Gazeta Transilvaniei, 1861 (Anul 24, nr. 1-102)

1861-06-10 / nr. 47

E. momentu de carea ne tapea o apără dânșii, eară amiculu dela „Revista Carpațiloru” îmi făcu complimentulu de „rulalu Ambele acelea foi periodice mă îndatorară cu aceasta ca să'ni dau socotela aserțiuniloru mele în fața întregului publicu romănescu, ceea ce voiu și face în liniile următoare mai vartosu din puntu de vedere obiectivu apelăndu preste totu la opiniunea predomnitore între romănii transilvani. Iată acesta este statulu chestiunii, care se tocna în acecrea zile de o cercare nouă trebue să ce lămurească ne cătu ce pote din toate părțile, pentru ca să ne cunoaștemu mai bine, să știmu anii de alții care cu cine avemu a dacemi să ne punemu cu toții An cumpănă dreptă romănismulu nostru cu tote atribuțiunile lui pănă nu voru apuca să nu o facă aceasta alții străini, precum apoi nu ne va plăcea nouă. Într'aceea pentru ca cs nu prea ostenimu ne publiculu cititoru, dați să trecemu preste toată istoria Moldovo-Romăniei pănă la 1848 — ci aruncămu deci unu vălu grosu preste acelu periodlu în gradulu celu mai înnaltu rușinătoru, întru care limba grecescă a fostu limbă oficială a Prințipateloru, limba saloapeloru și a piațeloru comerciale, cum și în parte mare limba bisericescă a orașeloru (1740 -1829), întru asemenea să ștergemu din memoria noastră - deacă se mai poate uita așea ceva - periodulu dela 1829 încoace pe căndu adevărații domnitori ai Prinuipateloru nu era nici Ghica nici Sturdza, nici Bibescu pici Știrbei, ni erau proconsulii rusești, Gealtucinii, Chiselenii, Riucmanii, Titofii, Dașcofii, Diuhamelii șcișcă, seau adică însaș Rusia, pe căndu unii grecu ca Dimitrie Ioanide și alții de calibrulu loru în calitate de ministrui seu directori ai departamenteloru își făcea mai ănteiu raportulu la consululu rusescu, apoi ca de clacă mai mergea și la Domnulu, decă-i da voiă consululu, pe căndu deregătoriile publice și rangurile boierești se împărțiau la porunca curții din Peteroburgu și la recomăndăciunea consuliloru ei, pe căndu în bisericele moldavoromăne se făcea rugăciuni pentru Țarulu Rusiei, nu ca pentru unu protectoru, ci ca suveranu; ne căndu căsătoriile între familiile moldavo-romăne și între cele rucești erat neavi 05 ajungă și să întreacă numărulu căsătoriiloru romăno-grecești; pe căndu „școlele moldovene se puseseră dea dreptulu sub nemijlocita” inspecțiune a unui consiliariu ruvescu (Sturza 1842/3), pe căndu oștirea moldavo-romănă era pe calea cea mai direptă de a ce muscăli cu totulu; ne căndu ce tipăria numai aceea ce trecea prin censura rusească; pe căndu se aflau mulțime de omeni plătiți cu Bani rusești pentru ca să turbure țeara mi să facă pe Domnulu a lua „calea Brașovului” să refăcemu zi cu tote acestea și că presupunemu că pomenii trovenvani nu le aru ști de locu, să trecemu însă la altele, care o au petrecutu înaintea ochiloru noștrii, și care ne sfășueseră inimele în modulu celu mai fiorosu, să venimu la timpurile din anii 1848 și la căte au urmatu de atunci pănă în zilele de față. Vomu scoate la lumină numai fapte istorice, apoi le vomu lăsa în aprețiarea iubitoriloru de adevăru. Ci adevărulu coprinsu în aceleașia lovi foarte greu; cu înțelegerea însămi justificăciunea ce pote întâmpla numai ne temeiulu fapteloru, cară nu ne vorbe deșerte nisi ne înjurături mojicose ca ale „Daciei.” Pe la a. 1848 moldavo-romănii cunoșteau „causa națională a romăniloru transilvani” întocma pe cătu cunoscu orbii colorile, încătu de ecl. mai mulți oameni de litere carii scăpaseră cu fuga S Aprile-lupiu -Septembre) pănă la bramovu, întrebau cu o rară naivitate, decă afară de aceetu ținutu se află și mai departe romăni aici pu „Țera ungurescă (!)”” Adunarea națională dela Blaju ar fi pututu deschide ochii la cei mai mulți, ceea ce însă numai cu unii s'a întâmplatu. Urmarea acestei neștiințe totale fu cum că: Din Septembre înainte o parte din cei refugiați încoace se puseră în raporturi de conspirăciune cu partita lui Coșut în contra romăniloru, eară unulu fundă și unu jurnalu romănescu în Bramosă *) cupe acra cu elu în ajuteriu partitei Coșuziane, carea decretase mai de multu, că corona Ungariei ape să'și arunce umbrele sale pănă la Mopea netră, întocma precum sună și programa publicată estimpu de contele Zai. Numai unu micu numică dintre refugiați fu pu ctape de a se capacita, de a pătrunde în natura chestiunii naționale a româniloru transilvani și a cunoaște dreptatea causei loru. Acești refugiați veștește pe atunci libertatea și naționalitatea. În Ianuariu 1849 episcopulu româniloru gr. „pospireni din Transilvania soncrpăncă mi amenințatu prin evenimintele de atunci trecu la București; gubernulu însă ruso-romănescu de atunci nu lu suferi în acea căpitală, ci prin ministrulu de cultu maă provocă ka 05 părăsescă mi Țera romăneacă. Aceștia era boierii. În Mașițiu a. 1849 partea răsboiului civilu constrânse pe unu număru însemnătoru de romăni transilvani ca să'și caute scăparea vieței seaua libertății personale în Principate, cară mai vârtosu în seara romănească, întocma precum locuitorii acestei țeri căutaseră și aflaseră scăpare și odihnă în patria noastră în 7ore timpurile, cară mai aleau în anii 1796 -72, 1789—91, 1812, 1821-23, 1827 și chiaru în an. 1848, cu acea ocasiune româli transilvani, carii pănă atunci încă au cunoscutu prea puținu Principatele, avură durerosa ocasiune de a cunoaște mai deaprope mai ne rare clasele de locuitori, cum mi a descoperi pănă încătu aceleaș sunt romănești. Din acele zile încoace ai auzitu și mai auzi încă pe romănii transilvani zicăndu. Principatele sunt locuite de romăni, ele însă sunt stăpănite de orpsini. Iată așea ce înțelegu cuvintele citite în Gazetă, Nr. 23 „Moldavo-Romănii trecu înaintea pomănului raumnec seu muscali.” seau adică: romănii transilvani încă totu nu potu crede, că ceie carii domnescu în faptă preste Principate, aru fi romăni adevărați, precum se va cunoaște mi mai deaproape din temeiurile care mai urmează. Ispece optuzeci romăni ardeleni, preoți venerabili, profecopi, amploiați, oameni de litere abia călcăndu ne pămăntulu țerei romănești despoieți de averile loru, rupți de cătră patria și familiile loru, fuseră în cursu de trei luni prinși, aruncați în temnițe, ba închiși până mi prin grajduri, dați în judecată, căndu sub ticălosulu pretestu că aceiaș ar sta în legături secrete cu maghiarii (1), căndu earăș sub altu stemătu, că ar fi venitu ca ei turbure Țeara romănescă. Beocardană se credea, cum că auctorii acelei bajocuri mi al călcării de dreptupize ospitalității apă gi fostu muecalii, in preste puținu ce adeveri, cumuă arestările s'au întâmplatu cu învederata voință și cerere a boieriloru țereimi prin concărtuirea tocoiloru loru. De aci 'acolo în acelea zile de amaru și persecuțiune păgănească refugiații transilvani auzia, ce e dreptu, vorbinduse în Țera romănescă de romăni, însă sub nume de pomană ce înțelegea numai țăranulu iobagiu, eară în Moldova tocma și locuitorii țărani se numia numai moldoveni. Pentru ca bajocura în contra romăniloru transilvani să fie și mai eclatantă, în București se da mese comune pentru refugiați, însă numai pentru sașii transilvani, se împărția ajutoare de bani, iarăș pentru sași, iară romăniloru se arunca rămășițe seu nimicu. Aceia, prin ale căroru măni au trecutu tote acestea ce mai află în vieță, pi provocămu ca să nege în fața lumii deacă au curagiulu. Cu acestea și asemenea puvenire s'au re ntorsu romănii transilvani din Țera romănestă și din verba emeniloru „stăpănirei.” Au allatu, ce e dreptu, ardelenii arătu în Țera romănească cătu și mai alesu în Moldova multe suflete nobile, inime doiose, simțitoare și compătimitoare, care n'au lipsitu a le întinde ajutoriu și a le însufla măngăiere, s'au văzutu atătea dame romăne, care au văzeatu lacrime la privirea sorții romăniloru transilvani, încătu aceștia străbătuți de simțemintele mulțămitei voru ști să le păstreze și propage dulcea suvenire din fii la nepoți prin generăciuni înainte; acestea însă pentru sărmanii ardeleni au fostu și mai suntu socotite numai de escepțiuni, căndu regula fusese: biciulu dorobanțiloru și alu cazaciloru, închisorea pn temnițe spurcate, ka cele din Râmniculu Vălcei, din Ploiești șcil, înjurăturile scărnare ale polițailoru, șei în scurtu brutalitatea barbară în locu de ospitalitate romănească. Au trecutu și a. 1849. De atunci și pănă la 1855/6 gubernulu Țerei romănești nu a mai suferitu cu știrea ca pe nici unu romănu transilvanu omu de litere în acea țeră. Sub așea numitele Caimacămii a începutu abia unu felu de toleranță grațiosă cătră ardeleni, cam asemenea celei cu carea se portă creștinii „pravodlavnitii” cătră jidani, în constitiu velă mai bunu o zece apropiere, precum este de eco. între nemții austriaci și veștii prusiani.(Vagma) *) Jurnalulu porta tituită „Espatriatulu” mi ce tipăria la Ioanu Gust. Sebeșu, 7. Isnău. Astăzi ca săvărșitu alegerea deputațiunei scaunului acestuia la universitate. Aleșii sunt DDnii Ioanu Onițiu advocatu în Sibiu, mi Grigorie Papu c.r. Votisanții romăni 15 la numeru cu unanimu consensu, ai easiloru 11 pentru D. Talman și remaseră în minoritate. Pe căndu scriu acestea ce află alegătorii scaunali ocupați cu compunerea instrucțiunei pentru deputați, nevoindu conducătoriulu votisanțiloru romani notariulu Ioane Cherpenișanu a în adjunctu de pretură în dicnonisiairare.