Gazeta Transilvaniei, 1870 (Anul 33, nr. 1-102)
1870-01-03 / nr. 1
chimera spre a arată, ca n’avemu a ne teme si a da adica curagiu, ca suntemu cu totii. Nimicu, domnule ministru, nu mi s’a parutu mai strainu, mai vertosu candu me preparamu la randulu meu, de pe tribuna, a arata multiumirile mele domniloru ministri pentru cele operate cu atat’a solicitudine, pentru ajutoriulu patrioticu ce invocă dela naţiunea intrega, si după acestea se luminezu cesti’a după a mea putinta, puind’o pe adeveratulu ei teremu, ca luminandu-ne pe noi insine mai antaiu se putemu lumina Europ’a si apoi a arata remediulu celu mai legitimu, ca degetulu in vederea tuturoru; nimicu nu mi se paru mai strainu, candu me vediuiu pe neasteptate apostrofatu cu unu tonu mai multu decatu animatu, care pe romanesce in pluralu se dice tone, strigandumise, ca si chimer’a este o putere, cu ochii speriati ca si candu ar’ fi vrutu se arate, ca este formidabile ! Atunci, domnule ministru, pe candu imi inecamu espresiunea impresiunei naturale ce amu incercatu, si candu pentru decoru nu voieamu a respunde, ca in secolulu nuuesprediece, chimer’a nu mai este o putere decatu numai pentru cei smintiti (pentru ca pe domni’a sa ii sceamu cu totulu in starea normala), care nu-mi fu mirarea, candu printr’o aberatiune imi aduse aminte de o manta alba, unu ce uitatu de 22 ani! Istori’a acestei mantale este narata de toti cronicarii nostri, a fostu manta a unui oficieri de cavaleria ce mi s’a pusu pe spate după nisce sudori tropicali, in recél’a diminetiei. De ar’ fi fostu a mea, asia fi credint’o ca o toga romana intr’o epocha de regenerare, a careia albetia seu candare representa starea nemaculata, prin care virulu este datoru a debuta in vieti’a sociale. Nu stiu cum se califica impucinarea mintii a acestui barbatu numitu Mihaile Cogalniceanulu, care se sperie atatu de candoarea togei virile? Nu sciu deca ii lipsesce din tóga seu ca ii lipsesce tóg’a intréga? N’amu cunoscutu pana acum reulu (departe de astu locu) ce s’ar puté dice togophobie séu albophobie sau candore phobie. Pe langa acestea, fiinduca din mare disgratia amu auditu, ca din domnii ministri ar fi disu, ca cantarea cantariloru este o pamfleta, si fiinduca acesta calumnia intindenduse a datu manusie inemiciloru guvernului si apoi curagiu redactorului „Ghimpelui“ spre a-mi viola proprietatea literaria si a o batjocuri puindu-o intr’unu diurnalu pamfletariu de caricature, si fiinduca in totu sgomotulu acest’a scandalosu numai o scrisore anonima din partea unei dame imi mai reaminte despre mant’a alba, ca si domnulu Cogalniceanu, imi da dreptulu a crede, ca aceea dama nu pote fi decatu a vreuneia din demnele amice ale acestui viru togo-phob, ce turbezainnaintea a totu ce este nemaculatu. Imploru, domnule ministru, ajutoriulu domniei tale, antaiu ca se primesci a mea demisiune de membru si de presiedinte alu unei societăți, unde potu lua locu nisce individe togophobe si cari cu oameni de litere tacséza sant’a scriptura intre pamflete. Si alu doilea ca ministru alu culteloru se te grabesci in favoarea mantuirei publice a ruga pe prea santiile sale archipastorii nostri se se milostivéasca a citi ecsorcismii seu molitfele Sf. Vasilie unoru oameni ce pretindu ca archiereii ortodocsi se asiste la apoteos’a unui papistu si s’o recunóasca. Rugandu-te a da publicității acést’a a mea demisiune , te rogu asemenea, domnule ministru , si gratiosulu meu domnu, a agreda incredintiarea despre inalta mea consideratiune si stima. Domnule ministru! Era si scrisoarea anonima din partea unei dame si citata in demisiunea mea, copiata cu toate cacografiele ei. „Amice! „Cu o vechie admiratoare a poesieloru tale amu cititu cantarea cantariloru ce ai dedicatu Marieloru Domnului si Dómnei, si asia m’amu indignatu, ca de asiu fi avutu putere te asiu fi.................dara după ce s’a mai calmatu necasulu observandu , ca acesta opera este scrisa intr’unu jargonu latinoitaliano-romanu m’amu consolatu, ca nu o va intielege nime si cu mâhnire amudisu: acest’a este traducatoriulu disperatiei, suvenirului, laculu si termei ? acest’a este indreptatoriulu limbei nóstre, poetulu elegantu? . . . ? . Se vede amice, ca mus’a ta a cadiutu. Ce feliu! voiesci se tratesci pana la servilismu, voiesci se cauti casatori’a Domnitoriului nostru, salutata de naţiune cu entusiasmu, si imaginatiunea ta este atatu de secata, ca nu mai gasesci nimicu altu de chitu se copiezi fara rusine cantarea cantariloru lui Solomonu? Apoi nu ai avutu atat’a rationamentu se vedi, ca autorulu aceei opere mistice, era cuprinsu de delirulu sensualismului candu a scris’o? Déca aveai de gandu se ne tractezi cu o asemene aberatiune, pentru ce n’ai facut’o incai mai complecta, adornand’o cu ceva din apocalips? Ce asia a imbetranitu mus’a ta, ca nu-ti mai produce nici o inspiratiune ? Déca este asia, amice, lasati lira învechita se devină alu arahnei rasboiu. Si nu te mai face ridiculu acum la finele carierei tale, nici cu poetu nici cu omu de statu, fiinduca mai tóte scrierile tale din urm’a epocei din 1848 au datu probe, ca mant’a alba a produsu in spiritulu teu efectulu camasii lui Hercules de amant’a lui Dejanin’a (cetesce Dejanira).“ După cacografiele ca: chitu , chindu , rasboi, imajinatiune, cariera, camasi etc. se vede lips’a de educatiune, seu instructiunea sarsailesca ce pretinde a fi literata si plina de gustu. Onorabilii delegatiuni a societatei academice. După cateva abateri si călcări ale statutelor si regulamentului acestei societăți, si după necumlanit’a scu ecsagerat’a espresiune de apoteose ce a irovocatu protestulu tacitu alu inaltiatului cleru si alu dlui fostu ministru de culte, ce s’a credintu datori loru insusi de a nu asista la acésta apo-easa, urmandu a mea demisiune in ultim’a siedinia a sesiunei anului curentu, pre care -mi amu retras’o pana la returnarea M. Sale prea inaltiatuui nostru Domnu, spre a vedea mai in urma, cum s’ar putea repara necuviintiele. Supravenindu acum in urma, după cum ve veti convinge din procesele verbali seu desbaterile adunarei generale a deputatiloru reulu incurabile alu reu alesului nou membru M. Cogalniceanulu ce din disgratia este posedatu de duchulu necuratu alu togophobiei, seu a turbarei despre cele candide si nemaculate. Fiiu nevoita, onorabilii mei colegi, a-mi da demisiunea mea definitiva, a cărei copie se alatura aici spre a se depune la dosaru, si ve rogu a face cunoscuta onorabililoru membri in genere despre acesta impregiurare, comunicandule si intremintele mele de dragoste, si marile si legitimile sperantie ce amu in Dumnedieu si in natiune, ca preste curendu erasi ne vomu întruni înaintea atriului unei adeverate academie romane si pure ortodocse. Candu unu edificiu anuncie ruina, se cuvine ca toti intieleptii se se retraga spre a prevedea despre reedificarea si afirmarea lui. Aceasta institutiune conceputa de mai nainte in sinuri calduroase si in adeveru romane si prin minti organisatorie, avu disgratia de a intra pre mane neincercate, si a se ecsecuta de nisce capete slabe, in nisce dile pline de pecate. Speru in Dumnedieu, ca barbatii in mintea cărora s’a conceputu acésta înalta salutaria si nationale idea, voru fi chiamati a pune fundamentele adeveratei academie pre pamentulu României, si conduse de spiritulu evangeliei si ortodocsiei, care va alunga toate duchurile necurate*). Salutare fratiésca, si la revedere spre a saluta resaritulu soarelui ortodocsiei revestiti in togele candide ale românismului. — După „Tromp. C.“ I. H. R.“ Publicamu aici cuprinsulu unei brosiure anonime, importanta si de mare interesu, ivita de curendu in limba francesa in Parisu, intitulata: „La question des Israelites en Roumanie.“ Paris, Librairie A. Frank, 67. Rue Richelieu, 1869. Iubitorii de adeveru, inteliginti si cu anima de crestinu in genere, er’ in parte romanii, speramu, ca voru pripi cu barbatia se o cerceteze si cu totu zelulu si entusiasmulu moralu voru da man’a cu persoan’a, ce cugeta si se osteni a-si manifestă *) Credemu că suntemu prea bine informati, deca sustienemu, ca in siedinti’a privata, in care s’a cititu mai antaiu discursulu dlui Papiu spre a fi apretiatu de colegii sei, dn. Eliade nu numai că nu a facutu nici unu feliu de oserbatiune de ortodocsia, ci din contra elu a fostu celu d’antaiu, carele a felicitatu pe dn. Papiu; era apoi naţiunea sole, ca in siedinti’a publica totu dn. Eliade sculanduse de pre scaunulu seu de presiedinte, a esclamatu cu emfase: „Domniloru, astadi e diu’a cea mare, in care se eternisa memori’a lui George S i n ca iu, mnului dintre cei mai mari romani, martiru alu românismului. Se traiesca Romani’»!“ R. cugetările salutarie omenirei întregi in contra planuriloru infernale, urdite de sferematorii de fericirea neamuriloru, spre îndestularea nesatiului loru celu odiosu si marsiavu. „Intre multimea cestiuniloru politice esteriare ce totu mai astepta o solutiune si turbura din candu in candu opiniunea publica, mai este una asupra careia, de catuva timpu, forte atrage atentiunea, precum: a israelitiloru din Romani’a. Se scie la ce plângeri amari a datu ea ocasie. Guvernulu romanu, fiindu acusatu de israeliti de persecuţii relegiose, dede a se aperă cu victime iu contra unei imputări, celu raniea adâncu; protestaţiile lui inse de feliu n’au fostu ascultate. Opiniunea publica mereu instigată de a tiene parte persecutatiloru — la părere — a osenditu pe romani, fara se cerceteze cuus’a de aprope. Se cadea, celu pucinu eră logicu, a luă buna cunosciintia, mai înainte de a se pronunciă asupra unei cestiuni de acésta natura. N’a facutu asia, si astadi inca se poate dice, ca nu e cestie mai reu cunoscuta in străinătate decatu a israelitiloru in Romani’a. Pres’a, a careia cădere este de a lumina opiniunea publica, de locuru si a iraplinitu datori’a in aceasta impregiurare. Organele principali ale publicității europene nu numai n’au credintu de datoria a se incredintiă pe deplinu de fiinti’a adeverului, ci inca din toata puterea a placutu se de crediementu ideeloru celoru mai retacite asupra situatiunei israelitiloru din Romani’a, primindu despre acestu sujetu troae de depesie, de corespondentie, de comunicatii, candu pana in fundu neeesacte, candu necomplete si totu susspecte, din părtinire catra israeliti si rea vointia pentru romani. Ce e dreptu multe dinaria doriea din sufletu se fia drepte si nepartinitorie, si ar fi fostu de totu dispuse se scota din amagire pe publicu, de ar’ fi cunoscutu adeverulu. Din nenorocire, in diu’a de astadi, tate se făcu cu repediune, cele bune că și cele rele, chiaru căușele ce ceru o cercetare mai cu deameruntulu trecu atatu de rapede, ca nu remane timpu de a se ocupă cineva, decatu de acele ce deadreptu privescu interesele de facta. Apoi mai este anevolutia de a se insciintiă cineva bine despre lucruri petrecute intr’unu locu relativu pucinu cunoscutu in Europ’a, precum e Romani’a, fara a vorbi de feliurite alte impregiurari, ce le vomu face cunoscute, si cari forte multu au contribuitu a schimbă opiniunea publica asupra adeveratei situatiuni a israelitiloru in Romani’a. Acestia, de ecsemplu, ereau cei d’antai, cari se interesă a pitula adeverulu pentru cuvinte ce mai incolo voru fi esprete. De o alta parte, guverniale totu mereu preschimbate in Romani’a, se pote prea bine, că cu vaia sau fara vaia, nu pucinu, asemenea se fi contribuitu a se potoli lumin’a adeverului. Orisicum romanii au fostu victime acestei necunosciintie, căci vediura redicinduse asupra le multi amici, pe care acelesi acusatii repetite fara fine ii bagasera in valmasieli. Aici brostur’a se opresce, că se faca nesce alusiuni politice, privitorie la cestiea jidoviloru, ce ar’ întunecă sujetulu; doritorii curioşi potu cercetă tecstulu de plinu. Venimu la rondu. Mulţimea jidovimei nevalita in Romani’a este de prin locurele limitrofe: Galiti’a si Rusi’a. Căușele acestei strămutări neîncetate suntu multe. In genere midiulecele despre hrana suntu cu multu mai lesne de a le avé in Romani’a, decatu in Galiti’a si provinciele învecinate ale Rusiei, că cele mai îndesate de jidovime. Romani’a e mai putinu populata decatu partile limitrofe, isvorele de hrana suntu aici cu multu mai imbelsiugate, mai superióre si lesne de dobenditu, poate cineva trai acolo mai lesne. Vine apoi recrutati’a, ce adesea calea si pe jidovi, in partile ce citaramu, de care ei fórte se temu. Disciplin’a militariu, vietiuirea in casarme de avaliă cu creștinii, hran’a, costumulu sol. forte contrarii datineloru si credintieloru, ii indemnase si caute scaparea in alta parte. In Romani’a servitiulu militariu, dupace ca e mai scurtu, e si mai domolu. Apoi, sub cuventu de străini, prin protecții si midiulociri de ale loru se scapu si de acésta. Prin vicleniele loru si totu feliulu de marsievii se făcu lesne suferiți romaniloru. Acestea cu altele făcu, că tóte lesinaturele jidovesci si altele din universu se se indeseze aici. Se mai scimu, ca prin partile, după unde fugu jidovii, suntu cu multu mai apasati decatu pamentenii, cu scopu de a risipi multimea ce ii innéca, candu in Romania nu gasescu nici bariera, din contra imbracisiare si totu feliulu de înlesniri, spre hrana si specula. Care dara le e persecuţi’» din