Gazeta literară, ianuarie-iunie 1968 (Anul 15, nr. 1-26)
1968-05-16 / nr. 20
Anul XV Nr. 20 (811) Joi 16 mai 1968 8 pagini 11 leu COMORI carnet de scriitor Am fost poate de sute de ori la Ciocăneşti şi totdeauna mi-am zis că ceva îmi rămîne neştiut, ceva imi scapă, mă solicită iară şi iară. Dincolo de aburul verde al Suhardului, de apele strinse în piatră ale Bistriţei, de malurile înguste măsurate cu tulpini de răchiţi, se încheagă o spiritualitate proprie, greu de enunţat şi tot atit de greu de şters de pe memoria sufletului. Intr-o iarnă fabuloasă, cu munţi de zăpadă strălucitoare, aşa cum numai în Bucovina sunt zăpezile, am ascultat aici tulburătoare colinzi cu luceferi şi raze de lună. De la ivirea primăverii, cind pămîntul musteşte de culori, şi flori puţine sparg învelişul păşunilor uscate, am căutat urmele ciutelor către neştiute piraie. La lăsarea toamnei, am văzut plutaşii stringîndu-şi uneltele de navigatori, pentru o pauză de cîteva luni, cînd nostalgia plecărilor pe ape iluminează tainic privirile. Şi-apoi iar primăvara la spargerea gheţurih**», — ■— »ao, ■ -,—fftpjii festivităţilor, aceleaşi şi mereu altele venind de demult, ale plecării întîiei plute, cind nimeni nu vorbeşte şi oamenii, parcă tăiaţi in piatră, pătrund pe marile tăblii de lemn in nebunia înspumată a valurilor. Undeva, către apus, înfăşurat In păduri negre, e Prislopul, poarta către Transilvania, şi de aici scăpate, fuioarele Bistriţei coboară tot mai ample spre Ciocăneşti. Dar abia la Ciocăneşti rîul se individualizează, devine al plutaşilor, al vieţii acestor oameni trăind sub semnul lui şi al munţilor. Ciocăneştenii, deci, sunt plutaşi şi tăietori de pădure, intre ţapină şi moderne ferăstraie mecanice, impărţindu-şi anotimpurile in călătorii mai depărtate pe apă ori mai apropiate pe bîtci şi pîraie, în spaţiile iernii. Intre aceste drumuri s-au născut şi se nasc cîntecele, obiceiurile, ciocurile, datina asta de a zugrăvi pe casele lor bogate de oameni harnici, într-o tehnică asemănătoare cu sgrafitto-ul renascentist, motivele populare cele mai alese de pe ii şi bondiţe. Totul, precum cele două călătorii, se petrece in alb şi negru, joc sobru şi curat pe desfăşurarea înaltă a dealurilor şi munţilor. Am văzut Ciocăneştiul cel vechi şi cel nou, perimetrul ancestral peste care a crescut un sat opulent, cu case minore, şcoală frumoasă şi cămin cultural. De-a lungul unor traiectorii lungi care sînt înseşi drumurile artei populare româneşti, jocuri şi cîntece ale Ciocăneştilor au străbătut de mult ţara. Ceea ce aici se numeşte echipa de jocuri din Ciocăneşti este un autentic laborator de culegere şi păstrare a folelorşi înţelepciunilor lui, în expresii muzicale ori coregrafice, împlinindu-se astfel o subtilă continuitate între generaţii. Dar, cum spuneam, Ciocăneştii, satul înşirat pe valea Bistriţei, pe acea vale în care rîul încă mai păstrează vechiul lui nume — Bistriţa Aurie — amintire a unor plecate în timp Îndeletniciri de spălare a nisipurilor aurifere, e o spiritualitate, o atmosferă, un ţinut mai mult al sensibilităţii. Şi pe acest fond, oamenii, urmaşi poate ai căutătorilor de metal scump, au bătut monedă de preţ şi de faimă, de cinstire, din năzuirea de a se descoperi pe ei înşişi. Platon PARDAU Simetrii Agnosticii prea mult femeie, prea mult te-mping în lege docţii, cînd stau în sine-ţi simetrie solstiţii, echinocfii. Eşti prea de tot realitate şi prea înclini către legende cînd mi te mărgineşti în toate, în ide şi-n calende. Prea mult te-ncolăceşte clipa şi prea te-adună infinitul, — cînd te sărută cu aripa nadirul și zenitul. Departe Departe, zilele precare ca regii Dacilor s-au stins. Un veac izbeşte, altul doare în trupu-mi subţiat şi nins. Din vîrsta mea, epistolară fragmente cad pe-un lut întins, poate spre oameni, sau spre fiare în mod greşit sau dinadins. Durerea mea-n sintaxă este că nimeni nu-mi mai da de veste pe unde sînt şi ce mai fac. Şi, decadent, mă cred un flaut în jurul căruia mă caut de după cîntece. Şi tac. Al. ANDRIŢOIU "N LECTURI INTERMITENTE (XXXIII) GENERALUL DE GAULLE IN „ANTEMEMOIRES“ . Ca și François Mauriac, al cărui „block-notes" săptămînal, confesional, dar și politic, din „Figaro-ul literar", evocă, nu odată figura generalului de Gaulle, André Malraux face parte din rîndul acelor scriitori francezi contemporani, pe care legenda, pe de o parte, şi „prestigiul" generalului, pe de alta, i-au alăturat şefului de stat, pe unii, în calitate de colaboratori, pe alţii în aceea de simpli însoţitori ai carului de triumf. însăşi apropierea celor doi scriitori, primul, catolic prin excelenţă, al doilea, graţie peregrinărilor multiple prin diverse continente şi culturi, mai mult amator de credinţe plurale, este revelatorie. Scriitor dintre cei mai străluciţi, cu începuturi existenţialiste, romancier de probleme grave şi autor al acelei profetice „La condition humaine" de acum treizeci şi cinci de ani, străbătută cu intensitate de curentele revoluţionare, care aveau să schimbe faţa şi destinele Extremului Orient (o grevă generală la Canton era salutată ca un început de victorie politică), călător neobosit şi cunoscător adine al culturilor și mitologiilor cîte se întind de la cea khmeră din pădurea „omicidă" a Cambodgiei pînă la cea aztecă din Mexic, luptător antifascist din Spania antifranchistă, pînă în maquiurile rezistentei franceze, si maquiul său, cum însuși o spune cu o admirabilă imagină (căci maquiurile îşi aveau şi ele, desigur, „ambuscaţii" lor), multiple de bunăseamă vor fi fost afinităţile elective ce vor fi apropiat pe André Malraux de generalul de Gaulle. Fireşte, nu stă în căderea noastră să reconstituim aici împrejurările, nici climatul, resurecţiei franceze după cel mai groaznic dezastru militar (cum Malraux însuşi o spune la unul din interogatoriile ce preced cea de a doua evadare din 1944) cunoscut în Istorie. Preocupaţi, în acel timp, cu propria noastră eliberare, poate că ne-ar fi şi imposibil să recapitulăm toate datele necesare. De atmosferă însă ne reamintim, aşa cum n-am uitat acele emisiuni ale B.B.C.-ului londonez, „Les français parlent aux français", ce ţineau vreo oră, pe care le captam cu dificultate din reţelele ghimpate ale bruiajului antonescian, în care guvernul din exil al Franţei rezistente îşi spunea atit de critic şi de spiritual cuvîntul, şi la care, din cînd în cînd, îşi făcea apariţia şi generalul de Gaulle. „Căsătoria cu Franţa", despre care se vorbeşte într-un loc al „Antimemoriilor", a fost, în egală măsură, valabilă şi viitorului şef de stat şi ministrului său, ce nu aveau, la timpul acela, cunoştinţă unul de altul. Ce a însemnat, în istoria contemporană a Franţei, aportul generalului de Gaulle, o spun îndeajuns, raportată la şubredele castele de carton ale guvernărilor anterioare, stabilitatea instaurată, stabilizarea monetei şi mai ales sfîrşitul războiului din Algeria, pentru a reduce la această trinitate gestele Preşedintelui. Despre omul de acţiune André Malraux (deoarece continuă să fie — chiar dacă mai puţin revoluţionar decît în trecut — şi un om de faptă, de acţiune, nu numai romancierul, estetul şi memorialistul ce se cunosc), poate că nimeni n-a vorbit mai concis şi mai elocvent ca actualul cronicar literar al ziarului „Le Monde", Pierre-Henri Simon (demn urmaş al cronicarilor literari sau al faptelor de cultură din „Le Temps" de pe vremuri : Paul Souday, André Thérive, Emile Henriot, Robert Kemp), în broșura sa „L'homme en procès", ed. Payot, ed. I, 1949, ed. II, 1964 (pe care o datorez bunăvoinței amicului meu, prof. Gh. Bulgăr) și al căruia unul din capitole, alături de Sartre, Saint- Exupéry și Camus, se intitulează „André Malraux ou le défi à la mort*. Reţin din această succintă caracterizare pasajul în care, citind aforismul unuia din personagiile romanelor sale despre imensul preţ al vieţii („o viaţă nu valorează mare lucru, însă nimic nu preţuieşte cu o viaţă"), Pierre-Henri Simon scrie : „Orientată de sentimentul morţii, gîndirea lui Malraux, departe de a tinde spre nimicire, dimpotrivă aminteşte paroxismul ; reflecţia inteligentă nu intervine decit pentru a întreţine exaltarea vieţii ; căci, aşa cum o spune Garcia din „L’espoir", tot ceea ce poate face omul mai bun din viaţa sa este „să transforme în conştiinţă o experienţă pe cît posibil cit mai întinsă". Şi, mai departe, s săpînd la rădăcinile acestei conştiinţe, acelaşi comentator : „Ceea ce Malraux numeşte «condiţie umană» nu e numai condiţia unui animal economic şi politic, care-şi cere libertatea şi demnitatea în compania semenilor săi, dar condiţia unui ins conştient şi muritor, ce vrea să afle un interes vieţii ca şi morţii sale şi să se simtă liber şi demn în faţa masei zdrobitoare şi mută a PERPESSICIUS (Continuare în pagina 7) PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VA ! ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA DIN SUMAR: CHARLES DE GAULLE „MEMORII DE RĂZBOI”/ Proză de: IOANA POSTELNICU SERGIU DAN SORIN TITEL Vizita în România a preşedintelui Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle La sosire, pe aeroportul Băneasa DELAVRANCEA Suirşitul neaşteptat al lui Delavrancea a fost pus de mulţi comentatori in legătură cu mutilarea teritoriului naţional prin pacea de la bucureşti. Nimeni, intr-adevăr, n-a resimţit-o mai dureros decit luptătorul pentru unitatea ţării, care se dăruise integral acestei cauze, in anii neutralităţii. Intr-adevăr, inegalabilul orator străbătuse ţara de-a lungul şi de-a latul, singur sau însoţit de alţi militanti ai aceleiaşi cauze, iar verbul său inspirat răscolise adine masele, lăsând amintiri neşterse tuturor, chiar dacă emulii săi se numeau Vasiie Lucaci, Nicolae Iorga, Nicu Filipescu, N. Titulescu, Ionaş Grădişteanu. Am avut şi eu norocul, ca adolescent, sâ-l văd şi să-l aud, scuturlndu-şi coama leonină şi etamină înaintea poporului In delir fostele noastre revendicări. Se putea spune despre el ca despre Demostene că acela care nu l-a auzit pe însuşi „monstrul" răcnind, nu-şi poate da nicidecum seama de ce este puterea cuvintului rostit. Am întrebuinţat mai sus formula uzată a dăruirii Integrale Acesta este Insă specificul oratorului şi nu există alt cuvint decit „dăruire* ca să exprime nevoia şi darul de a se împărtăşi public, care caracterizează psihic pe extravertiţi. Maestru al paletei verbale in scris, cu procedeele migăloase ale ariei impresioniste, Delavrancea s-a relevat insă, dacă nu inițiul prozator al momentului literar, desigur cel mai mare orator, — parlamentar, de bară, la juraţi. In penal, şi de mase, — al epocii, timp de un sfert de veac. Titu Maiorescu a fost, dacă nu mă inşel, cel care l-a consfinlit ca atare, modul său propriu de a fermeca finii acela al oratoriei academice şi emlesorale, in stilul unei înalte demnităţi a persoanei şi a expresiei. Tumultuos şi liric ca şi Delavrancea, mare vorbitor de mase el însuşi, N. Iorga, cutremurat la moartea acestuia, l-a numit ,,glasul cel mai zguduitor de suflete“ (CLVI, Delavrancea, In Oameni cari au fost, II, 1936, pag. 435). In deplinătatea spiritului critic, puntndu-şi întrebarea care a fost cel mai bun dintre ultimele mari discursuri ale lui Delavrancea, N. Iorga l-a numit „oratorul tuturor nuanţelor şi lineţelor, acela de pe buzele căruia nu se desfăcea nici un cuvînt care să n-adie ca o mireasmă nouă" (CLVII, Ultima cuvîntare a lui Delavrancea, ibid., 436). Aşadar oratoria de mase n-a fost la Delavrancea un simplu „itatus vocis" ca la alti actori şi limbuţi, cum ii stampilase Maiorescu. in cunoscutul său eseu pamflet Am recitit cu acest prilej trei din marile discursuri ale lui Delavrancea şi anume : Lumina tuturora... pronunţat in şedinţa Camerei de la 17 martie 1895. Din estetica poeziei populare, discurs de recepţie la Academia Română, rostit in şedinţa solemnă de la 22 mai 1913 şi Pămînt şi drepturi... discurs finit în şedinţa Camerei de la 9 iunie 1917. Despre acesta din urmă păstrase N. Iorga, care participase la şedinţă, impresia unei jenate şi jenante confesiuni publice. Se poate ca unii asistenţi să-i fi împărtăşit impresia. La citire insă, reţinem clocotul fierbinte al lavei, din acest splendid pasaj : „Eu pot să ait că sunt copilul ţăranului clăcaş, împroprietărit la '841 Nu pot să uit ceea ce am învăţat de la breviar cei mai mari dăscăli ai mei, de la părinţi: basmele, cintecele, obiceiurile, limba, această comoară de limbă ande se găsesc bogăţiile ca datumul. In care mi-am spus durerea şi dorul, şi-am incercat să mă apropii de an ideal ce s-a depărtat treptat cu paşii făcuţi in spre dinsul. Străbunii mei se pierd in haosul iobagilor, suferind cu ceilalţi ţărani deopotrivă, şi lipsa, şi foamea, şi năvălirile. Spiţa te întoarse necontenit la legile ei Instinctuale. Eu ţin la ţărani din tot sufletul, mal ales in partea sufletului Inconştientă, subliminată, — ca acea parte vagă şi misterioasă din care izvorăsc toate Însuşirile firii tale şi-ţi determină felul tău de « fl, Venticindu-te pe tine de acum cu tine de altădată, cu tine care vei mal 11 alt vel mal dura pe această lume de luptă şi de mizerii. Viaţa sufletească a omulut se aseamănă cu un Ut de apă curgind dintr-un mal , rece şi limpede sau tulbure şi încropită, repede şi puternic sau e-Şerban CIOCULESCU (Continuare în pagina 7) ! DRAGOSTE SI RESPECT RECIPROC A sosit, in ţara noastră, un oaspete de zile mari — Generalul Charles de Gaulle, preşedintele Republicii Franceze. ^— Noi românii, in faţa acestui francez şi a imaginei Franţei atit de vizibilă şi de apropiată prin prezenţa lui, ne regăsim dintr-o dată în sentimente foarte vechi şi in acelaşi timp foarte vii, nestinse. Cu toate că apropierea fizică, contactul direct cu o personalitate de excepţie, provoacă mai întotdeauna un şoc de noutate, preşedintele Franţei nu este un element recent al cunoştinţelor noastre, un caz încă neasimilat, neintegrat deplin, în ansamblul de nenumărate ecouri pe care îl trezeşte în inima noastră cuvîntul Franţa , căci iată, sînt aproape trei decenii de cînd de Gaulle a devenit, printr-un act de eroic patriotism, unul dintre oamenii cei mai cunoscuţi ai lumii. Ne-au devenit binecunoscute şi, aş zice, familiare tot ce a făcut el în calitate de şef al statului francez, toate actele sale, ba chiar biografia şi portretul său. In orice caz, foarte mult in legătură cu fenomenul uman şi istoric Charles de Gaulle , de la faptul că, prin şcolile militare el era totdeauna primul din „flancul sting",— datorită staturii sale neobişnuite, atit de celebră astăzi — şi trecind prin le fil de l'épée şi Vers l’armée de métier, prin iunie 1940, cu abandonarea guvernului capitulard şi apelul de la Londra, prin eliberarea Franţei şi Parisului, prin retragerea la Colombey, prin pacea algeriană, prin retragerea armatei franceze din NATO, etc. etc. Poporul român apreciază in gradul cel mai înalt eforturile preşedintelui de Gaulle in direcţia promovării colaborării între state, a respectării independenţei naţionale a popoarelor, a întăririi păcii şi securităţii internaţionale, a preintimpinării ţinui nou război. Legăturile României cu Franţa au fost, la geneza lor, legături intre români şi francezi, legături de sentiment şi de cultură. Cînd aceste legături s-au constituit, cind forţa lor a început să-şi arate roadele, România nici nu avea un stat liber şi independent şi nu făcea propria sa politică externă, iar Franţa întreţinea, in cele două principate valahe, abia nişte consulate, tocmai bune de informaţie asupra politicii altor state — Turcia, Rusia, Austro-Ungaria. Astfel, iubirea fierbinte de la popor la popor a determinat realitatea fundamentală a viitoarelor relaţii de la stat la stat. Nici un ambasador român, purtînd bicorn cu creastă şi haină plină de aurării, nu pătrunsese in palatele oficiale ale republicii sau monarhiei franceze înaintea intelectualului revoluţionar Nicolae Bălcescu, care insă pătrundea acolo cu poporul şi cu revoluţia, la o zi a detronării, şi smulgea un petec din catifeaua jilţului regal, trimiţînd-o în patrie, ca pe un steag prevestitor, unui alt intelectual, unui poet, tot atit de depărtat şi de refuzat de cancelariile oficiale, ca şi dinsul. In cel mai strict adevăr istoric, la închegarea legăturilor romăno-franceze, care mai tîrziu vor purta şi numele de „relaţiile dintre Franţa şi România" au contribuit munca înflăcărată a unui mănunchi de intelectuali, unii scriitori şi poeţi, alţii cugetători şi ideologi politici, alţii ziarişti, dar absolut toţi luptători vizionari ai unei Românii noi, de idealuri progresiste şi de civilizaţie modernă (şi poate că „Generalului“ ii va face plăcere să i se reamintească aceasta, lui, care în afară de tot ceea ce e, mai este şi un intelectual de clasă înaltă, un scriitor, un orator-artist desăvîrşit). Ei au căutat şi descoperit Franţa, dar nu Franţa oficială, ci Franţa ideilor, a artei, a culturii, Franţa neliniştită, dramatică şi rebelă, Franţa generozităţii, a frămintării nesleite pentru libertate, dreptate, raţiune, Franţa omeniei şi a omului. Au fost foarte rău priviţi la ei acasă aceşti intelectuali, li s-a zis bonjurişti, au fost ţinta tuturor ironiilor şi a batjocurii nedisimulate, înainte de a deveni ţinta persecuţiei brutale, cu exil, cu temniţă, cu toate chinurile (în treacăt fie zis, mai tirziu, cînd preluată de burghezie, văpaia ideilor şi a valorilor culturale a devenit modă, snobism şi papagalism lingvistic, tot ei, reprezentanţii noilor generaţii, au dat semnalul sănătoasei împotriviri, nu pentru că iubeau mai puţin Franţa, ci pentru că, întocmai ca şi înaintaşii lor, ei credeau că această mare ţară, cu toate valorile ei, trebuie iubită şi pusă la loc de cinste, numai in cadrul unui sistem de valori româneşti, şi numai spre îmbogăţirea organică şi afirmarea cît mai strălucită a acestora). Şi tocmai de aceea, cînd cele două state au stabilit relaţiile lor politice, alianţa cu Franţa sau măcar prietenia cu Franţa au fost printre acele, puţine pe atunci, acte şi atitudini de guvernămînt îmbrăţişate de masele populare, cu unanimitate şi entuziasm, Franţa a fost totdeauna populară în România, iar ţara noastră s-a bucurat întotdeauna de multă simpatie in Franţa. Aceasta a fost o stare de spirit constantă, una dintre acele stări de spirit care ştiau, cind era nevoie, să despartă ţara şi poporul de regimul şi de guvernămintul ei momentan, păstrind neatinse esenţele. Desigur insă că trecerea legăturilor sufleteşti în cadrul plin de forţă şi de posibilităţi nemăsurate al relaţiilor de stat a ajutat mult, şi a stimulat energic, atracţia reciprocă a celor două popoare. Devenită element fertil al dezvoltării noastre culturale, Franţa a continuat să atragă, un număr mereu sporit, intelectualitatea română. Generaţii după generaţii de studenţi români sunt înscrise în cataloagele universităţilor franceze, a căror tradiţie, a căror atmosferă şi ale căror idei au influenţat mult apariţia şi înmulţirea la noi a acelui intelectual raţionalist, Voltairian, democrat, progresist, care şi-a pus pecetea pe vreo două, trei epoci ale culturii noastre. Informaţia din evoluţia unui mare număr de intelectuali români a existat un moment francez, şi dacă nu toţi au ajuns pe frontispiciul bibliotecii Sainte-Genevieve, ca Dimitrie Cantemir, nu puţini au trecut prin cartierul latin, prin Montmartre, Montparnasse şi Saint-Germain. Una dintre primele catedre de literatură străină ale Universităţii noastre a fost catedra de literatură şi limbă franceză. Iar Nicolae Iorga, prietenul credincios al Franţei, deşi un discipol al ştiinţei franceze, nu a putut concepe existenţa, in străinătate, a unei „case româneşti“ de cultură decit in Franţa, la Fontenay, lingă Paris. Franţa a contribuit mult la formarea intelectualului şi artistului român, şi prin aceştia la consolidarea şi orientarea culturii române moderne. Evident, ea nu putea fi decit un factor stimulator şi nu o doică, şi dacă trecerea multora pe la sursa franceză nu a avut alt rezultat decit o ridicolă şi sterilă înstrăinare, modelele minunate ale influenţei sale se vădesc acolo unde rezultatul a fost cu strălucire românesc, precum, de pildă, cu cele mai specifice piize ale lui Grigorescu, trecut pe la Barbizon, in tablourile lui Pallady, Steriadi, Lucian Grigorescu, hălăduitori îndelungaţi ai atelierelor din Montmartre şi Montparnasse. Circulaţia, dăruirea valorilor nu s-a făcut în sens unic. La Port-Vendres lingă frontiera spaniolă a Mediteranei, un monument, parcă de navigator, nemureşte memoria lui Racoviţă. La Pere-Lachaise, la Paris, mormintul alb al lui Enescu e însemnat, pe toate planurile cimitirului, orientind valurile de turişti ai necropolei. Pe undeva, prin Saint-Germain, doarme de Max, vegheat de o fervoare nestinsă a tuturor iubitorilor de teatru. Pe urmele acestuia din urmă, Maria Ventura, Yonnel şi astăzi Elvira Popescu, sunt glorii româneşti ale teatrului francez, nume care au contribuit şi contribuie enorm la specificul atmosferei pariziene de artă şi cultură, în diferite epoci. La culmea cea mai de sus a prestigiului artistic al Parisului a strălucit, timp de vreo cincizeci de ani, atelierul ţăranului oltean Brâncuşi —e culme, astăzi a atracţiei pe care o exercită Muzeul de Artă Modernă al Franţei. Dar literatura ? Anna de Nouilles, marea poetă, protectoarea lui Jean Cocteau, era româncă. Rătăcitorul Panait Istrati, ale cărui Radu POPESCU (Continuare în pagina 41