Gazeta Mureşului, 1931 (Anul 1. nr. 1-12)

1931-10-18 / nr. 1

Numărul 3 Lei Anul I. No. 1. Târgu-Mureş, 18 Octomvrie 1951. Foaie săptămânală pentru răspândirea culturii in popor ABONAMENTE: Pentru săteni — — — 100 Lei pe an Pentru autorităţi — — 300 Lei pe an Redactor: Profesor MIHAIL DEMETRESCU Administraţia: Prefectura Jud. Mureş Redacţia: Str. Mihaiu Viteazul 17. S’a obişnuit întotdeauna ca orice gazetei nouă să’şi precizeze, dela primul număr, scopul pe care-l urmăreşte prin apariţia ei, programul, adică mijloacele cu care înţelege să’şi atingă scopul propus, ideile în slujba cărora stă şi pentru care înţelege să lupte. E un obiceiu bun acesta şi însuşindu-ni-l şi noi, ne vom spune în rândurile ce urmează, cinstit şi răspicat, gândurile cu care ne-am hotărît să plecăm la drum. De la început însă, o mărturisire liniştitoare : foaia aceasta nu stă în slujba nici unui partid politic ! Politica, învrăjbitoare de oameni şi înveninătoare de suflete, este străină de preocupările noastre, şi niciodată nu-i vom îngădui să se strecoare în coloanele acestei gazete. Nu pentru a învrăjbi pe oameni, nu pentru a învenina şi mai mult sufletele, destul de înveninate şi aşa de greutăţile zilelor pe care le trăim, nu pentru a critica pe unii şi a ridica în slăvi, pe nedrept, pe alţii, ne vom irosi timpul şi puterile noastre. Altul este scopul nostru! A împrăştia până în colţurile cele mai îndepărtate lumina binefăcătoare a slovei cinstit scrisă, a pogorî în cugete o mai dreaptă înţelegere a lucrurilor şi stărilor de astăzi, de la noi şi de aiurea, a întări în sufletele româneşti din acest coif de ţară atât de oropsit până mai ieri, dragostea de lege, de ţară şi de neam, încrederea în virtuţile strămoşeşti şi — mai ales — a nu lăsa să se stingă, în aceste vremi tulburi şi grele, nădejdea în zilele mai bune ce vor veni şi vor trebui să vină dacă fiecare va năzui spre ele cu răbdare şi cu muncă sporită, — acestea sunt scopurile noastre, acestea sunt gândurile ce ne-au pornit la drum. Cei buni, cei înţelegători, cei cu iubire de această ţară şi cu grijă de viitorul ei, ne vor întinde, desigur, o mână de ajutor. Noi, le-o vom strânge cu frăţească dragoste şi recunoştinţă. Redacţia O sărbătoare obştească Vineri, 16 Octombrie întreaga ţară a sărbătorit după toată cuviinţa, pe Regele nostru, Majestatea Sa Carol al II-lea. Nu e inimă românească, care să nu se bucure de această prăznuire a Regelui nostru. Suveranul nostru cunoaşte ca puţini alţii, orice colţişor din ţara Lui iubită, cunoaşte bucuriile şi suferinţele noastre, fiindcă s-a născut la noi, a trăit anii fericiţi şi nevinovaţi ai copilăriei între noi, învăţând să ne iubească, făcându-se una cu toate năzuinţele neamului nostru. Anii tinereţii Sale, i-au adus marea bucurie de a-şi arăta bărbăţia în răsboiul pentru întregire, care a fost purtat cu atâta glorie de tatăl Regelui nostru, marele căpitan, Regele Ferdinand I, înainte de răsboiu, toţi, de la Rege, care era bunicul Său, Carol I, şi până la cel din urmă Român, îşi puneau în tânărul prinţ de pe atunci, nădejdea că El va avea fericirea să adune la un loc tot neamul românesc. Dumnezeu a vrut ca unirea cea mare s-o facă Regele Ferdinand, iar tânărului prinţ din anii năzuinţelor noastre naţionale, Regele nostru de acum, să-i revină marea sarcină de a desăvârşi, ceea ce Tatăl Său a împlinit aşa de fericit. Majestatea Sa Regele a dovedit că ştie să înţeleagă rosturile poporului Său. A venit la domnie în clipe grele, când pe fiecare din noi ne copleşesc multe necazuri şi când ţara se află la greu impas. Suveranul îşi dă toate silinţele să scoată ţara din nevoi, lucrând El însuşi tot timpul, dând pilda unui traiu cât mai simplu şi chemând pe toţi Românii la datoria grea ce le-o impune ceasul de faţă. Simţim cu toţii că avem un mare Rege, un Rege al tuturora, care înţelege păsul oamenilor fie că aceştia sunt de la ţară, fie că sunt de la oraş. Iubirea Regelui pentru săraci, pentru acei cari suferă, şi-a arătat-o de atâtea ori, ajutându-i El însuşi, alinând astfel o parte din durerea celor mulţi. Noi cu toţii avem nestrămutată încredere în sufletul bun şi mare al Regelui nostru, în pentru poporul nostru, marea lui pricepere şi în viaţa Toată suflarea românească îi dorinţă de a aduce cât mai ne zice de aceea, din toată inima: întârziat vremuri de bună stare Să trăiască! Cuvinte către îndrumătorii satelor I. România întregită de azi s’a înfăptuit în vâltoarea răsboiului prin vitejia şi jertfele soldaţilor săi. Conştiinţa naţională aştepta de multă vreme întregirea vieţii româneşti, pe care nici vitregia vremilor, nici oprimarea duşmanilor neamului nostru n’o putuse întuneca. Şi când împrejurările îi îngăduirâ să se afirme în deplină libertate, ea făcu aceasta cu un avânt uluitor şi cu un suflet care se dovedea acelaş pe tot cuprinsul pământului românesc. După ce am cucerit astfel drepturile noastre naţionale, suntem datori sa întărim aceasta isbândă. Opera aceasta de consolidare se cere înfăptuită atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere cultural şi sufletesc. Aceasta este munca care ne aşteaptă pe toţi şi pe care trebue s’o împlinim în marginele activităţii şi puterilor fiecăruia. Dar în realizarea acestei mari opere de care atârnă puterea şi întărirea românismului precum şi desvoltarea civilizaţiei noastre, doi factori au rolul cel mai greu, poate, însă şi cel mai frumos şi cel mai nobil. Aceştia sunt: preotul şi învăţătorul. Amândoi îndrumători de suflete, amândoi luminători de conştiinţe, amândoi apostoli ai credinţei şi ai culturii, preotul şi învăţătorul sunt chemaţi să desăvârşească unitatea de suflet şi de cultură şi să desvolte unitatea conştiinţei naţionale. Căci forţa de expansiune şi energia de desvoltare a unui popor stau în conştiinţa pe care el o are despre drepturile şi datoriile lui şi despre misiunea lui în lume. Când un popor ştie care este menirea lui, tot ceea ce există în el ca energie spirituală şi ca forţă fizică vor lucra pentru a împlini această misiune. Munca aceasta îi aşteaptă pe preoţi şi pe învăţători în tihna satelor noastre. Este o muncă care se realizează anonimă, fără strălucire şi fără larmă, dar tot atât de nobilă şi de fecundă ca şi gestul sămănătorului. Căci ce muncă poate să fie mai înălţătoare şi ce acţiune mai profund binefăcătoare decât aceia de a sădi idei, de a deschide suflete şi a lumina conştiinţe!. . . Fiecare şcoală va trebui să fie un laborator de cultură românească, fiecare biserică un laborator de credinţă şi de moralitate. Unul pe amvon, altul pe catedră, preotul şi învăţătorul vor trebui să fie predicatori ai conştiinţei naţionale şi ai moralei. Desvoltând inteligenţe, luminând minţi, dar mai presus de toate formând caractere, iată ce se cere preotului şi învăţătorului, iată ce aşteaptă ţara de la ei, iată ceia ce ei sunt datori să facă. Şi paralel cu activitatea zilnică în biserică a preotului şi în şcoală a dascălului, ei trebue să desvolte o activitate şi în afară de biserică şi în afară de şcoală pentru a desăvârşi pe cea dintâi. Căci activitatea învăţătorului nu trebue să se mărginească la cele câteva ceasuri de cursuri zilnice şi nici activitatea preotului nu trebue să se mulţumească numai cu facerea slujbelor religioase. Şi unul şi celălalt au o misiune naţională şi culturală de înfăptuit. Cum vor putea să împlinească mai bine şi mai util această misiune? Fie ţinând şezători şi făcând cunoscută literatura naţională ; fie istoria neamului sau geografia prin conferinţe cu alte subiecte;fie prin predici morale în care să se arate că iubirea de ţară este una din cele mai înalte virtuţi morale, în sfârşit prin pilde şi sfaturi folositoare. In chipul acesta, preotul şi învăţătorul îşi vor împlini rostul lor cel mare de luminători şi de călăuze sufleteşti. Vor trebui să facă sforţări uriaşe şi jertfe nenumărate. Sunt datori să le facă însă pentru a-şi împlini misiunea pe care o au în societatea românească. Răsplata ? Vor găsi o parte din ea în mulţumirea sufletească că şi-au făcut datoria. Dar cea mai frumoasă o vor găsi în mândria că au lucrat mai mult decât oricare alţii pentru întărirea românismului, în acest colţ de ţară atât de oropsit şi atât de vitregit în trecut.