Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1893 (Anul 56, nr. 1-23)
1893-01-24 / nr. 18
'Gettos, ArttlíiskillMisa şi Titoerata: ’ iSASOVIi, piaţa, mars, Tapquie Inului Nr. 30. HHfroMc&te nw te primescU, Manuscripte nu x* retrimitu. Birourile ie maciim, «jaşovii, piaţa mare, TSrgulíí Inului Nr. 30. Inserate mai primeseu în Viena &. Masse, Haasenstein & Yoyler (Ottobaas), H. Schalek, Alois Hemdel, Jr. Dukes, A. Oppelik, J.Donneberg ; în Budapesta: A. Y. Uoitterger, Eckstein Bernat; în Frankfurt : G. I. Daube; în Hamburg: A. Werner. Preţuia innerţiunilori: o scris. garmond pe o colina 6 cr. şi 30 or. timbra pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pe pagina a III-a o scria: 10 cr. v. a. sau 80 bani. Nr. 18— Amit LVI. Brașovii, Duminecă, 24 Ianuarie (5 Februarie] (2STXTlvî:^!22”Cr JD’-JD XDTTMXISl'E O.Á- 4=) .Gazeta“ ase in fiă care (ti Afionaraenîe pentru Anstro-Ungarw. Pe un anu 12 fl., pe şase luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe ană. Pentru România şi străinătate: Pe unu anii 40 franci, pe sós© luni 20 fl., pe trei luni 10 fl. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumără la tote oficiale poştale din Intru şi din afară şi la doi. colectori. Abonamentul pentru Braşolt: a administrațiune, piața mare, Târgulu Inului Nr. 30 etaglulu I., pe unu anu. 10 fl., pe sesa luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 cr. Cu dusulu în casă. Pe unu anu 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Unu exemplaru 5 cr. v. a. seu 15 bani. Atâtu abonamentele cât.u și inserțiunile suntu a se plăti înainte. 1893. Causa sau persona« Braşovii, 23 Ianuarie v. Mulţii ne amu gândiţii, ce poate fi pricina, ca în multe, în prea multe comune şi ţinuturi de ale noastre, obştea româneasca nu arată faţă de căuşele noastre naţionale, culturale, bisericesce, ori şcolare, rîvna şi însufleţirea aceea sfântă, de care trebue se fiă pătrunsă tóata suflarea doritóare de înaintarea nemului seu. Nu putemă crede, că poporalii noştru ar fi dela fire nepăsătorii faţă de sfinţenia causelor nóastre culturale şi naţionale. Nu, nici măcară prin gândit nu poate se ne trecă ideia, că dera acesta poporu n’ar ave şi elă în inima sa dorulu ferbinte de a-şi crea o sórte mai bună şi de-a se ridica şi elu odată din starea tristă, în care a fostu aruncată de vitregimea timpurilor, ce au trecută peste capul nostru. Trebue dor, că altu undeva zace pricina răului, trebue, că încă din vechime s’a încuibaţit în mijlocului nostru unu obiceiu rău şi păgubitorii, căruia avemu să-i datorimu în cea mai mare parte răcăia şi nepăsarea aceea tristă, de care ne lovimu atâta de desă în calea mersului nostru spre bine şi înaintare. Ni se pare, că omenii noştri prea adeseori îşi uită de-a face deosebire între persoane şi între cause, adeseorî până persoana mai pe susit de causă, şi în acăstă împrejurare tristă este a se căuta în prima liniă pricina răului. Vrându să facem şi noi din când în când câte-o ispravă bună, neama obicinuită a lăsa totă grija asupra acelora, pe cari i-amu pusu în fruntea isprăvei şi, în nemărginita încredere ce o avemu în aceşti bărbaţi ai noştri, nici că mai îndrăsnimă să ne interesam de ceea ce facu ei, nici că mai cutezamu ai întreba cum faca şi ce lucréza ei, ci din momentulu, în care i-am pusu în frunte, tóta treaba o socotim, ca şi isprăvită. De multe orî se întâmplă însă, că treaba nu se isprăvesce. Bărbaţii noştri de încredere uită a-şî împlini datorinţa lor, dorinţa şi hotărîrile nóastre nu le duca în deplinire; timpulu trece, noi totu aşteptăm şi şi nădăjduiam, că dera — dera treaba se va face, dela o vreme însă nădejdea se slăbesce, aşteptarea se preface în desamăgire, poporul prinde a se răci şi aia că pricina e gata! De aici înainte apoi în zadaru cjici: haideţi să facem asta, haideţi să facemaceea, — omenii şi-au perduto însufleţirea, şi-au perdutu rîvna faţă de causă—şi pace ! De aci înainte nu mai poţi face cu ei nimica. Nu aşa, fraţiloru! Intotdăuna la loculu întâi vine causa şi numai după aceea persóna, la loculu întâi vine principiulu şi numai după aceea omulu. Dacă amu pusu pe cineva în fruntea causelor nóastre naţionale, culturale, şcolare ori bisericesc!, fire-ara ela ori cine ar fi, noi trebue sa-le urmărim şi cu ochi ageri în toţi paşii lui şi îndată ce amu băgată de sema, că într’o privinţă, ori alta, a apucată pe căi greşite, avem sfânta datorinţă de a-lu întorce, de a-lu mustra cu cuvinte frăţescî şi a-lț sili de cu bună vreme să se Intórca Indérétu de pe calea greşită, pe care a apucată. De nu vomă face aşa, de nu-lu vomu sili de cu bună vreme să se Intórca de pe calea lui greşită, va luneca mereu totu înainte şi lunecândă, va târî după sine în prăpastia şi causa, peste care l’amu pusă mai mare. Avemu înaintea ochiloră mulţime de esemple ; cunoscem o mulţime de comune de-ale nostre, în cari poporulu cu însufleţire vrednică de laudă s’a pusu pe lucru, s’a apucate să adune averi pentru şcole, averi pentru biserici. S’a întâmplat ei însă, că omenii lor de încredere, pe cari i-au pusă în fruntea trebilor şcolare şi bisericesc!, şi-au greşită pasuila, poporul a avutu în ei încredere orba şi nu s’a interesată se scie de ceea ce facă, ba chiar dăcă mnulț ori altula dintre ei a simţită ceva, n’*. vrută „să-şi aprindă paie în capă“, ci au lăsată să mărgă lucrurile înainte pe calea lor, greşită, pană când la urmă treaba s’a înfundată şi nu s’a mai aflată leaea de lecuire. Pe calea acesta, din multe treburi bune de-ale nóastre s’a alesă nimica, multe inimi nobile s’au descuragiată şi acestei nenorocite împrejurări avem să mulţumimă, că obştea nostra românoacă prin multe sate şi ţinuturi nu arată faţă de căuşele sfinte ale noastre râvna şi însufleţirea aceea mare, de care, cum amu cjisit, ar trebui să fie cuprinsă tota suflarea doritóare de înaintarea neamului său. Trebue să ne obicinuim a stînge foculă pănă când încă nu s’a încinsă prea tare; trebue să ne înveţămă a stirpi reala pănă când încă n’a prinsă rădăcini. Nu că să fim ei nepăsători, dar abia să apucăm ocasiunea de a afla, cum stau socotelile cu averile nóstre obștesci, ce înaintare s’a făcută şi cum îşi împlinesc bărbaţii noştri de încredere datorinţa lor. Trebue să cerem şi să întroducem pretutindenea obiceiulu, de-a se ceti câtă mai des, în faţa poporului socotelile şi de-a se da sema despre toţi paşii şi despre totă lucrarea bărbaţilor noştri de încredere. Cu astă ocasiune apoi fie-care trebue să se ridice cu sufletul și cu inima sa mai pe susit de persoane și să aibă înaintea ochiloră curată numai binele și interesulă causei, pentru a căreia înaintare datore este a se jertfi toate suflarea. Ori cine s’ar întâmpla să păcătuască, cu voia ori făr’ de voiă, în contra acestei acuse, fiă ei amencata de aleşi, câtă de cinstiţi şi de omeniă, trebue traşi la răspundere în faţa adunărei, pentru că aici nu este vorba de persóane, ci numai şi numai de binele şi înaintarea causei, faţă cu care personele nu numără nimica. Facendu astfel, nu vom mai ave causă de-a ne plânge de-atâtea desamăgiri, hotărîrile nostre frumoase, ce cu atâta însufleţire se aducă adeseorî în adunările noastre culturale şi naţionale, nu vor mai rămânea neîmplinite, bărbaţii noştri de încredere verţându-se urmăriţi şi controlaţi, se vor simţi pe de-o parte siliţi, pe de alta încuragiaţi de-a desfăşura râvnă mare şi de-a sta în totdauna la înălţimea datorinţei. Lucrurile voru prinde a merge înainte, poporul se va însufleţi şi, dândă mână cu mână, vomă ridica ca şi prin farmecă mărirea neamului nostru,—şi atunci naţia mai mândră, mai bravă şi mai alesă ca a nostra nu va fi. Autonomia catolică. Cetima în foile unguresc!: „Zilele trecute s’au ţinută consfătuiri la contele Nicolau Eszterhazy în afacerea autonomiei catolice. Resultatul consfătuirilor” este, că atâtă în camera deputaţilor, câtă şi în casa magnaţilor, se vor aşterne proiecte de resoluţiune prin cari se îndrumeza guvernulu, ca se facă pe Maiestatea se aprobeze statutelQ autonomiei catolice făcută la 1871 de Congresula catolică. Pentru stilisarea acestui proiectă de resoluţiune se va mai convoca o a doua conferenţă la contele Nicolau Eszterhazy.“— Atâta ne spună foile unguresc!. La acestea mai adaugemă, că statutulă autonomiei catolicilor din Ungaria, votată în şedinţa dela 9 Martie 1871 statoresce, că şi archidiecesa şi diecesele române gr. cat. Tact» parte intregitoare a Congresului autonomiei FOLETONULU „GAZ. TRANS.“ ire gusta leiloru. Naraţiune istorică de JE. Malsow. (Urmare.'' NI. — „Stingeţi focului Se vede pânza unei corăbii !u Strigătulă acesta răsuna adeseorî pe insula pustiă de pe înălţimea stâncei, pe care sta câte unul dintre tovareşi în fiecare cui, privea pe mare şi rostea aceste cuvinte, îndată ce se zărea în depărtare vre-o corabiă, căci se statorise, că fumulă ce se ridică de pe insulă, se vede din mare. Trebuiau să fie prevădătorî. Şi astăcji răsună strigătulă acesta şi focurile fură stinse. înaintea tăciunilor, pe jumătate stînşi şedea Perpetua, faţă în faţă cu ea Antoniu, fiulă căpeteniei comunităţii. Elă era ună simplu pe scară, fără cultură, nu soia nici se scrie, nici se cetască, dar în meşteşugulă său era unul dintre cei mai harnici. Marea îlă învăţase de timpuriu curagiu bărbătescă şi întărise sufletulă şi trupulă seu. Elă era plină de putere şi de sănătate, nu tocmai frumosă, dar bine făcută şi de statură înaltă. O trăsură binevoitoare înfrumseţa faţa lui înfloritoare şi fragedă. „Te rogă, iubită soră“, începu elu, după ce foculă se stinse, „ia în noaptea aceasta mantaua mea. ’Ți-e frigă. Abia eri, când m’am coborâtă dela pază, te-am vădută sgriburindă de frigă în coliba ta.“ „Dar tu cu ce te vei înveli la noapte?“ răspunse ea. „Eu să mă încăldescă, or tu se tremuri de frigă?“ „Eu suntă bărbată,“ răspunse el; „pe mine nu mă supără fecerea nopţii, ce o împrăştia stâncile noastre. Sute de nopţi le-am petrecută sub celulă liberă în luntrea mea. Ia, sora Perpetua, mantaua mea, căci suntă îngrijatu de tine. Sciu, că suferi! Eşti bolnavă?“ „Nu-să bolnavă, Antoniu,“ răspunse ea. „Ba eşti,“ o întrerupse elă. „Se spune, că tu ai venită din Roma. Nu ’ţi-e doră de oraşul tău frumosă, care — după cum se povestesce în Carthago—strălucesce de aură şi de marmură?“ „Eşti în rătăcire,“ răspunse ea, „nu voescă se dau aceste stânci pentru marmura şi aurulă palatelor din Roma. Nu am altă dorinţă, decâtă să servescă credinţei nóastre şi vouă.“ „Atunci mâncarea te face bolnavă,“ răspunse el. „Noi pescarii ne putemă hrăni numai cu pescî şi cu raci, pe când tu nu. Când prândimă cu toţii, tu abia guşti din bucate. Iţi lipsesce vinulă şi pânea; şi celelalte femei au trebuinţă de aceste. Ce am adusu aici, s’a mâncată. Noi bărbaţii amă hotărâtă adî diminaţă, că doi dintre noi să se întorcă la Carthago, pentru ca să cumpere făină şi vină. Dăcă vomă fi băgători de sămă, vomă puté face acésta fără nici o primejdiă. „Tu rămâi aici, nu pleca la Carthago,“ îlă întrerupse Perpetua iritată. „Sartea a hotărîtă deja,“ răspunse elă, „pentru mine și pentru Cato.“ „O, dăcă ar rămâne!“ de ea îngrijată. „Nu ne trebue nici făină, nici vină. De ceea ce se lipsescă bărbaţii, ne putem lipsi şi noi. Du-te, rogă pe tatălă, ca se trimită pe altul, în locul ă teu; nu te duce la Carthago, rămâi aici!“ De ce se nu mă ducă la Carthago? De ce să rămână?“ întrebă el. „Pe tine te cunoscă în piaţa din Carthago,“ răspunse ea. „Voi bărbaţii, nu v’aţi gândită, că tu