Gazeta Mureşului, 1934 (Anul 5, nr. 1-48)

1934-06-10 / nr. 23

10 Iunie 1934, GAZETA MUREȘULUI Pagina 3 Trifoiul incarnat Trifoiul incarnat sau cărniu e o plantă de nutreţ de tot prea puţin cunoscută la noi, cu toate că merită să fie cultivată. Numirea de trifoiu incarnat o are de la floare, care e frumoasă, lungăreaţă, roşie mai întu­necat, in culoarea cărnii. Însemnătate mare are mai cu seamă acolo, unde trebue să mărim câtimea de nutreţ, dară nu putem să cultivăm pe loc mai mare. Trifoiul acesta îl putem cultiva intercalat între alte două plante şi prin cultura trifoiului incarnat sun­tem în stare să luăm două roduri în­­tr’un an de pe unul şi acelaş loc. Trifoiul incarnat adică se seamănă la sfârşitul verii, pe la sfârşitul lui August sau începutul lui Septemvrie când apoi răsare şi se întăreşte încă înainte de a da iarna, ca primăvara viitoare numai­decât să înceapă să crească, astfel că se poate cosi pe la începutul lui Maiu, mai iute decât chiar şi luţerna şi după ce s’a cosit mai este încă vreme destulă să se­mănăm pe acelaş loc cucuruz văra­tic, cucuruz de nutreţ ori măzăriche de nutreţ. Trifoiul incarnat semănat primă­vara nu se face, semănat din toamnă încă ne dă numai o singură cositurâ bună şi apoi dacă îl lăsăm să mai stea, piere. De aceea dacă l-am co­sit, locul trebue arat. Cultura trifoiului incarnat e uşoară de tot. Se face aşa zicând în orice fel de pământ, numai să nu fie prea jilav, prea ud pământul. Mai bine se face în pământurile mijlocii, în lutu­rile dulci. Se samănă de regulă după vre­o spicioasă, grâu, săcară, ovăş ori orz. E bine să se samene şi locurile cari le lăsăm de ogor cu trifoiu incarnat, sub acesta pământul se coace şi ara­turile de ogorîre se pot face mai uşor. Pregătirea pământului dacă e nu­mai cu putinţă să se facă două ara­turi, îndată după secere să se spargă sau întoarcă miriştea şi înainte de semănat să se facă o arătură de adân­cime mijlocie — 15 cm. Se seamănă cum am zis şi mai sus, pe la sfârşitul lui August la începutul lui Septemvrie, până la 10 Septem­vrie cel mai târziu insa sa fie semă­nat, altfel nu se întăreşte de-ajuns şi peste iarnă poate pieri. Se sea­mănă împrăştiat cu mâna şi în rând cu maşina. Mai bine e dacă se poate să se samene în rând cu maşina, atunci se împrăştie şi se astupa în pământ semânţa mai bine. Semânţă trebue de jugăr catastral dacă se seamănă împrăştiat 18—20 klgr. se­mănat în rând cu maşina 15—17 klgr., adecă mai multă decât din trifoiul roşu fiind sămânţa mai mare. Se coseşte când e în floare, dacă i-am lăsa mai muit se înlemneşte. La vite se dă verde. Vitele la început nu-1 nu-l mănâncă bucuros, fiind tri­foiul incarnat puţin păros, se obici­­nuesc însă uşor cu el. De semânța se lasa totdeauna co­­situra întâiu, deoarece o a doua co­­situra nu se face. De semânța se lasă partea mai rară a tablei ori apoi îl semanam ceva mai rar ca pentru nutreț. O muscă primejdioasă: strechea Economii de vite vor fi văzut musca numită streche, dar mulţi nu-i vor cunoaşte vieaţa şi schimbările prin cari ea trece. Strechea e de mărimea unei albine, are trupul păros, capul lătăreţ şi la partea de dinapoi are o ţeve cu aju­torul căreia îşi vâră ouăle în pielea de pe spinarea vitelor. Ouăle sunt lungăreţe, albe şi la un capăt au un punct negricios. E destul, ca vitele să-i audă zu­­zuitul sborului, şi ele îndatâ ştiu ce are să li se întâmple. De frică pun coada pe spinare şi fug mâncând pă­mântul. Cei neştiutori zic că le-a in­trat muştele ori strechea în urechi şi de aceea fug ca nebune. Ele fug însă de frica ce o au de streche. Strechea, în sborul ei, caută să se aşeze pe spinarea vitelor mai tinere sau pe cele cu pielea mai subţire. Aceasta o fac femeiuşele de streche, în lunile Iulie şi August. După ce s’au pus pe vită îşi vâră ţevea prin piele în mai multe locuri şi lasă acolo tot atâtea oaua. De la căldura ce o au pe spinarea vitelor, oauale se clo­cesc şi din fiecare ou ese câte un vermuleţ, cu gură foarte ageră. Ver­­mii aceştia îşi iau apoi hrana de lipsă din sucul de pe spinarea vitelor. Vita simte atunci o mâncărime arzătoare şi slăbeşte. Cuiburile acelea în cari viermii stau adăpostiţi, se umflă tot mai tare şi noi zicem că vita are coşi. Unii oa­meni cearcă să-i scoată apăsând cu degetele cele mari de la mâni. Prin apăsarea aceasta, viermele iasă afară, vita însă, sufere durere mare. Dacă lăsăm coşii neatinşi, până primăvara vermii ies singuri afară şi cad jos pe pământ. Ajunşi pe pă­mânt, se târăsc undeva la adăpost şi după câteva zile se prefac în nimfe sau păpuşi. In starea aceasta stau patru săptămâni, în care timp le cresc aripile şi picioarele şi lepădând pie­lea în care au fost îmbrăcate, se pre­fac în tot atâtea streche, bărbatuşi şi femeiuşe. După împerechere bar­­batuşii pier şi femeiuşile rămân, ca să-şi depună şi ele oauăle în pielea de pe spinarea vitelor şi apoi sa piară şi ele. Aceasta e vieaţa şi schimbările prin care trece strechea, care vitelor ne pricinuesc dureri şi noua, prin slă­birea vitelor, ne pricinuesc paguba. Cunoscând acestea, va fi bine să ştim şi aceea, cum avem să ne apă­răm vitele împotriva strechiei . Vara, în timpul cât umblă strechea, în fiecare sara, să tasalam şi sa pe­riem vitele pe spinare cât mai bine. Prin aceasta, strivim oauăle de stre­che. Dacă nu pe toate, cel puţin o parte din ele. Odată în săptămână să spălăm vi­tele pe spinare cu apa sărata, ames­tecata cu unsoare de peşte. Gustul sărat şi mirosul de la unsoarea de peşte, o face pe streche să nu se aşeze bucuros pe o astfel de vită. Dacă peste vară n’am urmat sfa­turile acestea ori că le-am urmat, dar totuşi au mai rămas ouă, toamna să căutăm vitele pe spinare şi af­lând umflaturi cât de mici, să luăm foarfecile şi să tăiem părul de pe lo­curile umflate. Cumpărăm terpentin subţire, uleiu de in şi făină de piatră­­pucioasă. Pe acestea le amestecăm bine laolaltă şi ungem de vre-o două ori locurile umflate. După câteva zile vom vedea că umflăturile au scăzut, semn că viermii din ele au murit. Intâmplându-se să mai rămână vre-o umflătură, pe aceea o ungem încă odată. In felul acesta mântuim vitele de durerile arzătoare, care altcum ţin până primăvara. Totodată prin le­cuirile acestea se împuţinează stre­chea. Ţăranul nostru întrebuinţează şi acu­m mai pretutindeni coşniţa de nu­iele, în alte locuri coşniţa de paie, în altele cea de papură şi numai rar de tot coşniţa de scândură, cu cadre (rame) mobile (care se pot aşeza înăuntru şi scoate după trebuinţă). Unde şi unde s’au făcut încercări cu un fel de coşniţă alcătuită din două părţi: de desupt coşniţă de nuiele, de paie sau papură,­­ clon­­tată la vârf şi pe ea aşezată în tim­pul verii o ladiţă cu rame. Această coşniţă formează un fel de trecere de la coşniţa veche la coşniţa aşa nu­mită mobilă, cu rame. Despre coşniţele întrebuinţate până acum de ţăranul nostru, şi care în partea cea mai mare se întrebuin­ţează şi în timpul, de faţă, nu se poate zice că ar fi tocmai bune ; pen­­tru că în ele abia i­ se poate da stu­pului ajutorul trebuincios când are lipsă de hrană, când îi lipseşte matca, şi mai ales când ar trebui luată mie­rea de prisos, — tot atâtea lucruri cari in coşniţele mobile se pot face cu înlesnire şi spre marele folos al stuparului. Coşniţele despre cari am pomenit că formează puntea de trecere dela coşniţele vechi la cele mobile — adică acelea cari de desupt sunt de nuiele, de papură sau paie, iar în partea deasupra au o lădiţă cu rame, — sunt mai bune decât cele vechi. In ele se poate da albinelor de lucru în timpul verii, când altfel ar lenevi ; din ele se poate scoate mierea, anu­me cea din lădiţa de scândură, fără să se omoare albinele. Chiar şi numai aceste­­ împrejurări fac ca felului acestuia de coşniţe să i­ se dee în­tâietatea faţă de felul învechit de coşniţe. Coşniţele de scândură, cu rame mobile, sunt însă cele mai bune. p.o Sfaturi către apicultori Știubeele de albine Lucrul gospodarului în lume Lucrările agricole. — Gospo­dăria rurală. Curăţirea magaziilor şi a şurelor unde se pun snopii. Ul­timul termen pentru asigurarea fruc­telor de câmp. Pe timpul căldurilor mari, nu că­raţi nutreţ verde. In grajduri: isgo­­nirea muştelor, întreţinerea curata a ieslelor. Castrarea cocoşilor tineri. Jumuli­rea penelor de gâscă. Ţarina. Muşuroitul cartofilor. Să­patul porumbului, verzei, hreanului, floarei soarelui. Semănarea inului târ­ziu, a meiului păsăresc şi napilor, completarea golurilor la napi şi la verze. Cultivarea napilor. Cosirea tri­­foiştilor. Recolta fânului. Grădina de arbori fructiferi. In şcolile de pomi: deslegarea ban­dajelor arioilor târzii. Retezarea ra­murilor laterale ale arborilor înalţi. Tunderea arborilor pitici şi a arbori­lor în spalier. Curăţirea pomilor de omizi. Grădina de legume. Prăşirea usturoiului şi a ţelinei. Distribuirea proporţională pe răzoare a vrejilor de castraveţi şi de legume bostănoa­­se. înflorirea plantelor aromatice. Tăiarea şi uscarea lor când sunt com­plet înflorite. Alegerea ridichilor de lună şi de vară pentru seminţe. Prop­­tirea cu suporţi a plantelor de se­minţe. Semănături noui de varză şi varză nemţească, de gulie, de lăp­tuci cu căpăţână, de spanac şi păt­runjel. Alegerea seminţei de lăptuci. Culegerea vrejilor de fragi. Silvicultura. Desfoiarea şi aduna­rea seminţelor de ulm la începutul lunii. Semănarea seminţei de ulm: îngri­jirea răzoarelor de plante şi a celor semănate (privire, umbrire, udare). Smulgerea jerbei şi a buruienilor ce cresc în culturi. (Aceasta înaintea maturităţii seminţelor lor). In pozi­­ţiunile muntoase înalte: sfârşitul se­mănăturilor de primăvară şi al plan­tărilor, precum şi înfiinţarea pepinie­­rilor de răşinoase. Tăerea crăcilor uscate. Continuarea tăerilor de vară în munţii înalţi. Terminarea tăerilor ste­jarilor exploataţi pentru coaje. Faso­narea lemnelor uscate. Desţelinări. Plutăria (când sunt ploi abundente). Construirea drumurilor şi a podurilor forestiere. Strângerea reşinei de molifţi şi de pini negri, înfloresc în timpul acestei luni: Pinul Cembra, teiul argintiu, aninul verde, lemnul câinesc, murul, carpe­­nul de pădure, iarba neagră, feriga cenuşie, rugina de mlaştină, bu­jorul de munte pitic. De la mijlocul lunei înainte încep a înflori: casta­nul nobil, teiul roşu (pucios). Vânatul. In fasonerii ies puii. Ie­purii se împerechează şi fată. Afară de iepurii de mosc, a căror împuş­care este liberă, pot fi împuşcaţi, după ce schimbă culoarea: masculii tineri şi slabi de cerbi, împuşcarea din cuiburi a puilor de pasări răpitoare. Puii de vulpe se vor scoate din vizuini prin săpare, sau împuşcare înaintea vizuinei. La co­­sirea livezilor: atenţiune pentru puii de fasani, potârnichi şi epuri. In parcurile de animale, ţarinele cultivate cu ovăz pentru vânat, vor fi lăsate către sfârşitul lunei la dis­poziţia vânatului. Curiozităţi O pasăre care ştie să coase O pasăre care se numeşte »orto­­tonia« (de la grec. orz/zos=drept, zome=secţiune) cunoaşte arta cusu­tului. Ea îşi construeşte cuibul cu multă artă, lipind şi cusând materia­lele de care are nevoe pentru a-şi face un culcuş cât mai comod. Orto­fonia trăeşte în pădurile din India, Birmania şi Ceylan. Celebrul natura­list american, A. Word, a studiat în insula Ceylan, timp de câţiva ani, această minunată pasăre. Femela este aceea care construeşte cuibul şi coase frunzele unui arbore numit Personia alba. Partea cusută este totdeauna întoarsă spre interior. Cuibul este foarte bine ascuns sub frunze, în­cât fiind în apropierea lui, nu-l poţi observa. Cum coase această pasăre frunzele ? Cu ciocul ei ascuţit face mai multe găurele pe marginea unui frunze de 21 cm. lungime pe 20 cm. lărgime. Pasărea apoi dispare şi revine după câtva timp având în cioc un fir sub­ţire luat din pânza unui păianjen. Cu multă dibecie ea trece firul prin două găuri, îl răsuceşte şi apoi tot aşa îl trece prin celelalte găuri până când frunza se strânge şi se îndoeşte în forma unui con neregulat. După aceea pasărea dispare iarăşi şi aduce în cioc iarbă uscată, fulgi, fibre de co­­cotier şi bumbac. Acest material îl orândueşte în aşa fel, încât interio­rul conului este moale şi foarte bine apărat în afară. Cuibul este gata. După patru zile pasărea depune în cuibul ei patru ouă frumoase, care au pe coaja lor sub­țire pete brune-roșiatice.

Next