Gazeta literară, ianuarie-iunie 1968 (Anul 15, nr. 1-26)

1968-05-16 / nr. 20

Anul XV Nr. 20 (811) Joi 16 mai 1968 8 pagini 1­1 leu COMORI carnet de scriitor Am fost poate de sute de ori la Ciocăneşti şi totdeauna m­i-am zis că ceva îmi rămîne neştiut, ceva imi scapă, mă so­licită iară şi iară. Dincolo de aburul verde al Suhardului, de apele strinse în piatră ale Bis­triţei, de malurile înguste mă­surate cu tulpini de răchiţi, se încheagă o spiritualitate pro­prie, greu de enunţat şi tot atit de greu de şters de pe memo­ria sufletului. Intr-o iarnă fa­buloasă, cu munţi de zăpadă strălucitoare, aşa cum numai în Bucovina sunt zăpezile, am as­cultat aici tulburătoare colinzi cu luceferi şi raze de lună. De la ivirea primăverii, cind pă­­mîntul musteşte de culori, şi flori puţine sparg învelişul pă­şunilor uscate, am căutat ur­mele ciutelor către neştiute pi­raie. La lăsarea toamnei, am văzut plutaşii stringîndu-şi u­­neltele de navigatori, pentru o pauză de cîteva luni, cînd nos­talgia plecărilor pe ape ilumi­nează tainic privirile. Şi-apoi iar­ primăvara la spargerea gheţurih**», — ■— »ao, ■ -,—fftpjii festivităţilor, aceleaşi şi mereu altele venind de demult, ale plecării întîiei plute, cind ni­meni nu vorbeşte şi oamenii, parcă tăiaţi in piatră, pătrund pe marile tăblii de lemn in nebunia înspumată a valurilor. Undeva, către apus, înfăşurat In păduri negre, e Prislopul, poarta către Transilvania, şi de aici scăpate, fuioarele Bis­triţei coboară tot mai ample spre Ciocăneşti. Dar abia la Ciocăneşti rîul se individualizează, devine al plutaşilor, al vieţii acestor oa­meni trăind sub semnul lui şi al munţilor. Ciocăneştenii, deci, sunt plu­taşi şi tăietori de pădure, intre ţapină şi moderne ferăstraie mecanice, impărţindu-şi anotim­purile in călătorii mai depăr­tate pe apă ori mai apropiate pe bîtci şi pîraie, în spaţiile iernii. Intre aceste drumuri s-au născut şi se nasc cîntecele, o­­biceiurile, ciocurile, datina asta de a zugrăvi pe casele lor bo­gate de oameni harnici, într-o tehnică asemănătoare cu sgra­­fitto-ul renascentist, motivele populare cele mai alese de pe ii şi bondiţe. Totul, precum cele două călătorii, se petrece in alb şi negru, joc sobru şi curat pe desfăşurarea înaltă a dealu­rilor şi munţilor. Am văzut Ciocăneştiul cel vechi şi cel nou, perimetrul an­cestral peste care a crescut un sat opulent, cu case minore, şcoală frumoasă şi cămin cul­tural. De-a lungul unor traiec­torii lungi care sînt înseşi dru­murile artei populare româ­neşti, jocuri şi cîntece ale Cio­­căneştilor au străbătut de mult ţara. Ceea ce aici se numeşte echipa de jocuri din Ciocăneşti este un autentic laborator de culegere şi păstrare a folelor­­şi înţelepciunilor lui, în expre­sii muzicale ori coregrafice, îm­­plinindu-se astfel o subtilă con­tinuitate între generaţii. Dar, cum spuneam, Ciocă­­neştii, satul înşirat pe valea Bis­triţei, pe acea vale în care rîul încă mai păstrează vechiul lui nume — Bistriţa Aurie — a­­mintire a unor plecate în timp Îndeletniciri de spălare a nisi­purilor aurifere, e o spirituali­tate, o atmosferă, un ţinut mai mult al sensibilităţii. Şi pe a­­cest fond, oamenii, urmaşi poa­te ai căutătorilor de metal scump, au bătut monedă de preţ şi de faimă, de cinstire, din năzuirea de a se descoperi pe ei înşişi. Platon PARDAU Simetrii Agnosticii prea mult fe­meie, prea mult te-mping în lege docţii, cînd stau în sine-ţi simetrie solstiţii, echinocfii. Eşti prea de tot realitate şi prea înclini către legende cînd mi te mărgineşti în toate, în ide şi-n calende. Prea mult te-ncolăceşte clipa şi prea te-adună infinitul, — cînd te sărută cu aripa nadirul și zenitul. Departe Departe, zilele precare ca regii Dacilor s-au stins. Un veac izbeşte, altul doare în trupu-mi subţiat şi nins. Din vîrsta mea, epistolară fragmente cad pe-un lut întins, poate spre oameni, sau spre fiare în mod greşit sau dinadins. Durerea mea-n sintaxă este că nimeni nu-mi mai da de veste pe unde sînt şi ce mai fac. Şi, decadent, mă cred un flaut în jurul căruia mă caut de după cîntece. Şi tac. Al. ANDRIŢOIU "N LECTURI INTERMITENTE (XXXIII) GENERALUL DE GAULLE IN „ANTEMEMOIRES“ . Ca și François Mauriac, al cărui „block-notes" săptămî­­nal, confesional, dar și politic, din „Figaro-ul literar", evocă, nu odată figura generalului de Gaulle, André Malraux fa­ce parte din rîndul acelor scrii­tori francezi contemporani, pe care legenda, pe de o parte, şi „prestigiul" generalului, pe de alta, i-au alăturat şefului de stat, pe unii, în calitate de co­laboratori, pe alţii în aceea de simpli însoţitori ai carului de triumf. însăşi apropierea celor doi scriitori, primul, ca­tolic prin excelenţă, al doilea, graţie peregrinărilor multiple prin diverse continente şi cul­turi, mai mult amator de cre­dinţe plurale, este revelatorie. Scriitor dintre cei mai strălu­ciţi, cu începuturi existenţia­liste, romancier de probleme grave şi autor al acelei profe­tice „La condition humaine" de acum treizeci şi cinci de ani, străbătută cu intensitate de curentele revoluţionare, ca­re aveau să schimbe faţa şi destinele Extremului Orient (o grevă generală la Canton era salutată ca un început de victorie politică), călător neo­bosit şi cunoscător adine al culturilor și mitologiilor cîte se întind de la cea khmeră din pădurea „omicidă" a Cambod­­giei pînă la cea aztecă din Mexic, luptător antifascist din Spania antifranchistă, pînă în maquiurile rezistentei france­ze, si maquiul său, cum însuși o spune cu o admirabilă ima­gină (căci maquiurile îşi a­­veau şi ele, desigur, „ambus­­caţii" lor), multiple de bună­­seamă vor fi fost afinităţile elective ce vor fi apropiat pe André Malraux de generalul de Gaulle. Fireşte, nu stă în căderea noastră să reconsti­tuim aici împrejurările, nici climatul, resurecţiei franceze după cel mai groaznic deza­stru militar (cum Malraux în­suşi o spune la unul din in­terogatoriile ce preced cea de a doua evadare din 1944) cu­noscut în Istorie. Preocupaţi, în acel timp, cu propria noas­tră eliberare, poate că ne-ar fi şi imposibil să recapitulăm toate datele necesare. De at­mosferă însă ne reamintim, a­şa cum n-am uitat acele emi­siuni ale B.B.C.-ului londonez, „Les français parlent aux fran­çais", ce ţineau vreo oră, pe care le captam cu dificulta­te din reţelele ghimpate ale bruiajului antonescian, în care guvernul din exil al Fran­ţei rezistente îşi spunea atit de critic şi de spiritual cuvîn­tul, şi la care, din cînd în cînd, îşi făcea apariţia şi generalul de Gaulle. „Căsătoria cu Fran­ţa", despre care se vorbeşte într-un loc al „Antimemorii­­lor", a fost, în egală măsură, valabilă şi viitorului şef de stat şi ministrului său, ce nu aveau, la timpul acela, cunoş­tinţă unul de altul. Ce a în­semnat, în istoria contempora­­­­nă a Franţei, aportul genera­lului de Gaulle, o spun înde­ajuns, raportată la şubredele castele de carton ale guver­nărilor anterioare, stabilitatea instaurată, stabilizarea mone­­tei şi mai ales sfîrşitul războ­iului din Algeria, pentru a re­duce la această trinitate gestele Preşedintelui. Despre omul de acţiune André Mal­raux (deoarece continuă să fie — chiar dacă mai puţin revo­luţionar decît în trecut — şi un om de faptă, de acţiune, nu numai romancierul, estetul şi memorialistul ce se cunosc), poate că nimeni n-a vorbit mai concis şi mai elocvent ca actualul cronicar literar al zia­rului „Le Monde", Pierre-Henri Simon (demn urmaş al croni­carilor literari sau al faptelor de cultură din „Le Temps" de pe vremuri : Paul Souday, An­dré Thérive, Emile Henriot, Robert Kemp), în broșura sa „L'homme en procès", ed. Payot, ed. I, 1949, ed. II, 1964 (pe care o datorez bunăvoinței amicului meu, prof. Gh. Bul­găr) și al căruia unul din ca­pitole, alături de Sartre, Saint- Exupéry și Camus, se intitu­lează „André Malraux ou le défi à la mort*. Reţin din a­ceastă succintă caracterizare pasajul în care, citind aforis­mul unuia din personagiile ro­manelor sale despre imensul preţ al vieţii („o viaţă nu va­lorează mare lucru, însă nimic nu preţuieşte cu­ o viaţă"), Pierre-Henri Simon scrie : „O­­rientată de sentimentul morţii, gîndirea lui Malraux, departe de a tinde spre nimicire, dim­potrivă aminteşte paroxismul ; reflecţia inteligentă nu inter­vine decit pentru a întreţine exaltarea vieţii ; căci, aşa cum o spune Garcia din „L’es­­poir", tot ceea ce poate face omul mai bun din viaţa sa este „să transforme în conştiinţă o experienţă pe cît posibil cit mai întinsă". Şi, mai departe, s săpînd la rădăcinile acestei conştiinţe, acelaşi comentator : „Ceea ce Malraux numeşte «condiţie umană» nu e numai condiţia unui animal economic şi politic, care-şi cere liberta­tea şi demnitatea în compania semenilor săi, dar condiţia u­­nui ins conştient şi muritor, ce vrea să afle un interes vie­ţii ca şi morţii sale şi să se simtă liber şi demn în faţa masei zdrobitoare şi mută a PERPESSICIUS (Continuare în pagina 7) PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VA ! ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA DIN SUMAR: CHARLES DE GAULLE „MEMORII DE RĂZBOI”/ Proză de: IOANA POSTELNICU SERGIU DAN SORIN TITEL Vizita în România a preşedintelui Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle La sosire, pe aeroportul Băneasa DELAV­RANCE­A Suirşitul neaşteptat al lui Delavrancea a fost pus de mulţi comentatori in legă­tură cu mutilarea teritoriului naţional prin pacea de la bu­cureşti. Nimeni, intr-adevăr, n-a resimţit-o mai dureros decit luptătorul pentru unitatea ţării, care se dăruise integral acestei cauze, in anii neutralită­ţii. Intr-adevăr, inegalabilul o­­rator străbătuse ţara de-a lun­gul şi de-a latul, singur sau în­soţit de alţi militanti ai acele­iaşi cauze, iar verbul său in­spirat răscolise adine masele, lăsând amintiri neşterse tuturor, chiar dacă emulii săi se nu­meau Vasiie Lucaci, Nicolae Iorga, Nicu Filipescu, N. Titu­­lescu, Ionaş Grădişteanu. Am avut şi eu norocul, ca adoles­cent, sâ-l văd şi să-l aud, scutu­­rlndu-şi coama leonină şi eta­mină înaintea poporului In de­lir fostele noastre revendicări. Se putea spune despre el ca despre Demostene că acela care nu l-a auzit pe însuşi „monstrul" răcnind, nu-şi poate da nici­decum seama de ce este pu­terea cuvintului rostit. Am întrebuinţat mai sus for­mula uzată a dăruirii Integra­le Acesta este Insă specificul oratorului şi nu există alt cu­vint decit „dăruire* ca să ex­prime nevoia şi darul de a se împărtăşi public, care caracte­rizează psihic pe extravertiţi. Maestru al paletei verbale in scris, cu procedeele migăloase ale ariei impresioniste, Dela­vrancea s-a relevat insă, dacă nu inițiul prozator al momen­tului literar, desigur cel mai mare orator, — parlamentar, de bară, la juraţi. In penal, şi de mase, — al epocii, timp d­e un sfert de veac. Titu Maio­­rescu a fost, dacă nu mă inşel, cel care l-a consfinlit ca atare, modul său propriu de a fer­meca finii acela al oratoriei academice şi emlesorale, in stilul unei înalte demnităţi a persoanei şi a expresiei. Tu­multuos şi liric ca şi Dela­vrancea, mare vorbitor de mase el însuşi, N. Iorga, cu­tremurat la moartea acestuia, l-a numit ,,glasul cel mai zgu­­duitor de suflete“ (CLVI, Dela­vrancea, In Oameni cari au fost, II, 1936, pag. 435). In de­plinătatea spiritului critic, pu­nt­ndu-şi întrebarea care a fost cel mai bun dintre ulti­mele mari discursuri ale lui Delavrancea, N. Iorga l-a nu­mit „oratorul tuturor nuanţe­lor şi lineţelor, acela de pe buzele căruia nu se desfăcea nici un cuvînt care să n-adie ca o mireasmă nouă" (CLVII, Ul­tima cuvîntare a lui Dela­vrancea, ibid., 436). Aşadar oratoria de mase n-a fost la Delavrancea un simplu „itatus vocis" ca la alti actori şi limbuţi, cum ii stampilase Ma­­iorescu. in cunoscutul său eseu pamflet Am recitit cu acest prilej trei din marile discursuri ale lui Delavrancea şi anume : Lu­mina tuturora... pronunţat in şedinţa Camerei de la 17 mar­tie 1895. Din estetica poeziei populare, discurs de recepţie la Academia Română, rostit in şedinţa solemnă de la 22 mai 1913 şi Pămînt şi drepturi... discurs finit în şedinţa Ca­merei de la 9 iunie 1917. Des­pre acesta di­n urmă păstrase N. Iorga, care participase la şedinţă, impresia unei jenate şi jenante confesiuni publice. Se poate ca unii asistenţi să-i fi împărtăşit impresia. La citire insă, reţinem clocotul fierbin­te al lavei, din acest splendid pasaj : „Eu pot să ait că sunt copilul ţăranului clăcaş, împro­prietărit la '841 Nu pot să uit ceea ce am învăţat de la breviar cei mai mari dăscăli ai mei, de la părinţi: basmele, cinte­­cele, obiceiurile, limba, a­­ceastă comoară de limbă an­de se găsesc bogăţiile ca datu­mul. In care mi-am spus du­rerea şi dorul, şi-am incercat să mă apropii de an ideal ce s-a depărtat treptat cu paşii făcuţi in spre dinsul. Străbunii mei se pierd in haosul ioba­gilor, suferind cu ceilalţi ţărani deopotrivă, şi lipsa, şi foamea, şi năvălirile. Spiţa te întoarse necontenit la legile ei Instinctu­ale. Eu ţin la ţărani din tot su­fletul, mal ales in partea sufle­tului Inconştientă, subliminată, — ca acea parte vagă şi mis­terioasă din care izvorăsc toate Însuşirile firii tale şi-ţi deter­­mină felul tău de « fl, Ven­­ti­cindu-te pe tine de acum cu tine de altădată, cu tine care vei mal 11 alt vel mal dura pe această lume de luptă şi de mizerii. Viaţa sufletească a o­­mulut se aseamănă cu un Ut de apă curgind dintr-un mal , rece şi limpede sau tulbure şi încro­pită, repede şi puternic sau e-Şerban CIOCULESCU (Continuare în pagina 7) ! DRAGOSTE SI RESPECT RECIPROC A sosit, in ţara noastră, un oaspete de zile mari — Ge­neralul Charles de Gaulle, preşedintele Republicii Fran­ceze. ^— Noi românii, in faţa aces­tui francez şi a imaginei Franţei atit de vizibilă şi de apropiată prin prezenţa lui, ne regăsim dintr-o dată în sentimente foarte vechi şi in acelaşi timp foarte vii, ne­stinse. Cu toate că apropierea fizică, contactul direct cu o personalitate de excepţie, provoacă mai întotdeauna un şoc de noutate, preşedintele Franţei nu este un element recent al cunoştinţelor noas­tre, un caz încă neasimilat, neintegrat deplin, în ansamblul de nenumărate ecouri pe care îl trezeşte în inima noastră cuvîntul Franţa , căci iată, sînt aproape trei decenii de cînd de Gaulle a devenit, printr-un act de eroic pa­triotism, unul dintre oamenii cei mai cunoscuţi ai lumii. Ne-au devenit binecunoscute şi, aş zice, familiare tot ce a făcut el în calitate de şef al statului francez, toate actele sale, ba chiar biografia şi portretul său. In orice caz, foarte mult in legătură cu fenomenul uman şi istoric Charles de Gaulle , de la faptul că, prin şcolile mili­tare el era totdeauna primul din „flancul sting",— datorită staturii sale neobişnuite, atit de celebră astăzi — şi trecind prin le fil de l'épée şi Vers l’armée de métier, prin iunie 1940, cu abando­narea guvernului capitulard şi apelul de la Londra, prin eliberarea Franţei şi Pa­risului, prin retragerea la Colombey, prin pacea alge­riană, prin retragerea arma­tei franceze din NATO, etc. etc. Poporul român apreciază in gradul cel mai înalt efor­turile preşedintelui de Gaulle in direcţia promovării co­laborării între state, a res­pectării independenţei naţio­nale a popoarelor, a întăririi păcii şi securităţii interna­ţionale, a preintimpinării ţi­nui nou război. Legăturile României cu Franţa au fost, la geneza lor, legături intre români şi fran­cezi, legături de sentiment şi de cultură. Cînd aceste legături s-au constituit, cind forţa lor a înce­put să-şi arate roadele, Ro­mânia nici nu avea un stat liber şi independent şi nu făcea propria sa politică ex­ternă, iar Franţa întreţinea, in cele două principate va­lahe, abia nişte consulate, tocmai bune de informaţie a­­supra politicii altor state — Turcia, Rusia, Austro-Unga­­ria. Astfel, iubirea fierbinte de la popor la popor a de­terminat realitatea funda­mentală a viitoarelor re­laţii de la stat la stat. Nici un ambasador român, purtînd bicorn cu creastă şi haină plină de aurării, nu pă­trunsese in palatele ofi­ciale ale republicii sau monarhiei franceze îna­intea intelectualului revolu­ţionar Nicolae Bălcescu, care insă pătrundea acolo cu po­porul şi cu revoluţia, la o zi a detronării, şi smulgea un petec din catifeaua jilţului regal, trimiţînd-o în patrie, ca pe un steag prevestitor, unui alt intelectual, unui poet, tot atit de depărtat şi de refuzat de cancelariile ofi­ciale, ca şi dinsul. In cel mai strict adevăr is­toric, la închegarea legătu­rilor romăno-franceze, care mai tîrziu vor purta şi nu­mele de „relaţiile dintre Franţa şi România" au contri­buit munca înflăcărată a unui mănunchi de inte­lectuali, unii scriitori şi poeţi, alţii cugetători şi ideo­logi politici, alţii ziarişti, dar absolut toţi luptători vizionari ai unei Românii noi, de idea­luri progresiste şi de civili­zaţie modernă (şi poate că „Generalului“ ii va face plă­cere să i se reamintească a­­ceasta, lui, care în afară de tot ceea ce e, mai este şi un intelectual de clasă înaltă, un scriitor, un orator-artist de­­săvîrşit). Ei au căutat şi des­coperit Franţa, dar nu Franţa oficială, ci Franţa ideilor, a artei, a culturii, Franţa ne­liniştită, dramatică şi rebelă, Franţa generozităţii, a fră­­mintării nesleite pentru li­bertate, dreptate, raţiune, Franţa omeniei şi a omului. Au fost foarte rău priviţi la ei acasă aceşti intelectuali, li s-a zis bonjurişti, au fost ţinta tuturor ironiilor şi a batjocurii nedisimulate, înain­te de a deveni ţinta persecuţiei brutale, cu exil, cu temniţă, cu toate chinurile (în treacăt fie zis, mai tirziu, cînd pre­luată de burghezie, văpaia ideilor şi a valorilor culturale a devenit modă, snobism şi papagalism lingvistic, tot ei, reprezentanţii noilor gene­raţii, au dat semnalul să­nătoasei împotriviri, nu pentru că iubeau mai pu­ţin Franţa, ci pentru că, în­tocmai ca şi înaintaşii lor, ei credeau că această mare ţară, cu toate valorile ei, trebuie iubită şi pusă la loc de cin­ste, numai in cadrul unui sis­tem de valori româneşti, şi numai spre îmbogăţirea or­ganică şi afirmarea cît mai strălucită a acestora). Şi tocmai de aceea, cînd cele două state au sta­bilit relaţiile lor poli­tice, alianţa cu Franţa sau măcar prietenia cu Franţa au fost printre acele, puţine pe atunci, acte şi atitudini de guvernămînt îmbrăţişate de masele populare, cu una­nimitate şi entuziasm, Franţa a fost totdeauna popu­lară în România, iar ţara noastră s-a bucurat întotdea­una de multă simpatie in Franţa. Aceasta a fost o stare de spirit constantă, una din­tre acele stări de spirit care ştiau, cind era nevoie, să des­partă ţara şi poporul de regi­mul şi de guvernămintul ei momentan, păstrind neatinse esenţele. Desigur insă că trecerea le­găturilor sufleteşti în cadrul plin de forţă şi de posibili­tăţi nemăsurate al relaţiilor de stat a ajutat mult, şi a stimulat energic, atracţia re­ciprocă a celor două popoare. Devenită element fertil al dezvoltării noastre culturale, Franţa a continuat să atragă, un număr mereu sporit, inte­lectualitatea română. Gene­raţii după generaţii de stu­denţi români sunt înscrise în cataloagele universităţilor franceze, a căror tradiţie, a căror atmosferă şi ale că­ror idei au influenţat mult apariţia şi înmul­ţirea la noi a acelui inte­lectual raţionalist, Voltairian, democrat, progresist, care şi-a pus pecetea pe vreo două, trei epoci ale culturii noastre. In­formaţia d­in evoluţia unui mare număr de intelectuali români a existat un moment francez, şi dacă nu toţi au ajuns pe frontispiciul biblio­tecii Sainte-Genevieve, ca Di­­mitrie Cantemir, nu puţini au trecut prin cartierul latin, prin Montmartre, Montparnasse şi Saint-Germain. Una dintre primele catedre de literatură străină ale Universităţii noas­tre a fost catedra de litera­tură şi limbă franceză. Iar Nicolae Iorga, prietenul cre­dincios al Franţei, deşi un discipol al ştiinţei franceze, nu a putut concepe existenţa, in străinătate, a unei „case româneşti“ de cultură decit in Franţa, la Fontenay, lingă Paris. Franţa a contribuit mult la formarea intelectua­lului şi artistului român, şi prin aceştia la consolidarea şi orientarea culturii române moderne. Evident, ea nu pu­tea fi decit un factor stimu­lator şi nu o doică, şi dacă trecerea multora pe la sursa franceză nu a avut alt rezultat decit o ridicolă şi sterilă înstrăi­nare, modelele minunate ale influenţei sale se vădesc a­­colo unde rezultatul a fost cu strălucire românesc, precum, de pildă, cu cele mai speci­fice piize ale lui Grigorescu, trecut pe la Barbizon, in ta­blourile lui Pallady, Steriadi, Lucian Grigorescu, hălăduitori îndelungaţi ai atelierelor din Montmartre şi Montparnasse. Circulaţia, dăruirea valori­lor nu s-a făcut în sens unic. La Port-Vendres lingă fron­tiera spaniolă a Mediteranei, un monument, parcă de na­vigator, nemureşte memoria lui Racoviţă. La Pere-Lacha­­ise, la Paris, mormintul alb al lui Enescu e însemnat, pe toate planurile cimitirului, orientind valurile de turişti ai necropolei. Pe undeva, prin Saint-Germain, doarme de Max, vegheat de o fervoare nestinsă a tuturor iubitorilor de teatru. Pe urmele acestuia din urmă, Maria Ventura, Yonnel şi astăzi Elvira Po­­pescu, sunt glorii româneşti ale teatrului francez, nume care au contribuit şi contribuie enorm la specificul atmosfe­rei pariziene de artă şi cul­tură, în diferite epoci. La culmea cea mai de sus a pres­tigiului artistic al Parisului a strălucit, timp de vreo cinci­zeci de ani, atelierul ţă­ranului oltean Brâncuşi —e culme, astăzi a atracţiei pe care o exercită Muzeul de Artă Modernă al Franţei. Dar literatura ? Anna de Nouilles, marea poetă, pro­tectoarea lui Jean Cocteau, era româncă. Rătăcitorul Panait Istrati, ale cărui Radu POPESCU (Continuare în pagina 41

Next