Gazeta Transilvaniei, februarie 1894 (Anul 57, nr. 24-46)
1894-02-01 / nr. 24
Pfiffiaa 2 lippe adaogă, că e nevoită se se mărginescă multă în recunoscerile şi cercetările sale pentru a nu compromite siguranţa lui Timbuctu. Tuaregii au venită în grupe numărose spre pândă în împrejurimi forte apropiate de oraşă. Ei au formată mnă cercă, apărândă apoi dispărândă dinaintea trupelor căpitanului Philippe. Căpitanulă are 800 puşti şi 6 tunuri; aşteptă în curendă o colonă de întăriri, ce i s’a anunţată. Elă a ordonată flotilei se mai întârzieze plecarea. Are merinde în deajunsă pănă la sosirea colonei. Populaţia doresce linişte. A făcută o bună primire Francesiloră, chiar în Statele depărtate, care s’au supusă. Comerțulă locală n’are de ce suferi. Starea sanitară e bună. Spirea de măcelărirea coloanei Bonnier a produsă o emoţiune generală la Parisă. S’a anunţată o interpelare la Cameră. Afacerea dela Cristuru si Nascudenii. Din districtul Naséudului, Februarie 1894. Finitu-s’a! Inţelegemă, că s’a finită cu bunulă dela Cristură ală fondului de stipendii, proprietate nedisputabilă a foştilor grăniţeri din fostulă districtă ală Năsăudului. Acesta bună, adi nu mai este avere grăniţerască, a pus’o sub dobă guvernulă maghiară, în contra conduselor comitetului administrativă şi în mânia protestelor, adresate pe cale telegrafică ministrului preşedinte Wekerle de cătră 44 comune grăniţeresci, ca proprietare ale bunului dela Cristură. Va se adi în Transilvania nici chiar averea privată nu e sigură, dacă acea avere este românescă, dedicată spre scopuri de cultură românescă şi dacă statuia a găsit-o potrivită să coloniseze pe ea Secui şi Ciangăi. Triste dileamă mai ajunsă noi Românii din Transilvania ! Şi cu toate acestea ni se spune ci cu cji, că statulă ungară este ună stată civilisată, ună stată de dreptă, în care noi Românii ne bucurămă de libertăţi şi drepturi ca nicăiri pe rotogoliilă pământului. Pănă când Domne blăstămulă Teu asupra nostră ? ! Dar să nu lamentămă, ci înnecând în noi durerea, să ne încercămă a espune lucrulă aşa, cum a decursă eră, dela începutulă începutului şi pănă în diua de 22 Ianuarie a. c., când prin volnicia guvernului maghiară şi a organeloră sale, amă perdută sânta nostra proprietate dela Cristur. Regimentulă II românescă de graniţă din ţinutulă Năsăudului s’a înfiinţată la anul 1768, cuprindendă în sine 44 de comune curată românesc, căci comunele săsesci şi unele unguresci din vecinătate n’au voită să ia acesta fugă asupră-le. La începută grăniţerii îşi făceau serviciile militare cu vestmintele loră, atâtă în timpă de pace, câtă şi în resbue. Pentru a-i scăpa de acâstă greutate, s’a înfiinţată, la anul 1830, fondulă aşa numită de montură, cu scopă de a se procura din veniturile acelui fondă vestmintele de lipsă pentru militarii grăniţeri. Fondulă de montură s’a înfiinţată din următorele isvoare: a) contribuire dela toate familiile grăniţeresci ; b) două din trei părţi a arendilor pentru păşune pe munţii comunelor, grăniţere şi a veniturilor din casele comunale ; c) rebonificarea dela erară pentru vestmintele şi încălţămintele, cu cari grăniţerii şi-au făcută campaniile belice ; d) plata stânjinilor de lemne, ce grăniţerii le prestau oficerilor a fi. 20 cr. m. c. de stenjină; e) jumătate din arenda terenului escindată pentru eravură montană; f) Intrega arenda muntelui „Dosulă Stânişorei“ şi „Dosula Poienei-rotunde“. Desfiinţându-se institutulă militară de graniţă din Ardela în anul 1851, Ianuarie 22, Maiestatea Sa împăratulă Francisca Iosifă, prin ordinulă dte 20Faură, 1851 Nr. 3598, a recunoscută, că fondulă nostru de montură este o proprietate nedisputabilă a tuturoră comunelor, foste grăniţere, în numără de 44. Atunci grăniţerii noştri ară fi putută şi ei să împartă între sine fondulă de montură, cum au făcută regimentele săcuesci ; ei însă, sătaşi de o cultură mai înaltă, în adunarea loră representativă din 13 Mărţişoră 1851, au decisă, ca fondulă de montură să rămână şi mai departe o avere cumulativă a numiteloră comune, sub numirea fond de stipendii“, din venitele căruia să se dea ajutore la fiii foştiloră grăniţeri şi descendenţiloră loră, cari voră urma cursuri la şcole mai înalte, seu voră învăţa meserii. Ună deceniu în urmă, Maiestatea Sa împăratulă Franciscă losifa I, prin autografulă său dio 27 Augustă 1861, restituindă comuneloră nóstre foste grăniţere şi aşa numitulă „drepţii regală“, seu de cârciumărită, a confirmată de nou dreptulă loră de proprietate asupra fondului odinioră „de montură“, acum de stipendii, or în „Instrumentală fundaţionala“, compusă la provocarea guvernului din Cluşiu şi încheiată în 18 Augustă 1865, diva nascerei Maiestăţii Sale împăratului, s’a statorită în specială menirea, administrarea şi aplicarea fondului de stipendii, alăturea cu fondulă scolastică centrală, odinioră „de provenie“, formată din venitele dreptului de cârciumăriţă“. In timpulă câtă a dăinuită institutulă militară, administrarea fondului de montură a fostă concredată, la ună locă cu alte fonduri grăniţeresci, unei comisiuni aşa numite economice. Desfiinţându-se graniţa, administrarea fondului de montură trecu la locotenenţa din Sibiiu, mai târziu la guvernul din Cluşiu, pe urmă la ministerială maghiară de culte din Pesta. Comisiunea economică, care în urma schimbărilor a trecută şi ea prin multe reforme, devenind o succesivă comisiune, apoi comitetă de administrare a fonduriloră şcolare grăniţeresci, desfiinţându-se regimentulă, a rămasă de faptă numai cu administrarea fonduriloră şcolare comunale, şi-a păstrată însă din trecută toate datele de lipsă, spre a putèa controla ană cu ană administrarea la stată a fondului de stipendii. In anul 1861 redobândindu-şi grăniţerii noştri şi dreptulă de cârciumărită şi jertfindă ei din venitele acestui drept, trei din patru părţi pentru a se forma ună nou fondă sub numirea „Fondă şcolastică centrală“, cu menirea de a seînfiinţa şi susţine din elă institute de învăţământă şi educaţiune, — din acelă ană comitetulă administrativă n’a încetată a cere cu totă ocasiunea să ’i se restitue şi fondulă de stipendii în propria sa administrare, — dar multă timpă fără succesă. In anul 1877 ajunse de vendare bunulă lui Torma Károly din Cristurală Ciceului. Administraţiunea fonduriloră, parte pentru a plasa averea fondului de stipendii în ună bună imobilă, nesupusă fluctuaţiuniloră, ca hârtiile1, de valoare, parte ca pe astă cale să potă scote măcară o parte a fondului de stipendii din administrarea orarului, a decisă să cumpere bunulă dela Cristură. După multe rugări și plocomene s’a concesă cumpărarea bunului și plătirea lui din fondulă de stipendii. Actulă de cumpărare a fostă aprobată de Maiestatea Sa cu pre înaltulă decisă dio 12 Octomvre 1878, cu adausulă, că grăniţerii nu se potă lipsi de acestă bună, decâtă arăşi numai cu aprobarea Maiestăţii Sale. Acestă dreptă dealtmintrelea s’a susţinută şi în § 2 ală statuteloră de administrare, compuse de Banffy-Ciocană, fără scirea şi învoirea grăniţeriloră şi impuseloră de ministrulă ungurescă în anul 1889. Cu câtă tragere de inimă a fostă guvernulă maghiară cătră noi grăniţerii, se vede din faptulă, că nici când mai înainte şi nici după aceea, hârtiile de stată, în cari era învestită fondulă nostru de stipendii, n’au stată aşa de râu pentru noi, ca în diua, când ni s’a asignată preţulă bunului cumpărată. Grăniţerii noştri ţină una: că asta a fostă opera guvernului şi că mânia Unguriloră asupră-le s’a pornită pentru ţinuta loră din 1848, ţinută pe care Impăratulă Franciscă Iosifă I a onorat’o decorând flamura grăniţerilor din 1848 cu o medalii de aură de 111 galbeni cu inscripţiunea „Für standhaftes Ausharren in der beschworenen Treue im Jahre 1848“, dar pe care ţinută ună representantă ală justiţiei maghiare, procurorul Jeszenszky, a timbrat’o înaintea tribunalului din Cluşiu dreptă o ruşine. Audi colo: a ţine cu împăratulă ostaşii, cari îi juraseră credinţă, este o ruşine !! Cu toate acestea grăniţerii erau veseli de târgulă făcută, căci pe calea asta şi-au mântuită o parte a fondului de stipendii din administrarea streină şi’au plasat-o sigură. Totul mergea bine; fondurile, şcolastică şi de stipendii, se manipulau rigurosă şi cu spese puţine, astfeliu, că după acoperirea marilor cheltueli cu susţinerea gimnasiului şi a celorlalte şcole centrale grăniţăresci, administraţiunea de atunci au mai formată ună fondă de reservă, pentru calamităţi neprevădute, ună fondă pentru pesnionarea profesorilor şi învăţătorilor, de la şcolele centrale, ba au mai pusă la o parte bani pentru înfiinţarea convictului şi pentru clădirea noului gimnasiu etc. Aşa cu bine au mersă lucrurile, pănă când nenorocirea a adusă între noi pe Ioana Ciocană, omulă banului, sub cârmuirea căruia toate, daar toate lucrurile au luată o pornire spre distrugere, fondulă de reservă, creată pentru calamități neprevăzute, a fostă desfăcută totală spre a urca salariile profesorilor gimnasiali şi prin acesta a-şî urca şi pe-ală său; fondulă de pensiuni şi toate economiile de pănă aici au fostă secate ; chiar fondulă şcolară, centrală şi celă de stipendii au ajunsă sub oblăduirea sa la gura prăpastiei. Grăniţerii noştri, amărîţi în adânculă sufletului de stările acestea, de pierderea munţiloră, de brutalisarea şeoeloră, de maghiarisarea şi scumpirea fără causă a administraţiunei fonduriloră etc., se plângă oftândă: „De când pomenire se face de noi în locurile aceste, n’a fostă omă, care să ne fi adusă atâta râu pe capă ca Ciocană!“ Şi Ciocană e fiiu de grăniţeră, a fostă copilă săracă, care în gimnasiu a trăită cu milă dela inteligenţa din Năsăud şi la universitate cu ajutoră din fondulă de stipendii, sudare cruntă a bieţilor grăniţeri. Şi când s’ar adeveri, ce se mai împută lui Ciocană, că a făcută, toţi omenii de bine şi-ar face cruce, ca de Duhulă celă rău.„ Şi tată Ciocană este, carea făcută, ca fondulă de stipendii să perda bunulă dela Cristură. (Va urma,) propria mea esperienţă, ce însamnă a fi de prisosă“. La aceste cuvinte se uită în jură după tînăra fată şi numai acum observă, că e singură cu Heidenreich; ceilalţi părăsiseră în tăcere odaia. — „Nu ca ajutoră pentru mama mea, ci ca ajutorul meu să rămâi aci, ca soţia mea iubită,“ îi şopti elă, trăgând’o la sine şi vocea lui, care altădată răsuna aşa de aspru şi strictă, era acum de o dulceţă şi intimitate admirabilă. „Voiescî? Spune, că da, dulcea, iubita mea fată“. Elă se uita cu o espresiune rugătore în ochii ei bruni, ce ea îi ridicase spre elfi, în nespusa ei surprindere. — „Pe mine, pe mine voiescî să mă tai de soţie, pe mine?“ murmură ea. — „Pe tine, numai şi numai pe tine şi pe nici una alta din lume!“ declară elă și voia să o îmbrăţişeze. Ea făcu încă mă pasă îndărătă. „Dar n’ai mirosa? N’ai voită să te logodesci cu ea la Crăciună?“ — „Ba da, aşi voi şi am mirosă, dacă te învoiesci să fii a mea, dragă Gertrudă. Nu mă iubesci tu câtă de puţină?“ — „Ba forte, forte“ șopti ea, „și încă de multă“. — „Pote că ca şi mina, tocmai de atunci, de când neamă vădută de prima oră. O, Gertrude, eu nebunulă îngâmfată m’am luptată contra acestei iubiri, şi team tractată rău, pe când abia aşteptamă să te vădă. Şi cine stie ce pasă nesocotită aşi fi făcută în îndărătnicia mea, decă n’ar fi fostă întâmplarea cu foculă; căldura focului a topită bariera, care am voită să o ridică între noi. Pe când te duceam în braţele mele prin sală, sclamă, că trebue să te ţină pentru totdeuna la inima mea, sau voiu fi nefericită“. O îmbrăţişa şi-i acoperi faţa cu sărutări fierbinți. — „Dar mama ta?“ întreba ea prosl cu frică, „vre dânsa să primască pe isgonita sa fiică? — „Ea scie totfi, vino la dânsa ca să ne dee binecuvântarear'și eu credă, că nici părinții tăi nu ni-o voră denega-o.“ Elă o conduse ’n sala cea mare, unde doamna Heidenreich o îmbrățişa, neputândă dice de bucurie nici ună cuvântă, dorința cea mai fierbinte a inimei sale era împlinită. Adalbert lua de soţie o fată bună, frumosă, bravă, pe care o iubea și de care era iubită. Cu atâtă mai multă vorbi doamna Berner, după ce se reculese din mirarea ei. De așa mă triumfă n’a visată ea nici odată, protegiata ei sâ ajungă deodată mireasa, soția domnului fabricei! ’I părea forte râu, că mâne nu este di de lucru, deoarece bucuroșii ar fi surprinsă masa ei cu vestea. Sciea sigură, că înainte de a conveni erășl cu fetele, acestea deja voră fi aucjită marea noutate. — „Am sclută, că istoria aceasta nu va fi de lungă durată“, trise ea în bucuria ei mare cu ună aeră de tristeță. Eu, ce-i dreptă, gândeamă, că d-tă primară va veni și-mi va lua fata mea protegiată“. — „Voi rămâne și de aci încolo fata D-tale!“ Zi-86 Gertruda. „Câtă de bogată sunt acum, am două mame!“ și apucă de mână pe amândouă femeile cu ochii plini de lacrimi. — „Și eu mâ voiu sili de a capacita pe mama ta adevărată, ca să pricep, în fine, ce tesaură posede ea în fata ei cea de prisosit“, zise Heidenreich, care îi citea gândurile de pe frunte. „E dreptă, că dânsa nu-şi va mai căpăta îndărătă tesaurulă, acesta este ală meu şi va rămâne ală meu“, adăoga elă îmbrăţişând’o. Sunau păhărele înalte pline cu şampanie, pe când se mâncau crapii de Crăciună, şi când doamna Berner îşi ceru voie de a ura părechei logodite mulţi ani. După ce Gertruda se retrase în odaia ei și d-na Berner pleca acasă, Heidenreich rămase încă la mama sa, inima îi era plină de fericire, trebuia să și-o verse. Zîmbindă îl asculta doamna Heidenreich; în fine zise glumindă : — «Vezi, dragă Adalbert, să nu vorbesc, omul, mai înainte; tu așa categorică ai declarată, că o fată, care a lucrată în fabrică, nu e concesă să ocupe în casa nostră ună postă mai înaltă, și acum—“ — „Rămână firmă pe lângă principiulă meu“, răspunse fiinlă. Gertruda nu va ocupa ună postă în casa mea, ci va fi stăpână“. (Va urma). GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 24 - 1894 Propagandă pangermanistă. ziarul „Politik“ din Praga revine în numărul său de la 7 a. c. erăşi la Gestiunea propagandei pangermaniste scriindă între altele: „Patria Germanului trebue să fiu mai mare!“ Arareori acestă temă a fostă variată aşa de multă, ca în timpul de faţă, când propaganda pangermanistă se face totă cu mai mare zălă. Nu de multă amă fostă amintită despre enunciaţiunile forte caracteristice ale foilor berlinese „ Gegenwart“ şi „ Altdeutsche Blätter“. Astăzi avemă înaintea nostră ună organă din sudul Germaniei, care vorbesce încă şi mai aspru, decâtă celădin Nordul imperiului. Foia „Deutsches Volksblatt“ din München, care asemenea stă în serviciul agitaţiunei pangermaniste, ca şi Ziarul.