Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)

1965-10-14 / nr. 42

MASA ROTUNDĂ A „GAZETEI LITERARE" UMICII: JURNAL St. O. Iosif ar fi împlinit în 11 ale lunii acesteia nouăzeci de ani Poetul a fost doar cu cîţiva ani mai în vîrstă decît M. Sadoveanu şi Tudor Arghezi şi mai tînăr decît Al. Cazaban. Totuşi, cît de îndepărtat ne pare în timp ! A murit în floarea vîrstei, în 1913, a murit, putem spune, înainte de a trăi. Căci Steo n-a ajuns să-şi trăiască viaţa , şi-a istovit-o într-o muncă acerbă, nerăsplătită, şi-a împrăştiat-o prin redacţii şi tipografii, prin cancelarii şi anticamere. Scena, evocată repetat de E. Xovinescu, ce ni-l înfăţişează pe poet cerindu-şi implorator, fără grai, numai cu expresia deznădăjduită a feţei, onorarul, e de natură să fixeze definitiv în conştiinţa noastră imaginea unui martir al scrisului. Nici în existenţa intimă n-a fost scutit de prăbuşiri zdrobitoare. Pasărea albastră a fericirii s-a mistuit pentru el în întuneric, pe veci, după ce a strălucit o clipă, solar : „Lia — ciocîrlia !“ Nu-i rămîneau blîndului Steo, după atîtea dure încercări, decît lacrimi, ca să plîngă. Fără îndoială, poetului — cunoscător al culturii germane — îi vor fi venit adesea în minte, jelindu-și iubirea defunctă („O, zboară iar pe drum de ţară, / Trist cîntec, pîn’la poarta Liei...“), poate cu un efect vag consolator, stihurile goetheene : „Und wenn der Mensch in seiner Qual verstummt / Gab mir ein Gott, zu sagen was ich leide“ (Şi dacă omu-n chinuri amuţeşte, / Un zeu mi-a dat în dar să spun ce sufăr...). Cîntecul a fost pentru greuîncercatul poet al dezrădăcinării singura mîngîiere : „Tu m-ai învăţat să cînt / Din copilărie / Şi de-atunci n-am pe pămînt ! Altă bucurie“. Nu toţi comentatorii poetului i-au preţuit versurile. Unii le considerau, încă acum cîteva decenii, vetuste. Poate şi noi, azi, avem sentimentul că acestea vin de departe, dintr-un romantism întîrziat. Dar depărtarea înfrumuseţează. Cîntecul devine straniu, tulburător. Fără să fie mare, St. O. Iosif e autentic. Aprecierea cea mai exactă asupra lui a rostit-o, cred, Topîrceanu : „Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, dar a fost din aceeaşi familie. Intre el şi oricare dintre liricii de elită nu a fost o deosebire ca între opaiţ şi lună, ci între stea şi lună , o scînteie, dar o scînteie de foc ceresc !“ In limitele orizontului şi ale Sensibilităţii sale, Iosif produce adesea accente lirice de mare Suavitate. O înfiorare sobră caracterizează uiticul ciclu Cîntece, străbătut de tristeţea toamnei, a despărţirii fie locuri dragi, de jalea celor „trei fîrtaţi“ ce-şi aşteaptă moartea în în- chisoarea din Bălgrad. Una din poezii, inspirată din viaţa apăsătoare a cărăuşilor de pe vremuri, sugerează prin cîteva reprezentări stereotipe, transfigurate de vibraţia emotivă, mersul căznit al boilor prin glod, oboseala oamenilor, geamătul „carelor greoaie“, atmosfera de toamnă tîrzie, cu „frig şi ploaie“. In genere, ca pastelist, Iosif e un artist remarcabil, turismul evocărilor sale sumbre sau luminoase din viaţa satului se realizează îndeosebi prin melancolia ce învăluie, ca într-o ceaţă uşoară, diafană, ca într-un abur albastru, imaginile în sine scenele sînt banale : ni se arată mereu şatra de ţigani, carul cu boi mergînd „pe drum pustiu“, „un voinic pe-un murg călare“, urcînd „pe plai în sus“, un şir de călăreţi, în asfinţit, „plini de praf, rupţi de oboseală“, un cîrd de paparude, într-o zi toridă, care „îşi scutură pletele (Continuare In pagina 7) UITE PURCARU arta construcţiei arta restaurării Construcţiile, în lumea contemporană, sînt un fapt la ordinea de zi. Situîndu-ne printre ţările cu un ritm de dezvoltare dintre cele mai accelerate, suntem receptivi la toate noutăţile, valorificînd tot ceea ce grăbeşte înaintarea. Dar dacă oaspetele de departe, să zicem, întîlneşte şi în România o febră constructivă la zi, cu peisaje create după ultimele exigenţe ale acestei arte, el poate întîlni, tot aici, şi altfel de monumente, care rivalizează cu capodoperele de artă universală prin unicitatea lor. De remarcat că impresia, totdeauna copleşitoare, pe care o lasă în oaspeţi, ca şi în noi, aceste capodopere de artă românească, a căpătat de la o vreme un spor sensibil, măsurat printr-un adaos inedit de artă ce se oferă privirii : arta restaurării — operă a anilor noştri — adaos la arta vechii construcţii. Drumul spre cele mai frumoase monumente trece prin Moldova, spre Ţara de sus. Ca parte a pămîntului românesc, Moldova îşi construieşte armonia reliefurilor de la est spre vest, de la dealurile Prutului pînă pe culmile Carpaţilor orientali. Toată fîşia muntoasă a acestoi teritoriu, pommel pe la graniţa nordică a României şi pînă în ţara Vrancei, într-un peisaj suav şi parfumat, de nespus echilibru al efectelor, este împestriţată cu monumente de artă de mare frumuseţe, între care celebrele bazilici cu pereţii exteriori în frescă din Bucovina. In albumul „Roumanie — Eglises peintes de Moldavie“, tipărit la New York sub egida U.N.E.S.C.O. („Graphic Society“, 1963), în prefaţa semnată de André Grabar şi acad. G. Oprescu, se spune : „Numai într-o singură provincie din România, în Moldova de nord sau în Bucovina, putem găsi picturi de acest gen, care nu există în nici o altă ţară, cel puţin de o asemenea amploare şi de un asemenea gen. Fiindcă e vorba de un ansamblu de imagini cu figuri care acoperă, fără pauze, toate suprafeţele zidurilor exterioare ale acestor biserici. Văzută din exterior, fiecare biserică este o piesă de încîntător decor, care trebuie admirată în cadrul său verde sau alb — verdele pajiştii din care se înalţă biserica, albul incintei şi al clădirilor monastice care încheie un brîu rectangular împrejurul bisericii. Dar, in acelaşi timp, aceste faţade pictate, cu figurile şi scenele lor, sunt ca o carte ilustrată deschisă la toate paginile ; îl informează pe privitor, fără ca acesta să facă efortul parcurgerii unui manuscris sau al descifrării unei inscripţii“. E o carte deschisă a spiritului acestui popor. Cel care vrea s-o cerceteze nu are, într-adevăr, nevoie de o savantă armătură erudită, fiindcă această carte, fără a te obliga la descifrări criptice ca pereţii cu fresce de pe Nil, se adresează direct privitorului, cu cheia înţelegerii pusă în palmă. Creatorii acestor fresce au adresat imaginile zugrăvite de ei celor mai largi pături ale poporului, cărturarului ca şi analfabetului, credinciosului ca şi necredinciosului, localnicului sau străinului. O adevărată mitologie populară, tradusă în figuri şi suite de scene, îl introduce pe privitor într-un anume univers spiritual propriu acestui loc, original, autonom. Templul de la Borobudur din Iawa face, mi se pare, acelaşi lucru, traducînd nfitologia asiatică în suite de basoreliefuri care împrejmuiesc construcţia terasă cu terasă, pînă la cer. Aici, la noi, scenele sînt tratate pictural, în tapiserii de culoare, împrejmuind templele de la bază pînă la streaşină. Apropieri s-ar mai putea face, iar cercetătorii s-au ostenit în a le face, pentru a determina mai exact locul acestor monumente în istoria artei. Ei au încercat să descifreze şi tîlcul spiritual al acestor construcţii, şi influenţele la interferenţa cărora au apărut. Pornind din apusul continentului, arta gotică atinge şi teritoriul de nord al acestei ţări, împrumutînd primilor constructori de bazilici din Moldova unele soluţii şi unele elemente de stil. Urcă pînă aici şi marele drum de artă al Bizanţului, cu originalitatea lui. Dar interferenţa acestor două căi medievale de artă, departe de a strivi, a grăbit emanciparea estetică a construcţiei de artă moldoveneşti, construcţie care, valorificîndu-şi resursele proprii, îşi taie drum inedit. Această construcţie îşi găseşte echivalente şi surse în arhitectura populară, şi tot de aici vine originala vervă decorativă a artiştilor moldoveni. Marile dimensiuni din vechea Germanie, sau din Bizanţ, nu erau (Continuare în pag. 6) LIGIA MACOVEI Portret CITITORII AU CUVIAITUL • Am văzut încă din însemnările noastre anterioare că opinia de ansamblu a cititorilor asupra literaturii române actuale e încurajatoare, că, în ciuda rezervelor pe care le formulează faţă de un stil sau altul, faţă de o manieră sau alta, faţă de scrierile cutărui sau cutărui prozator, dramaturg ori poet, fiecare a găsit în vitrinele librăriilor cîteva cărţi capabile să-i solicite în mod deosebit atenţia şi a vizionat un număr de spectacole valoroase cu piese elaborate în anii puterii populare. In spiritul înaltelor aprecieri date creaţiei literare şi artistice din ţara noastră de către cel de al IX- lea Congres al P.C.R., cititorii subliniază în răspunsurile lor succesele dobîndite de scriitori în efortul de a oglindi realităţile socialiste, de a exprima gîndurile şi sentimentele constructorilor noii vieţi, de a contribui prin lucrările lor la formarea conştiinţei socialiste a oamenilor. In spiritul aceloraşi documente de partid, corespondenţii (răspunzînd la cea de a treia întrebare a anchetei noastre) remarcă însă şi faptul nu mai puţin adevărat că artistatul realitatea 11 oferă încă nenumărate aspecte ce ar merita să fie investigate, că zone întregi ale existenţei umane rămîn încă fie ignorate, fie în penumbră, fie nu îndeajuns de valorificate beletristic. E vorba atît de fenomene caracteristice epocii contemporane, prezentului socialist, cît şi de procese specifice trecutului mai apropiat ori mai îndepărtat. De la caz la caz, cititorii propun, în privinţa aceasta, teme dintre cele mai variate şi mai interesante, chiar dacă unele sunt concepute în termeni mult prea generali, mult prea abstract pentru a avea darul să solicite neapărat atenţia scriitorilor. Ar mai fi de observat că enunţîndu-le, fiecare corespondent ţine să precizeze (ori măcar să sugereze) că le vrea tratate la cel mai înalt nivel artistic, în aşa fel încît legile interne ale literaturii să nu fie niciodată sacrificate, iar viziunea autorilor să nu plătească tribut nici sociologismului, nici estetismului, nici idilismului, dar nici negativismului. Evident, prin forţa împrejurărilor, unele recomandări au caracter de doleanţă, în sensul că (potrivit profesiunii pe care o exercită) aproape fiecare cititor ar dori să găsească oglindit în literatură mediul său ambiant, cu problemele şi tipologiile reliefate de către acesta, cu locul ocupat de el în peisajul societăţii noastre. Aşa se explică de ce elevii vor să citească (şi pe bună dreptate) romane cît mai bune despre adolescenţi, de ce medicii ar vrea ca prozatorii şi dramaturgii să se ocupe mai îndeaproape de viaţa doctorilor şi de psihologia bolnavilor, de ce militarii doresc mai multe cărţi închinate ostaşilor etc. Oricît ar fi de subiective aceste doleanţe, ele au meritul incontestabil de a semnala scriitorilor multitudinea de aspecte pe care viaţa le oferă azi cu dărnicie spre a fi reflectate artistic. Noul îşi afirmă prezenţa fascinantă pretutindeni, ritmul socialismului victorios pulsează intens în toate domeniile activităţii cotidiene, antrenînd energia întregii colectivităţi, indiferent de ocupaţia tutărui sau tutărui membru al acesteia. Dacă acum citiva ani anumite sectoare relevau mai pregnant decît altele esenţa inedită a relaţiilor promovate de orlnduirea noastră, astăzi nu există practic loc de muncă sau individ angrenat în societate, a căror existenţă să nu se definească în funcţie de atari relaţii. Privită astfel problema, lărgirea masivă a cimpului tematic a devenit ■ necesitate mai vie, mai acuta ca oricînd. Motivîndu-şi recomandările, numeroşi corespondenţi amintesc faptul că ţara e un imens şantier al desăvîrşirii socialismului, că poporul întreg participă la făurirea şi consolidarea bazei tehnice materiale a acesteia, că în conştiinţa tuturor oamenilor muncii se produc în proporţii mai mari sau mai mici, sensibile mutaţii, că epoca noastră înregistrează convertiri radicale, în sens comunist, atît sub raportul gîndirii economice, cît şi sub acela al concepţiei etice. „Ce putem cere de la scriitorii noştri, se întreabă tov. Lazu Ion, geolog din com. Livezile, decît epopeea acestor zile, epopeea marilor construcţii, a «bătăliilor în marş» (...) Pentru ca celor din viitor să Ie rămînă nu numai faptele de construcţie, ci şi înţelegerea acestor fapte, să le rămînă mărturie chipul moral al constructorului socalismului*. „Prozatorii noştri, remarcă. In aceeaşi ordine de idei, iov. Bisoc Ioan din Mirceşti, nu au dat încă cititorilor romanul aşteptat al marelui şantier socialist. Şi doar "şantier* este epitetul cel mai potrivit, cel mai des falosit pentru România de azi...", îmi închipui acest român ca pe un torent de energie subsumînd destine şi pasiuni umane, o carte în primul rînd de atmosferă, într-o formulă modernă. Socializarea agriculturii poate fi privită de acum retrospectiv şi se pretează la frescă. Vopsele şi penele există, aşteptăm măiestrul zugrav“. Evocarea de tip monumental a transformărilor trăite de societatea noastră în ultimele două decenii sau a unor mari evenimente ce au punctat istoria patriei de-a lungul veacurilor. Aurel MARTIN (Continuat din pagina 7) TUDOR ARGHEZI De ziua Ta Se-ncinsese sărbătoare Şi subt munte horă mare, Pentru mirii viitori, Din finut şi călători. Care mari cu coviltire Pentru fiecare mire, Cu belşug de muită zestre. Nechezau caii-n căpestre, Capre, tîrle, oi în turmă Erau zestrele din urmă, Şi cirezi întregi de vaci, Cîini, ciobani, berbeci şi baci. Mînzii, copilandri noi, Adunaţi de prin zăvoi, Se jucau sărind cu mieii Nu mai mari decît căţeii, Şi pe lături cu viţeii. Gospodarii şi primarii încărcaseră măgarii Cu tot felul de mîndreţi Pentru fete şi băieţi, Unii buni dar sărăcuţi Şi la vîrstă mai trecuţi. Fetele purtau pe sîni Salbele de la bătrîni, Şi, ca solzii de balaur, Icusari şi sfanţi de aur. Un fruntaş cu plete deschise : „Fata-i pe alese". Tineretul se-mbulzea Către zestrea cea mai grea. Mă bătea^demult un gînc. Luasem fetele la rînd Şi strigai cînd am sfîrşit, Să fiu bine auzit : „Eu aleg pe uscăţiva Fără zestre, Paraschiva". „Paraschivă, fă-te-ncoace, fie, mirele îţi place ?" „Ce să zic ?" zîmbeşte, „Parcă Ceva nou mă şi încearcă". Se-arătau cu scăpărare Nişte fel de degetare. Scăpărau şi stelele Mîndre, cu inelele. „Marea binecuvîntare" Zise preotul cel mare Şi, din hora lui, cuvîntul Şi-a zidit aşezămîntul. Cîtă vreme-i de atunci, Peste noi şi peste prunci ? Seară, cît şi dimineaţă, A trecut şi vine-o viaţă. 14 octombrie 1965 CONSTANTIN JOIU CARNET DE SCRIITOR INTRANSIGENŢĂ Mîhnit, băiatul dă cu piciorul într-o cutie de chibrit goală. Prietena lui îl ajunge, explică, el însă face un gest de renunţare şi pleacă trist... Înaintea unei vitrine, o fată suspină ferit, cu obrazul ascuns în geamul negrulucios care îi trimite îndărăt imaginea plînsă... „Pe vremea mea...“, ţipă pe stradă o mamă necăjită, scuturîndu-şi de mină fiica înlăcrimată — şi nu mai auzi cum era pe vremea ei, totul se întîmplă — ca pe vremea oricui... Să fi început, neoficial, luna iubirii pierdute ? Adolescenţi, sub cerul de faianţă albastră, trec palizi, pradă unei suferinţe mute. In preajma lor oraşul pulsează puternic, mai animat ca oricîmd, in toamna concentrată şi decisă a lui ’65 , dar ei nu mai văd nimic... In bar, trei băieţi îşi beau tăcuţi citronadele : „Uite-aici — oftează unul — ventriculul sting mi-a făcut figura" — şi cu vîrful neaprins al ţigării arată pe un tratat o inimă cum o vede Anatomia: precis, fără slăbiciuni. Uitaseşi. Bine — respiri uşurat — dar e Admiterea ! Cum, numai pentru atît ? Şi cu cealaltă inimă, omenească, înţelegătoare înaintea oricărui eşec, i-ai consola : nu-i nimic, trece. A fost — le-ai spune — multă ambiţie la mijloc, şi voi aţi fost mulţi, aţi bătut cu sutele de mii la porţile ştiinţei, culturii, şi întrebările au fost, acum, mai grele. Nu-i nimic, voi înşivă ar trebui să vă bucuraţi primii , înseamnă că numele generaţiei voastre e Calitatea şi asta, fireşte, obligă. La urma urmelor, eşecul (temporar), judecind totul la scara cea mare, poate fi şi un semn bun. El presupune cultul sever al valorii, lipsa de concesie, treapta superioară. El garantează, miine, succesul eficient. (Continuare in pagina 3)