Gazeta Transilvaniei, februarie 1894 (Anul 57, nr. 24-46)

1894-02-01 / nr. 24

Pfiffiaa 2­ lippe adaogă, că e nevoită se se mărginescă multă în recunoscerile şi cercetările sale pentru a nu compromite siguranţa lui Tim­­buctu. Tuaregii au venită în grupe numă­­rose spre pândă în împrejurimi forte apro­piate de oraşă. Ei au formată mnă cercă, apărândă apoi dispărândă dinaintea trupe­­lor­ căpitanului Philippe. Căpitanulă are 800 puşti şi 6 tunuri; aşteptă în curendă o colonă de întăriri, ce i­ s’a anunţată. Elă a ordonată flotilei se mai întârzieze ple­carea. Are merinde în de­ajunsă pănă la sosirea colonei. Populaţia doresce linişte. A făcută o bună primire Francesiloră, chiar în Statele depărtate, care s’au supusă. Co­­merțulă locală n’are de ce suferi. Starea sanitară e bună. Spirea de măcelărirea co­­loanei Bonnier a produsă o emoţiune gene­rală la Parisă. S’a anunţată o interpelare la Cameră. Afacerea dela Cristuru si Nascudenii. Din districtul­ Naséudului, Februarie 1894. Finitu-s’a! Inţelegemă, că s’a finită cu bunulă dela Cristură ală fondului de stipendii, proprietate nedisputabilă a foş­­tilor­ grăniţeri din fostulă districtă ală Năsăudului. Acesta bună, adi nu mai este avere grăniţerască, a pus’o sub dobă gu­­vernulă maghiară, în contra cond­uselor­ comitetului administrativă şi în mânia pro­­testelor, adresate pe cale telegrafică mi­nistrului preşedinte Wekerle de cătră 44 comune grăniţeresci, ca proprietare ale bu­nului dela Cristură. Va se adi în Transilvania nici chiar averea privată nu e sigură, dacă acea avere este românescă, dedicată spre scopuri de cultură românescă şi dacă statuia a găsit-o potrivită să colo­­niseze pe ea Secui şi Ciangăi. Triste dile­amă mai ajunsă noi Românii din Transil­vania ! Şi cu toate acestea ni­ se spune c­i cu cji, că statulă ungară este ună stată civi­­lisată, ună stată de dreptă, în care noi Românii ne bucurămă de libertăţi şi drep­turi ca nicăiri pe rotogoliilă pământului. Pănă când Domne blăstămulă Teu asupra nostră ? ! Dar să nu lamentămă, ci înnecând în noi durerea, să ne încercămă a espune lu­­crulă aşa, cum a decursă eră, dela înce­­putulă începutului şi pănă în diua de 22 Ianuarie a. c., când prin volnicia guver­nului maghiară şi a organeloră sale, amă perdută sânta nostra proprietate dela Cristur. Regimentulă II românescă de gra­niţă din ţinutulă Năsăudului s’a înfiinţată la anul­ 1768, cuprindendă în sine 44 de comune curată românesc­, căci comunele săsesci şi unele unguresci din vecinătate n’au voită să ia acesta fugă asupră-le. La începută grăniţerii îşi făceau serviciile mi­litare cu vestmintele loră, atâtă în timpă de pace, câtă şi în resbue. Pentru a-i scăpa de acâstă greutate, s’a înfiinţată, la anul­ 1830, fondulă aşa numită de montură, cu scopă de a se procura din veniturile acelui fondă vestmintele de lipsă pentru militarii grăniţeri. Fondulă de montură s’a înfiinţată din următorele isvoare: a) contribuire dela toate familiile gră­niţeresci ; b) două din trei părţi a arendilor­ pentru păşune pe munţii comunelor, gră­­niţere şi a veniturilor­ din casele comunale ; c) rebonificarea dela erară pentru vest­mintele şi încălţămintele, cu cari grăniţerii şi-au făcută campaniile belice ; d) plata stânjinilor­ de lemne, ce gră­niţerii le prestau oficerilor­ a­­ fi. 20 cr. m. c. de stenjină; e) jumătate din arenda terenului es­­cindată pentru eravură montană; f) Intrega arenda muntelui „Dosulă Stânişorei“ şi „Dosula Poienei-rotunde“. Desfiinţându-se institutulă militară de graniţă din Ardela în anul­ 1851, Ianuarie 22, Maiestatea Sa împăratulă Francisca Io­­sifă­­, prin ordinulă dte 20Faură, 1851 Nr. 3598, a recunoscută, că fondulă nostru de montură este o proprietate nedisputabilă a tuturoră comunelor, foste grăniţere, în nu­mără de 44. Atunci grăniţerii noştri ară fi putută şi ei să împartă între sine fondulă de mon­tură, cum au făcută regimentele săcuesci ; ei însă, sătaşi de o cultură mai înaltă, în adunarea loră representativă din 13 Măr­­ţişoră 1851, au decisă, ca fondulă de mon­tură să rămână şi mai departe o avere cu­­mulativă a numiteloră comune, sub numirea f­ond de stipendii“, din venitele căruia să se dea ajutore la fiii foştiloră grăniţeri şi descendenţiloră loră, cari voră urma cursuri la şcole mai înalte, seu voră învăţa meserii. Ună deceniu în urmă, Maiestatea Sa împăratulă Franciscă losifa I, prin auto­­grafulă său dio 27 Augustă 1861, resti­­tuindă comuneloră nóstre foste grăniţere şi aşa numitulă „drepţii regală“, seu de câr­­ciumărită, a confirmată de nou dreptulă loră de proprietate asupra fondului odi­­nioră „de montură“, acum de stipendii, or în „Instrumentală fundaţionala“, compusă la provocarea guvernului din Cluşiu şi înche­iată în 18 Augustă 1865, diva nascerei Maiestăţii Sale împăratului, s’a statorită în specială menirea, administrarea şi aplicarea fondului de stipendii, alăturea cu fondulă scolastică centrală, odinioră „de provenie“, formată din venitele dreptului de cârciu­­măriţă“. In timpulă câtă a dăinuită institutulă militară, administrarea fondului de­ montură a fostă concredată, la ună locă cu alte fonduri grăniţeresci, unei comisiuni aşa nu­mite economice. Desfiinţându-se graniţa, administrarea fondului de montură trecu la locotenenţa din Sibiiu, mai târziu la guvernul­ din Cluşiu, pe urmă la ministe­­rială maghiară de culte din Pesta. Comi­­siunea economică, care în urma schimbă­­rilor­ a trecută şi ea prin multe reforme, devenind o succesivă comisiune, apoi comi­­tetă de administrare a fonduriloră şcolare grăniţeresci, desfiinţându-se regimentulă, a rămasă de faptă numai cu administrarea fonduriloră şcolare comunale, şi-a păstrată însă din trecută toate datele de lipsă, spre a putèa controla ană cu ană administrarea la stată a fondului de stipendii. In anul­ 1861 redobândindu-şi grăni­ţerii noştri şi dreptulă de cârciumărită şi jertfindă ei din venitele acestui drept, trei din patru părţi pentru a se forma ună nou fondă sub numirea „Fondă şcolastică cen­trală“, cu menirea de a se­­înfiinţa şi sus­ţine din elă institute de învăţământă şi e­­ducaţiune, — din acelă ană comitetulă admi­nistrativă n’a încetată a cere cu totă oca­­siunea să ’i se restitue şi fondulă de sti­pendii în propria sa administrare, — dar multă timpă fără succesă. In anul­ 1877 ajunse de vend­are bu­nulă lui Torma Károly din Cristurală Ci­­ceului. Administraţiunea fonduriloră, parte pentru a plasa averea fondului de stipendii în ună bună imobilă, nesupusă fluctuaţiu­­niloră, ca hârtiile1, de valoare, parte ca pe astă cale să potă scote măcară o parte a fondului de stipendii din administrarea ora­­rului, a decisă să cumpere bunulă dela Cristură. După multe rugări și plocomene s’a concesă cumpărarea bunului și plătirea lui din fondulă de stipendii. Actulă de cumpă­rare a fostă aprobată de Maiestatea Sa cu pre înaltulă decisă dio 12 Octomvre 1878, cu adausulă, că grăniţerii nu se potă lipsi de acestă bună, decâtă arăşi numai cu a­­probarea Maiestăţii Sale. Acestă dreptă de­­altmintrelea s’a susţinută şi în § 2 ală sta­­tuteloră de administrare, compuse de Ban­­ffy-Ciocană, fără scirea şi învoirea grăni­­ţeriloră şi impuseloră de ministrulă ungu­­rescă în anul­ 1889. Cu câtă tragere de inimă a fostă gu­vernulă maghiară cătră noi grăniţerii, se vede din faptulă, că nici când mai înainte şi nici după aceea, hârtiile de stată, în cari era învestită fondulă nostru de stipendii, n’au stată aşa de râu pentru noi, ca în diua, când ni­ s’a asignată preţulă bunului cumpărată. Grăniţerii noştri ţină una: că asta a fostă opera guvernului şi că mânia Unguriloră asupră-le s’a pornită pentru ţi­nuta loră din 1848, ţinută pe care Impă­­ratulă Franciscă Iosifă I a onorat’o de­corând flamura grăniţerilor din 1848 cu o me­dalii de aură de 111 galbeni cu inscripţiunea „Für standhaftes Ausharren in der beschwo­renen Treue im Jahre 1848“, dar pe care ţi­nută ună representantă ală justiţiei ma­ghiare, procurorul­ Jeszenszky, a timbrat’o înaintea tribunalului din Cluşiu dreptă o ruşine. Audi colo: a ţine cu împăratulă os­taşii, cari îi juraseră credinţă, este o ru­şine !! Cu toate acestea grăniţerii erau veseli de târgulă făcută, căci pe calea asta şi-au mântuită o parte a fondului de stipendii din administrarea streină şi’au plasat-o sigură. Totul­ mergea bine; fondurile, şco­lastică şi de stipendii, se manipulau rigu­­rosă şi cu spese puţine, ast­feliu, că după acoperirea marilor­ cheltueli cu susţinerea gimnasiului şi a celorlalte şcole centrale grăniţăresci, administraţiunea de atunci au mai formată ună fondă de reservă, pentru calamităţi neprevăd­ute, ună fondă pentru pesnionarea profesorilor­ şi învăţătorilor, de la şcolele centrale, ba au mai pusă la o parte bani pentru înfiinţarea convictului şi pentru clădirea noului gimnasiu etc. Aşa cu bine au mersă lucrurile, pănă când ne­norocirea a adusă între noi pe Ioana Cio­­cană, omulă banului, sub cârmuirea căruia toate, daar toate lucrurile au luată o pornire spre distrugere, fondulă de reservă, creată pentru calamități neprevăzute, a fostă des­făcută totală spre a urca salariile profeso­rilor­ gimnasiali şi prin acesta a-şî urca şi pe-ală său; fondulă de pensiuni şi toate economiile de pănă aici au fostă se­cate ; chiar fondulă şcolară, centrală şi celă de stipendii au ajunsă sub oblăduirea sa la gura prăpastiei. Grăniţerii noştri, amă­­rîţi în adânculă sufletului de stările acestea, de pierderea munţiloră, de brutalisarea şeo­­­eloră, de maghiarisarea şi scumpirea fără causă a administraţiunei fonduriloră etc., se plângă oftândă: „De când pomenire se face de noi în locurile aceste, n’a fostă omă, care să ne fi adusă atâta râu pe capă ca Ciocană!“ Şi Ciocană e fiiu de grăniţeră, a fostă copilă săracă, care în gimnasiu a trăită cu milă dela inteligenţa din Năsăud şi la univer­sitate cu ajutoră din fondulă de stipendii, su­­dare cruntă a bieţilor­ grăniţeri. Şi când s’ar adeveri, ce se mai împută lui Ciocană, că a făcută, toţi omenii de bine şi-ar face cruce, ca de Duhulă celă rău.„ Şi tată Ciocană este, care­a făcută, ca fondulă de stipendii să perda bunulă dela Cristură. (Va urma,) propria mea esperienţă, ce însamnă a fi de prisosă“. La aceste cuvinte se uită în jură după tînăra fată şi numai acum observă, că e singură cu Heidenreich; ceilalţi părăsiseră în tăcere odaia. — „Nu ca ajutoră pentru mama mea, ci ca ajutorul­ meu să rămâi aci, ca soţia mea iubită,“ îi şopti elă, trăgând’o la sine şi vocea lui, care altă­dată răsuna aşa de aspru şi strictă, era acum de o dulceţă şi intimitate admirabilă. „Voiescî? Spune, că da, dulcea, iubita mea fată“. Elă se uita cu o espresiune rugătore în ochii ei bruni, ce ea îi ridicase spre elfi, în nespusa ei surprindere. — „Pe mine, pe mine voiescî să mă tai de soţie, pe mine?“ murmură ea. — „Pe tine, numai şi numai pe tine şi pe nici una alta din lume!“ declară elă și voia să o îmbrăţişeze. Ea făcu încă m­ă pasă îndărătă. „Dar n’ai mirosa? N’ai voită să te logodesci cu ea la Crăciună?“ — „Ba da, aşi voi şi am mirosă, dacă te învoiesci să fii a mea, dragă Gertrudă. Nu mă iubesci tu câtă de puţină?“ — „Ba forte, forte“ șopti ea, „și încă de multă“. — „Pote că ca şi mina, tocmai de atunci, de când ne­amă vădută de prima oră. O, Gertrude, eu nebunulă îngâmfată m’am luptată contra acestei iubiri, şi te­am tractată rău, pe când abia aşteptamă să te văd­ă. Şi cine stie ce pasă nesoco­tită aşi fi făcută în îndărătnicia mea, decă n’ar fi fostă întâmplarea cu foculă; căldura focului a topită bariera, care am voită să o ridică între noi. Pe când te duceam în braţele mele prin sală, sclamă, că trebue să te ţină pentru totdeuna la inima mea, sau voiu fi nefericită“. O îmbrăţişa şi-i acoperi faţa cu sărutări fierbinți. — „Dar mama ta?“ întreba ea prosl cu frică, „vre dânsa să primască pe isgo­­nita sa fiică? — „Ea scie totfi, vino la dânsa ca să ne dee binecuvântarear'și eu credă, că nici părinții tăi nu ni-o voră denega-o.“ Elă o conduse ’n sala cea mare, unde doamna Heidenreich o îmbrățişa, neputândă dice de bucurie nici ună cuvântă, dorința cea mai fierbinte a inimei sale era împlinită. Adalbert lua de soţie o fată bună, frumosă, bravă, pe care o iubea și de care era iubită. Cu atâtă mai multă vorbi doamna Ber­ner, după ce se reculese din mirarea ei. De așa m­ă triumfă n’a visată ea nici odată, protegiata ei sâ ajungă deodată mireasa, so­ția domnului fabricei! ’I părea forte râu, că mâne nu este di de lucru, deoarece bu­­curoșii ar fi surprinsă masa ei cu vestea. Sciea sigură, că înainte de a conveni erășl cu fetele, acestea deja voră fi aucjită ma­rea noutate. — „Am sclută, că istoria aceasta nu va fi de lungă durată“, trise ea în bucuria ei mare cu ună aeră de tristeță. Eu, ce-i dreptă, gândeamă, că d-tă primară va veni și-mi va lua fata mea protegiată“. — „Voi rămâne și de aci încolo fata D-tale!“ Zi-86 Gertruda. „Câtă de bogată sunt acum, am două mame!“ și apucă de mână pe amândouă femeile cu ochii plini de lacrimi. — „Și eu mâ voiu sili de a capacita pe mama ta adevărată, ca să pricep, în fine, ce tesaură posede ea în fata ei cea de prisosit“, zise Heidenreich, care îi ci­tea gândurile de pe frunte. „E dreptă, că dânsa nu-şi va mai căpăta îndărătă tesau­­rulă, acesta este ală meu şi va rămâne ală meu“, adăoga elă îmbrăţişând’o. Sunau păhărele înalte pline cu şam­­panie, pe când se mâncau crapii de Cră­ciună, şi când doamna Berner îşi ceru voie de a ura părechei logodite mulţi ani. După ce Gertruda se retrase în odaia ei și d-na Berner pleca acasă, Heidenreich rămase încă la mama sa, inima îi era plină de fericire, trebuia să și-o verse. Zîm­­bindă îl­ asculta doamna Heidenreich; în fine zise glumind­ă : — «Vezi, dragă Adalbert, să nu vor­­besc, omul, mai înainte; tu așa categorică ai declarată, că o fată, care a lucrată în fabrică, nu e concesă să ocupe în casa nostră ună postă mai înaltă, și acum—“ — „Rămână firmă pe lângă principiulă meu“, răspunse fiinlă. Gertruda nu va o­­cupa ună postă în casa mea, ci va fi stă­până“. (Va urma). GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 24 - 1894 Propagandă pangermanistă. z­iarul­ „Politik“ din Praga revine în numărul­ său de la 7 a­­. c. erăşi la Gestiu­nea propagandei pangermaniste scriindă între altele: „Patria Germanului trebue să fiu mai mare!“ Arare­ori acestă temă a fostă variată aşa de multă, ca în timpul­ de faţă, când propaganda pangermanistă se face totă cu mai mare zălă. Nu de multă amă fostă amintită des­pre enunciaţiunile forte caracteristice ale foilor­ berlinese „ Gegenwart“ şi „ Altdeutsche Blätter“. Astăzi avemă înaintea nostră ună organă din sudul­ Germaniei, care vorbesce încă şi mai aspru, decâtă celă­­din Nordul­ imperiului. Foia „Deutsches Volksblatt“ din München, care asemenea stă în serviciul­ agitaţiunei pangermaniste, ca şi Ziarul.

Next