Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1892 (Anul 55, nr. 241-264)
1892-11-26 / nr. 261
Redacţiunea, Aiuninistraţiunea şi Tipografia: BRAŞOVU, piata mare, Târgulu Inului Nr. 30. Structe nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se retrimită. Birourile de anunciuri: Braşovu, piaţa mare, Târgulu Inului Nr. 30. Inserate mai primescu în Viena R. Mosse, Hausenstein & Vogler (Otto Maas), H. Schalekt, Alois Berndei, M. Dukes, A. Oppelik, J.Donneberg; în Budapesta: A. V. Goldberger, Eckstein Bernat; în Frankfurt: O. L. Daube; în Hamburg: A. Steiner. Preţulii înserimrilorn: o seria carmond pe o coloana 6 cr. şi 30 cr. timbra penală o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pe pagina a IlI-a o senă 10 cr. v. a. sau 30 bani. p. 261. Brașovt, Joi, 26 Noemvre (8 Decemvre) ^ IîTTTX.TTIL,T7\ „Gazeta“ ese în fiecare cti. Abonamente pentru Austro-Ungaria. Pe un »nu 12 fl., pe şase luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe ani. Pentru România şi străinătate: Pe anu anii 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumără la toate oficiele poştale din întru şi din afară şi la doi. colectori. Abonamentul pentru Braşov la administraţiune, piaţa mare, Tergulu Inului Nr. 80 etaglulu I., pe unu anü 10 fl., pe sase luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Cu dusula în casă. Pe unu anü 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Unu esemplaru 5 cr. v. a. sau 15 bani. Atâta abonamentele câtu și inserțiunile suntu a se plăti înainte. Respunsu fetei din Blaşiu. vin. Braşovii, 25 Noemvre v. fice fóia bisericesca din Blaşiu, că dela anii şeptedeci, „va se culcă în era doctorilor, în teologiă, s’a practicată mai desu sinodalitatea“, şi se provocă la faptulu, „că sub Archiereulu Vancea se prelucrase şi unu stătută pentru congresulă autonomă ală bisericei române unite în care şi mirenilor i se dăduseră drepturi....“ şi toate aceste logice spre a dovedi câtă de neîntemeiată ar fi aserţiunea nostră, că în timpulă acestui Archiereu s’a introdusă absolutismulă. Faptă este, că dela 1868 încoace s’au făcută încercări mai multe cu sinodalitatea, asemenea este faptă, că la 1875 sinodulă mixtă archidiecesană a votată ună proiectă de stătută pentru congresulă autonomică ală provinciei române unite. Dar totă ce vrea se deducă „Unirea “ din aceste fapte este falsă și neîntemeiată, însăşi foia din Blasiu recunosce în nr. 49, că Dr. Ioană Vancea, când s’a făcută Metropolită, a aflată o situaţiune deja pregătită în favoarea sinodalităţii, a independenţii bisericei şi a „restatorirei“ drepturilor şi aşedămintelor răsăritene ale ei. Hotărîrile sinodelori dela 1850 şi dela 1868, cu privire la autonomia bisericei şi la sinodalitate, n’au fostă decâtă ecoulă mişcării naţionale bisericesci, ce s’a începută la 1848 şi s’a continuată, după căderea absolutismului austriacă, mai departe. Faţă cu curentulă puternică ală dorinţeloră şi postulatelor, manifestate de poporă, clerulă adunată în acele sinode nici că putea se ia alte decisiunî. In Aprile 1869, când a fostă instalată în Blasiu, ca Archiepiscopă şi Metropolită, Ioană Vancea a stată der faţă cu acăstă situaţiune, a stată faţă în deosebi cu condiţiunile, ce i le-a pusă sinodulu dela 1868, care l’a alesă. Cum a sciutu se răspundă elă situaţiunei şi condiţiuniloră, ce i s’au pusă? Eată marea întrebare, dela care aternă tota pretinsa gloriă a „erei doctorilore în teologiă“. Pentru clarificarea ei, vedemă că „Unirea“ se mulţămesce cu constatarea faptului, că sub Metropolitan Vancea „s’a prelucrată“ ună proiectă de stătută pentru congresulă autonomică ală provinciei române unite, la 1875, şi apoi s’a pusă la o parte ca se mucecjescă în archivele Metropoliei din Blasiu. Noi însă, firesce, ca „sismaticî“, „calvin!“, „ignoranţi“ şi de „rea credinţă“, ce suntemă înaintea celoră dela „Unirea“, nu ne putemă mulţumi cu atâta ; noi suntemă mai păţiţi şi mai sceptici şi de aceea nu ne este de ajunsă acestă resultată ală stăruinţelor răposatului Metropolitu pentru sinodalitate şi pentru drepturile şi aşezămintele răsăritene ale bisericei, ca din aceste puncte de vedere să putemm preamări sistemul lui de guvernare. Nu scimă dăcă Metropolitulă Vancea a împărtăşită vederile discipulilor săi dela „Unirea“, în ce privesce „valoarea“ actelor sinodului electorală din 1868, nu scimă deca le-a considerată „dreptă decisiunî şi canone sinodale“ ori numai „dreptu postulate şi dorinţe esprimate de dlerulă alegetoră“ cum le consideră denşii. In orice casă însă era clară şi învederată, că ca Metropolită alesă de acelă Sinodă trebuia să țină seama de ele. Să vedemă acuma întru câtă ea tăcută acésta răposatulu Metropolitu. O lună după ce s’a serbată instalarea sa în Blasiu, la 17 Maiu 1869, Metropolitulă Vancea la provocarea „strălucitului coră episcopescă catolică“ din Ungaria, o dată circulara cu Nr. 705 „în obiectulă alegeriloră la congresulă mestecată ală catoliciloră în Buda- Pesta“, în care învită clerulă de a face se se alega 4 bărbaţi mireni şi mă preotă ca representanţî ai Archidiecesei la acestă „congresă reguliolară“ ală catoliciloră, care avea să pregătăscă „autonomia“ sau „statulă catolică“ şi să se sfătuiăscă asupra „causelor comune relative la trebile şcolare şi de fonduri regnicolare publice“. Intru câtă a consunată acăstă circulară archiepiscopăscă cu condusele sinodului din 11 Augustă 1868, se poate vedèa din protestările aproape unanime ale clerului şi ale poporului din întrega archidiecesă în contra atentatului, ce-’lă plănuia „strălucitură coră episcopescă catolică“ în potriva independenţei şi a aşezămintelor bisericei române unite prin acelă „congresă regnicolară“, la care a invitată şi pe Românii uniţi. Sinodele protopopesci din archidiecesă, compuse din preoţi şi mireni, cu puţine escepţiunî au răspunsă Metropolitului, că nu se semtă competente a modifica condusele sinodului archidiecesană dela 1868, cari le oprescă a suferi amestecă străină în afacerile bisericei române unite şi au pretinsă ca să facă paşii necesari pentru ca acăstă biserică să-şi compună ea însăşi statutulă său într’ună congresă bisericescă ală tuturoră dieceseloră sale. Elădără, că abia urcată pe scaunulă metropolitană, Ioană Vancea a fostă în posiţiă de a auzi glasulu viu ’ală întregului cleră şi poporă, de a cunosce din nou dorinţele şi postulatele lui, formulate de sinodulă dela 1868. Nu este loculă aici de a întră în amănuntele celoră ce s’au petrecută în urma amintitei cerculare archiepiscopesci, dar pentru că „Unirea“ se provoca la un pasagiu din istoria d-lui Bariţiu — care, în trecut, fiă 4*90, nu se referă de locă la gestiunea sinodalităţii, şi a autonomiei bisericei noastre răsăritene — ca să dovedăscă, că trebue să fimă prea mulţămiţî cu starea, în care a lăsată Metropolitulă Vancea biserica sa, vom releva în articolulu următoră ună faptă, petrecută la 1869, din care se va vedèa, că d-lu George Bariţiu, la care se provocă „Clarissimii“, ca la singura autoritate mirănă, a cugetată atunci multă mai aspru asupra veleităţiloru nouei guvernări a Metropolitului Vancea şi asupra stăriloră din sînulă bisericei unite, decâtă amă făcut’o noi în articulii noştri, cari au deşteptată între cei dela „Unirea“ pofta de a ne anatemisa. „ JOILSTONULU GAZ. TRANS.“ 0) Amintiri din résboiulu austro-german dela 1866. Românii din oştirea austriacă, de Gavrila Andreia,a fostu sub-locotenentu. Recensiune de loanu Kussu Abrudeanulu. (Fine.) E atâta de însemnată capitolulu privitore la recompense, încâtă me simtu datoră a atrage asupra lui deosebita atențiune a onor. cetitori. Eră partea cea mai importantă a lui: „O trupă bătută, or!câtă de bine s’ar fi luptată ea, nu mai poate compta la o recompensă proporţională şi dreapta în raportă cu sacrificiile făcute. Sacrificiile ei se pună la o parte şi nu se ţine pontă decâtă de resultată. „Regimentulă nostru avu noroculă, că în tote locurile unde a operată, fiă la Königräz, Pisoubitz seu Blumenau, să iesa înviagătoră. De aceea elă, din campania anului 1866, s’a întorsă, după câtă seiu, cu cele mai multe decoraţiuni. „Colonelul Baumgarten, comandantulă regimentului, care în tota campania a avută o ţinută esemplară, nu mi aducă bine aminte, dar mi se pare, că a primită o înaltă decoraţie după cum şi merita. „Coroana de feră clasa a III-a cu decoraţiunea de resbelă s’a distribuită: majorului Dolaisch, comandantulă batalionului al 3-lea, şi căpitaniloră . Schneider, comandantulă divisiei a 3-a şi Herlicska, comandantulă divisiei a 2-a din batalionulă al 3-lea; crucea militară de argintă pentru merite s’au împărţită tuturoră oficeriloră din cele două divisii arătate mai susă, precum şi părintelui Dumbravă, preotulă ortodoxă ală regimentului. Medalii de arginte clasa I şi a Il-a s’au distribuită peste totă cam ve-o 50. Prea înalta mulţumire a M. S. împăratului s’a esprimată la mulţi. Nominală nu-i mai cunoscă. ’Mi aducă aducă aminte numai de doi. Aceştia suntă: locotenenţii, adjutantul, Luca Gâmpianu şi Horvathy, cela care a luptată cu mine împreună și la urmă s’a constituită prisonieră. Pe lângă acesta laudă, Horvathy întorcendu-se din captivitate după încheiarea păcei, mai fii înaintată imediată la rangulă de căpitană. Ghefreiterulă din compania mea, a 17 a, care a împușcată pe locotenentulă - colonelă Heninchen, primi medalia de argintă clasa Ia. După mine, acesta ar fi meritată pe cea de aură. I s’ar fi dată pote dăcă ar fi fostă din altă neamă, or nu „Valahă.“ Pentru ună „Valahă“ e destulă și atâtă!!“ Pănă aci d. Andreiasă. Va să cjică maiorulă Dolaisch, care la Königrätz fuge din luptă, la Pisoubitz și Blumenau comandă prostă, capătă Corona de feră clasa III; căpitanulă Schneider, care părăsesce o jumătate de compactă la Königrätz, primesce Corona de feră clasa III; locotenentulă Horvathy, care se predă de bună voiă inimicului, primesce lauda împăratului; căpitanul Herlicska, care la Piscubitz comanda fără trebuinţă retragerea în pasă gimnastică, căpăta de asemenea Corona de feră clasa III. Acestea le suntă meritele, acestea le-au adusă „Coronele“ şi „laudele“. Laudele încă le-amă mai înţelege, „Corónele“ însă suntă de totului totă prea ieftine! Dar ună lucru e sigură !işi trebue să lă constatămă. Aceşti comandanţi „decoraţi“, cari aproape în totă campania au comisă greşeli peste greşeli, decă au fostă decoraţi au să mulţămăscă acesta numai soldaţilor români, în fruntea cărora au avută fericirea să stea, ca comandanţi, oi nici de cum meritelor loră personale. Acesta e cuprinsul „Amintiriloră“ d-lui Andreiaşă. Le-am schiţat ceva mai pe largă şi am reprodusă lucrurile mai principale, fiind o firmă convinsă, că vor fi bine primite de cetitori. Ei acum sfârşescă, 4i°6ndă încăodată, D-lă Andreiaşă şi-a făcută — după puterile d-sale — datoria de bună Română. Cei rămaşi îndărătă n’au decâtă să-lă urmeze spre mulţumirea loră sufletescă şi spre binele naţiunii. Bucureşti, 8 Noemvre 1892. (IRONICA POLITICA. — 25 Noemvre, ţiiarele unguresc! se ocupă în modă amănunţită, cu respingerea fondului de disposiţiune în parlamentară austriacă. „Nemzet“ 4*cer că nu mai e nici o îndoială, că forma raporturilor politice din Austria e forte seriosă şi poate ave o influinţă asupra sortei întregei monarchii dacă se vor alege rău mijloaceie de resolvare. Contele Taaffe stă în fața unei crise grele a sistemului său, și ar fi forte de dorită, ca dânsul, în acestă momentă să nu-și perda privirea sa de bărbată de stată. „Pester Lloyd“ observă, că stânga și-a perdută încrederea în contele Taaffe, fiind-că ea a făcută esperienţe foarte posomorite. Guvernul, cu toate aceste lucră, din motive cu totul subordonate, la subminarea unicului factură, care ar mai pute esercita o autoritate, la subminarea parlamentarismului. „Neues Pester Journal“ dice, că pânzătura între ministeriu şi partida liberală germană s’a ruptă, dar celă ce a tăiat-o nu a fostă contele Taaffe, nici Dr. Pieier, ci contele Hohenwart, a cărui vorbire