminităţii Gabriela Me­linescu o comunică, la fel de exact, în imaginea Birfiloarelor. Expresia de expansiune sălbatecă a vita­lităţii e subtil corectată prin conştiinţa unei vinovăţii nemărturisite, totuşi simţite, la o lectură atentă, în ambianţa şi tonalitatea cîntecului : „Şedeau în­­tîrziate-n anotimp / Vreascuri şi frunze-n colţul străzii... / Eu dinadins pe drumuri fluieram. / Şi părul meu prea scurt lovea / neliniştitul vînt căprui. ( Noaptea întreagă pe ascuns­e vorbea de fata nu ştiu cui. / Călare peste stopuri, peste aer / am cutezat să trec ca o furtună / şi respiraţia o clipă le-a oprit-o î­­motocicleta-n goana ei nebună.Şi vorbele creşteau în urma ei / ca bălăriile după o ploaie bună. / Eu ştren­găreşte prin aer mergeam, / dar mă ţintea neomeneşte, între umeri / arătătorul fiecărui geam". m­ Casă străină nota dramatică a confesiunii, este marcată fără reţinere iar elevul interferenţei dintre împrejurarea brutală şi ingenuitatea adolescentă încă a emo­ţiei este remarcabil, de o necăutată plasticitate : „Eu am fugit din flăcări să te caut... / Şi mai departe de­cit luna eşti... / Şi doar în casa-n care te iubesc / arde lumina ca la sărbători / şi o femeie-aruncă peste mine /, trecutele de nuntă flori, / Şi tu chemat, în umbră te opreşti / şi ea mă-ntreabă rar, înveselită : / — Pe cine cauţi, cine eşti ?... Şi dintr-o dată ochii mi se umplu­­ de chipuri luminate de uimire, / şi lacrimi mari te pre­lungesc / ducîndu-le pe haină în neştire... ’/ Şi oaspeţii rid mult şi născocesc / săgeţi în ochii mei copilăreşti / şi ea mă-ntreabă rar, înveselită: / —Pe cine cauţi, cine eşti ?... (Casa străină). Debutul Gabrielei Melinescu, stă­ruitor centrat pe dialectica intîilor iubiri prezintă o sur­prinzătoare omogenitate. Citeva piese mai puţin rezistente (Circuit, Sărbătorile aerului etc.) arată că poeta se mişcă deocamdată cu dificultate în sfera lirismului de meditaţie şi amplă rezonanţă generalizatoare: „«Prie­tene», cuvîntul cind îl spui / pe fiecare sunet mărtu­risit se jură / şi se topesc meridianele cînd trec / cuvintele, bune conducătoare de căldură" etc. şi sunt de aşteptat desigur, pe viitor, o mai largă deschidere spre lume a inspiraţiei, o mai adincă explorare lirică a sensurilor realităţii, abordarea unor teme mai com­plexe in stare de a valorifica plenarele amintuiri ale gindirii şi creaţiei contemporane şi de a recepta mul­tilateral paloşul şi semnificaţiile vieţii noastre. Cu alte cuvinte, un spor de substanţă, o mai energică aspi­raţie la condiţia marii poezii. Dincolo de Conţinutu­l material, de epica mai mult sau mai puţin curentă a experienţelor relatate, sur­prinde în poeziile Gabrielei Melinescu tonul grav şi foarte personal al confesiunii, secreta umanitate, mur­murul inferior, comunicind exact, iată m­ulti­ dilatări, mişcarea sufletească de o incontestabilă graţie şi au­tenticitate. Aceste poezii, străine încă de pretenţia pro­blematizării, nu sunt, fireşte, mai mult decit sunt, dar sunetul lor este distinct şi neprefăcut, de o puritate suavă. Lucian RAICU • PAGINA 2 TELEGRAMA Tovarăşului URY BENADOR Cu prilejul celei de a şaptezecea aniversări a zilei dumneavoastră de naştere, in numele condu­cerii Uniunii Scriitorilor din R.P.R., vă transmitem, tovarăşe Ury Benador, sincere felicitări, calde urări de sănătate, viaţă lungă, spre a realiza noi succese in creaţia dumneavoastră literară şi in activitatea obştească. Scriitorii din patria noastră socialistă vă înconjoară cu dragoste şi preţuire. La mulţi ani ! In numele conducerii Uniunii Scriitorilor din R.P.R. vicepreşedinte, POP SIMION „VIAȚA ROMÂNEASCĂ“ Nr. 5 Evenimentul de seamă al lunii mai — aniversarea a 20 de ani de la victoria împotriva fascismului — e reflectat, in afară de editorial, printr-o izbutită anto­logie a poeziei războiului în care apar în frumoase traduceri versuri de Ilya Ehrenburg, Anna Ahmatova, Rimma Kazakova, Kassak Lajos, B. Fundoianu, Christine Busta, Myron O’Higgins, T.S. Eliot. Poeziile lui Virgil Teodorescu, Violeta Zamfirescu şi, îndeosebi, cele semnate de­ St. Augustin Doinaş, se im­pun atenţiei. Fragmentul „Nici Tristan, nici Abélard", din poemul „Diamantul de Maria Banuş dă un bun echilibru poeziei din acest număr care, prins in­tr-o formulă, ar fi unul al poeziei şi istoriei literare. Aniversarea lui Tudor Arghezi e con­semnată intr-un artico­l cuprinzător. Sur­priză plăcută, publicarea la rubrica „texte şi documente" a unui text de Ion Barbu despre Jean Moréas, cu prezen­tarea lui Romulus Vulpescu. Studiul lui Ion Barbu relevă, pe lingă o percepere extrem de fină a universului lui Moreas, o remarcabilă supunere a expresiei, nici­odată ternă și previzibilă, la obiect. Stu­diul lui S. Damian „G. Călinescu pro­zator” (IV) Întreprinde o analiză amă­nunţită a romanelor călinesciene. Arti­colul lui Horia Bratu, „Lupta de opinii şi dialectica dezvoltării literaturii”, in­vită la discuţii. Prezente in actualitate sunt, la „Viaţă românească”, mai ales in ultima vreme, colaborările de proză. (Trebuiau remar­cate încă din numărul 4 al revistei nu­velele lui Ion Băieşu şi Aurel Lambrino) „Jurnalul unor romane" de Eugen Bar­bu se citeşte cu plăcere; intre scriitor şi lector se creează o complicitate, un climat intim, curiozitatea pentru evo­luţia ulterioară a prozatorului fiind ali­mentată din belşug. Referirile la lecturii profilurile de oraşe germane, schiţate intr-o fraza­­două, chiar şi acele căutări de cuvinte care durează ani (vezi finalul „Groapei“) se urmăresc cu real interes. In preci­zare, poate utilă la publicarea „Jurnalu­lui“ in volum. Se spune undeva : „In romanele sale (ale unui personaj de jurnal n.n.) a existat atita mobilă Em­pire cită nu s-a adus in România timp de trei secole“. A probabil o hiperbolă, căci altfel, istorie, stilul Empire n-are mai mult de două secole, luat in totali­tate­. Fragmentul lui Nicolae Breban poate fi considerat intr-adevăr reprezentativ pentru scriitor, prin tensiunea interioară pe care o comunică, prin analiza pro­fundă şi sugestivă. Francisca, eroina principală, chilian­ul Răleanu se contu­rează in linii dure, au consistenţă şi per­sonalitate. Rubricile obişnuite ale revis­tei, „Miscellanea“, „Cărţi noi”, „Revista revistelor” se remarcă prin dorinţa de cuprindere a fenomenului de actualitate. Se cuvin menţionate mărturiile lui Eu­gen Ionescu despre „Cintfireaţa cheală". Pretenţios şi nu totdeauna argumentat articolul lui Dieter Schlesak „Abordarea problemei obiectivului („lucrului“) la Heidegger“. TITA CHIPER „SECOLUL 20“ Nr. 4 Proust în românește Cu numărul 4, Secolul 20 ne Intro­duce în lumea lui ProUst. Marele au­tor francez n-a fost pînă acum tra­dus în întregime. Prima traducere completă ne-o va da In curind, Vladi­mir strein şi Revista ne oferă frag­mente din mai puţin cunoscutul Jean santeuit şi din eseul împotriva lui Sainte-Beuve In tălmăcirea Xullei Soare. In căutarea timpului pier­dut (fragmente din La umbra fete­lor In floare — Sodom­a şi Gomora) ,se bucură de versiunea lui Vladimir Streinu. După Kafka şi Joyce, la fel de spo­radic traduşi, explicaţi, in schimb, din cîteva unghiuri de studiile apărute în paginile aceleiaşi reviste, „Incorpora­rea“ lui Proust se face cu o grijă deo­sebită, cu o varietate de puncte de vedere impresionantă si chiar — am spune — cu o rîvnă vizibilă, al cărei Impuls, desigur, trebuie căutat în re­ceptivitatea, in nevoia de contacte din ce in ce mai largi ale criticii noastre cu valorile literaturii mondiale. Apariţia aceasta ar putea trezi o a doua uimire (anacronică) în faţa unui univers literar de mult închegat, (cu epigoni gata depistaţi) tocmai acum, cînd, de fapt, operele celor trei ex­ploratori ai vieţii Interioare, după o înceată dar puternică developare a sensurilor lor esenţiale, renasc, în pers­pectiva timpului, şi se impun altfel — altfel decit ceea ce la început părea să fie o simplă experienţă, o modă, — s-a rostit şi cuvintul snobism (uneori nu fără dreptate). In „Memorie şi univers captiv“ Edgar Papu subliniază acest proces de Împli­nire, „Proust, care a fost multă vreme pretext al snobismului — spune Edgar Papu — poate fi privit acum, de la distanţă, în realele şi impunătoarele sale dimensiuni artistice“. Aceste di­mensiuni sunt efectul unei mari retrac­tilităţi psihologice, ale unei întoarceri înăuntru, ale unei „deplasări de obiect şi de scop", răsfrînte în fenomenul li­terar apusean, după expansiunea stend­­haliană şi balzaciană. In istoria pier­derii şi regăsirii Timpului, Georgeta Horodincă analizează raportul Balzac- Proust, comentlnd şi opiniile critice pe care cel pornit In „căutarea timpului pierdut" le avea faţă­­ de romancierul „iluziilor pierdute". Acestui nou cîmp de investigaţie so­cială, Proust îi adecvează o tehnică psi­hologică întemeiată pe un acut simţ al duratei (plin de secreta nelinişte a maladiei, a morţii, cum sugerează Ni­colae Balotă în Judecata şi Moartea estetului). Bergson răsturnase rela­ţia raţiune-intuiţie în favoarea celei din urmă. Terenul care oferea o suve­ranitate de creaţie, o nouă „terra in­cognita" era Memoria. Balzac a propus o Comedie umană. Proust propune o Comedie (divină I) a Memoriei. Din cel mai îndepărtat „punct mişcător" al adu­cerii aminte, o geneză a eului începe, susţinută de un dar de a evoca, de­miurgic, de o „reîntrupare" a trecutului, mai prezent în viziunea sa artistică, decit în vremea lui reală trăită. Pen­tru această prodigioasa „refacere" a lumii, e deaj­uns uneori să muşti din­­tr-un pişcot, din clasica madelenă... In România literară. In 1932, cu oca­zia împlinirii a zece ani de la moar­tea lui Proust, Eugen lonescu publica articolul „Proust încorporat" (reprodus în Secolul). In acest articol Eugen lo­­nescu recunoștea eroarea de a-1 fi socotit pe Proust, după prima lectură, „straniu, preţios, neverosimil, hazardat". „Dar ce ne facem cu fraza lui Proust ? — se întreba. „Recitiţi-l, — afirma : ce era tulbure, opac, s-a aşezat... şi arhitectura frazei proustiene îşi vădeşte o mecanică destul de simplă". Tot în România literară din acelaşi an Anton Heiban scria un articol emoţio­nant (de asemeni reprodus în Secolul) despre rigoarea tradiţiei franceze raci­­niene a scrisului lui Proust. „A citi pe Proust — spunea Heiban — este a te cerceta pe tine însuţi : travaliu de in­finită răbdare in timp îndelungat şi in cea mai perfectă intimitate". Spicuim din bogatul cuprins al revis­tei articolul Ironia lui Proust de Elena Vianu, însemnările despre arta lui Proust, de Al. Dimitriu-Păuşeşti, Critica proustiană actuală de I. Negoiţescu, Revelaţia proustiană a muzicii de G. Bălan şi paginile de corespondenţă, scrisorile pline de vervă prin care pă­trundem în cercul amical al lui Proust şi în atelierul său de lucru. Se cuvine menţionată prezentarea gra­fică şi ilustraţiile, toate de mina lui Octaiv Grigorescu — o mică expoziţie plastică ce se adaugă textelor şi care dă un plus de distincţie acestui număr — al eitelTM ? — substanţial. C. TOIU „ORIZONT“ Nr. 4 Şi acest număr confirmă linia ascen­dentă a publicaţiei timişorene. Cu u­­nele reţineri (asupra cărora vom re­veni), îl putem aprecia ca pe o reu­şită apariţie, oglindind eforturile re­dacţiei, pînă acum încununate de suc­ces, de a „deprovincializa“ revista. Centrul de greutate al numărului de faţă este colocviul Epic, analiză şi simbol în proza scurtă, la care participă prozatori şi critici, colaboratori ai re­vistelor Orizont, steaua, Tribuna şi Ateneu, spaţiul nu ne îngăduie decit să semnalăm intervenţiile care ne-au reţinut atenţia, adică cele ale lui Nicolae Ciobanu, Şerban Foarţă, Sorin Titel, Cornel Ungureanu, şi totuşi... Nu putem să trecem cu vederea Induioşătoa­­rea confesiune a prozatorului Andrei A. Lilivn­s (cităm) „Personal am dat în A zecea muză, pe un număr minim de cd­i­ţie autor (zece în total), roma­nul unor momente cruciale din proce­sul transformării conştiinţei oamenilor, trădind acţiunea cărţii pe istoricul lu­crărilor de hidroameliorare, din timpul răscoalei lui Gh. Doja pînă în zilele noastre... M-am călăuzit in această privinţă după o concepţie personală despre simbol, bazată pe un studiu în­delungat a (sic !) diferitelor teorii filozo­fice, estetice, etnografice şi psihologice despre simbol. Cit şi după unele exemple din creaţia înaintaşilor, de la Hero­­dot sau Goethe la G. Călinescu sau Giuseppe Tomasi de Lampedusa“. De necrezut, nu ? Pentru verificare : apud op. cit., pp. 18—20. Bune prozele semnate de George Bălăiţă, Cornel Omescu, Iulian Neacşu, Mircea Marian. Au totuşi (ceva mai puţin prima) un aer de făcut, de asi­milare grăbită, cu orice preţ, a unor reţete. In opoziţie, semnalăm un de­but cum nu de multe ori am avut prilejul să Intllnim : Anotimpurile fie­căruia de Ion Cartan. Să reţinem a­­cest nume ! Un alt debut promiţător, de astă dată In lirică : Marcel Turcu. Poezie bună : două postume de Vinea, două poeme de Aurel Rău, un grupaj semnat de Dim. Rachici. Cronica literară este dedicată lui Ion Barbu şi V. Voiculescu. In rest, obiş­nuitele rubrici Cărţi-reviste şi Minia­turi critice. G.­R. C. alb-negru • In ultimul timp, pe lingă cerce­tările de istorie literară au fost publi­cate cîteva bibliografii fie cu caracter general, fie referitoare la anumiţi scri­itori. Aceste lucrări sunt deosebit de importante pentru activitatea de viitor a istoricilor literari, cu condiţia să fie realizate cu seriozitate şi pricepere. Re­cent, în Biblioteca activistului cultural a fost tipărită o „bibliografie de reco­mandare pentru bibliotecari“ semnată de M. Gafiţa şi Tiberiu Bănulescu. In mod firesc, o asemenea lucrare are menirea să ajute bibliotecarul in munca sa cu cititorul, în vederea răspîndirii literaturii contemporane și a populariză­rii ei. Ea trebuie deci să fie alcătuită pe principii bibliografice moderne dar și la un nivel istoric literar corespun­zător. Pentru a prezenta literatura noas­tră contemporană autorii au ales un număr de 60 de poeţi, prozatori şi dra­maturgi, număr insuficient după păre­rea noastră pentru a ilustra „bogăţia şi diversitatea“ celor douăzeci de ani de activitate literară. Alcătuitorii emit scri­itori cu contribuţii remarcabile în lite­ratura dintre cele două războaie dar şi nu cea actuală ca Al. Philippide, Otilia Cazimir, Tudor Muşatescu, Al. Kiriţescu, Lucian Blaga şi alţii, după cum nu se ocupă de rolul creatorilor tineri ca Pop Simion, Paul Anghel, N. Velea, D. R. Popescu, I. Lăncrănjan, V. Rebreanu, Fănuş Neagu, V. Nicolescu, Geo Du­­mitrescu, Al. Voitin, D. Dorian, P. Eve­­rac, ca să pomenim numai pe cei mai de seamă. Fiecărui scriitor i se face o prezen­tare bibliografică de cîteva pagini, jalo­­nindu-se drumul vieţii şi creaţiei. Une­le din aceste prezentări sunt realizate însă la un nivel cam şcolăresc. Volu­mul Frunze, spre exemplu, cuprinde „poeme ce analizează (?) meşteşugul creatorului şi fiorul mereu reînoit al creaţiei“. Al. Andriţoiu este „bun versi­ficator­i, „tumultuos evocator, ritmind după bunele tradiţii ale poeţilor arde­leni de la începutul secolului". A. E. Baconsky a dat „adevărate romane con­densate, scrise în versuri", la Maria Babiuş „în perioada războiului versurile sale au devenit tot mai mult ecouri ale vieţii sociale", piesa Iarbă rea „re­prezintă o permanentă chemare la vigi­lenţă“. „Tematica poeziei lui I. Bănuţă s-a dovedit tot atît de cuprinzătoare ca a altor poeţi, împreună cu care s-a dez­voltat paralel“. Nu înţelegem de ce bibliografia fie­cărui autor a fost împărţită în două părţi distincte. In prima, se trec în re­vistă operele, in a doua, se reiau cele mai importante lucrări, adnotindu-se. Firesc era ca in prima secţiune să se prezinte cronologic operele fiecărui au­tor, caracterizînduse succint fiecare vo­lum, iar în partea a doua să se indice cîteva referiri critice despre aceste lu­­crări. Dar tocmai această parte lipseş­te. Este partea care l-ar fi ajutat cel mai mult pe cititor, indicîndu-i ce s-a scris despre fiecare autor, ce cuprind articolele scrise și unde le poate găsi. VICTOR CRĂCIUN • Revista de filozofie publică în ulti­mul său număr (411965) un articol de D. Hurezeanu relaliv la *concepţiile so­cial-ideologic­e ale Ilii N. Iorga la în­ceputul secolului al XX-lea“, merituos în primul rînd pentru că discută a­­cest aspect esenţial în elucidarea per­sonalităţii complexe a marelui nostru istoric. Pentru a schiţa în mare aceste concepţii, autorul consideră Insă nece­sar să plece de la prezentarea lui Iorga din cartea lui D. Mica Literatura ro­mână la începutul secolului XX, pre­zentare căreia îi aduce învinuirea c­l reliefează „cu deosebire aspectele nega­tive“ şi că „nu relevă anumite trăsături specifice“ ale concepţiilor lui Iorga. Discutînd aceste concepţii în ansamblul lor, D. Hurezeanu ignoră însă in primul rînd că D. Micu l-a caracterizat va lorga în cadrul analizei curentului se­­mănătorist şi in măsura în care ideolo­gia lui lorga s-a reflectat în perioada respectivă a existentei Semănătorului. Sint apoi în articolul lui D. Hure­zeanu unele afirmaţii care nedumeresc, se afirmă că ,,pe lingă aceste aspecte de ordin mai mult contemplativ" pe care le discută D. Micu (adică cultul vechii boierimi, idealizarea trecutului, şovinis­mul, respingerea sub multe înfăţişări şi chiar teoretic a unor inovaţii progre­siste n n.) mai există şi alte manifes­tări ideologice care trebuiesc luate in consideraţie. Desigur că D. Micu nu a epuizat aspectele ideologice ale concep­ţiilor lui Iorga şi nici nu şi-a propus aşa ceva. Dar, ne întrebăm noi, aspectele pe care le discută D. Micu, sunt chiar aşa de „contemplative", de minore ? A fost lorga un apolitic, ale cărui idei au rămas între cei patru pereţi ai ca­binetului său ? Confirmînd la fiecare pas poziţia justă­ a lui D. Micu, relevînd laturile pozitive ale activităţii lui lorga pe care le-a relevat şi acesta, autorul articolului lasă să se înţeleagă totuşi că D. Micu a denaturat realitatea în felul cum a prezentat concepţiile social-ideologic­e ale lui Iorga. Fără a încerca să insinuăm că chiar D. Hurezeanu a făcut acest lu­cru de care îl acuză pe preopinentul său — nu definitiv orice discuţie este bine­venită — noi credem că d-sa a denatu­rat prezentarea ideilor lui D. Micu des­pre Iorga. MIRCEA ANGHELESCU ILEI ( Urmare din pagina 1) odinioară se înjugau pălmaşii cînd nu bîntuia ciuma sau halera, iată că se întind ogoare fără de haturi şi fără mărăcini. Plugarii tractoarelor se desfată în orele de răgaz cu cititul. La fel am văzut, în căminele fabricilor, biblioteci unde cărţile ajung repede scoase din uz „din prea multă folosire“. Azi, chiar şi celor mai în vîrstă dintre noi, rinduielile din România de altădată, România burghezo-moşierească, ne apar numai ca o tristă amin­tire. Ce departe în urmă au rămas vremurile vechi, faţă de vremea de azi, socialistă ! Stăpîni pe destinul nostru, călăuziţi cu adîncă înţelepciune de partidul comuniştilor, noi trăim azi intr-o ţară în plin avînt, cu o cultură a cărei afirmare tot mai categorică ne aduce stima multora de peste hotare. A fost încheiat procesul generalizării învăţămîntului elementar de 8 ani. Dacă stăm să ne gîndim bine, acesta e un act remarcabil, o piatră de temelie la înălţarea culturii de azi şi de mîine. Lumina cărţilor a pătruns în cele mai depărtate cătune unde odinioară elevul era slugă gratuită la dascăl fără să înveţe buchie. Pîrloaga, bătătura şi maidanul sunt preschimbate, prin munca îndrumată, în grădini ce dau rod cum nu se pomenea altădată. Dovada faptelor e grăitoare. Cinismul porcin al celor care lăudîndu-se ajunşi proclamau „legea sunt eu“ a pierit pentru totdeauna fără să mai poată recidiva acolo, unde dreptatea muncii aşează temeinicie. Peste năvala de amintiri Întunecate frontul muncii vădeşte realizări, dreptul obştesc la învă­ţătură aduce cinstirea faptelor din care pe tot cuprinsul ţării se înalţă şcoli şi fabrici — instaurînd creaţia dezrobită şi învăţătura inteligentă. Prezentul socialist deschide zări anul­ viitor­ la care străduieşte întreaga ţară, dovedindu-se însufleţită de fapte nemuritoare. SENTIMENTUL ACTUAL AL ISTORIEI Urmare din pagina 1)­dite, perspectivele construcţiilor impunindu-i-le cu prisosinţă. In competiţia deschisă noilor realizări, masa de scris se refuză diletantismului, imitaţiilor hibride sortite efemerului, ca şi gloriilor precare de literatură marginală şi complezentă, — serioasa muncă a cuvîntului căutîndu-şi izvoarele, albiile şi marea în permanenţele construcţiilor desfăşurate cît ţara, pe un pămînt pe cît de bogat în tradiţii şi în împliniri prezente, pe atît de generos în a res­pecta şi primi înaltele valori umaniste generate de alte popoare. In consens cu exigenţele cuprinzătorului tablou al operelor socialiste prefigurate ştiinţific pe multiple planuri de activitate, omul de condei are de răspuns şi el realismului sever care solicită astăzi, substanţa creatoare a energiilor şi talentelor ca şi îndrăzneţele visuri şi aspiraţii, pentru a face tot mai mult cunoscute şi preţuite calităţile funciare ale poporului nostru — tăria isto­rică, capacitatea de construcţie vastă şi paşnică. ( • GAZETA LITERARĂ

Next