Gazeta Transilvaniei, iulie 1901 (Anul 64, nr. 145-169)

1901-07-22 / nr. 162

REOACŢIUNIA, AdMistraţinea şi Tipografia Braşov, piaţa mare nr. 30. Scrisori nefrancate nu se pri­mesc.— Manuscripte nu se retrimit. INSERATE­­ 68 primesc la Administrative în Braşov şi la următorele RISCURi de ASnINŢTJRÎ: în Viena la N. Dukes Nachf., Nux. Augenfeld & Emeric Les­­ner, Heinrich Schalek, A. Op­­pelik Nachf, Anton Oppelik. In Budapesta: la A. V. Gold­berger, Ekstein Bernat, Iuliu Leopold (VII Erzsébet-körút). PREŢUL INSERTIU­NILOR: o seria garmond pe o coloana 10 bani pentru o publicare. — .Publicări mai dese după tari­fă și învoială. — RECLAME pe pagina 8-a o seria 20 bani. (Număr de Duminecă 29). Nr. 162.—inul LXIV. Braşov, Sâmbră-Dramecă 22 Iulie (4 August). „gazeta“ iese in Slei­e al. Abonamente pentru Austro-Ungaria: Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor.? pe trei luni 6 cor. N-rii de Dumineca 2 fi. pe an. Pentru România şi străinătate. Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Duminecii 8 frânei. Se prenumeră la tote ofi­­erele poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov Adnanistraţiunea, Piaţa naie. Târgul Inului Nr. 80, Stagiu I.: Pe un an 20 cor., pe şiae luni 10 cor., pe trei luni 5 cor. Cu dusul în casă . Pe un an 24 cor., pe 6 luni 12 c., pe trei luni 6 corone. — Un esemplar 10 bani. — Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Adunarea de la Şîmleu. Joi şi Vineri „Societatea pentru fond de teatru, român“ şî-a ţinut adu­narea sa generală în Şimleul Silvaniei. Au fost­­olile frumoase de serbare în centrul Selagiului, ai căruia bravi fii, insufleţiţi pentru tot ce e naţio­nal, au făcut o primire frumosă, căl­­duroasa şi cu adevărat frăţăscă mem­brilor Societăţii şi osneţilor sosiţi din toate părţile. Fată ce ne comunică raportorul nostru special despre primirea oaspe­­ţilor, despre decursul adunării gene­rale şi despre serbările împreunate cu ea. Şimleul Silvaniei, Sf Iulie­n. (Raport special al „Gazetei Transilvaniei".) De la Braşov la Şimleu. 5 9 Pleci singur din colţul sud-estic al Românismului din Ardeal, pentru ca să ajungi tocmai la cealaltă extremitate a gra­niţei etnografice a neamului nostru. E lung drumul de la Braşov pftită în Şivileul-Silva­­niei, şi din mulţimea incomodelor lui nea­junsuri îţi pune în perspectivă cu o pro­babilitate meteorologică de 24 de ore cel puţin o periodică baie de sudare, care să nu se tempereze, decât în de nesfârşite­ ori repeţitele moment­e, când îţi svânţi fruntea încinsă de un lac de babe aprinse. Te ră­coresc­ însă cu gândul anticipativ, că din uruiala plictisitoare a trenului, în curând — un „curând“ cam pre prelungit — te vei vedea pe plaiurile recreatoare ale Silvaniei, unde în centrul, în inima romănâscâ a Se­­lagiului, Societatea pentru crearea unui fond de teatru român e aşteptată cu o ge­­losă emulaţiune de o primire cât mai os­­pitalâ. E în firea egoismului omenesc şi al instinctului de proprie cruţare, de a-ţi an­ticipa iluziile unei tichite trupesce şi su­­fletesci, care te aştepta sau la care te aştepţi. Enervat de contrastul înăduşitorei realităţi şi al gândului înviorător, ameţit de jocul Sa­bariu al drumului, care într’adins par’că nu vrea să se mai sfârşascâ, sosesc­ în fine în Oradea-mare, prima oază în lun­gul itinerariu. adecă, Oradea ca Oradea, dar paza e casa ospitală a d-lui Vulcan, „d-l preşedinte“, cum îi die toţi cu o răsfă­ţată intimitate, car­e ţî cade bine. O cji şi o nóapte de repaus şi recre­are. Intilniri plăcute şi cunoscinţe nou». Toţi sunt preocupaţi de însemnatul mo­ment, în ţaţa căruia stă Societatea, mo­mentul, în care trebui sâ se meepâ în sfîrşit după o m­uncâ de 80 de ani reafişa­­rea idealului, urmărit, de Societate. Cum s’ar putea acâsta face mai bine?—e obiectul discuţiei. E de faţă fruntea biroului Socie­tăţi: preşedinte, vice-preşedinte şi se­creta­r. Pe Miercuri după prând­ e aşteptat la Şimleu comitetul’şi Ospeţii sosiţi din toate unghiurile. Dimineţa trebue sâ plecăm. E o superbă dim­ineaţa, prevestitoare de bine. Ziua bunâ se cunosce de diminaţa, par’că şi năduşala e mai cruţa tore acum. Mono­tonia şi singurătatea au înlocuit’o acum veselia unei frumóase societăţi rom­ânesci de domni, domne şi domnişore in frunte tot cu d-l preşedinte. Se pornesce trenul vicinal spre Şim­leu. Maşina inainteza gâfâind şi făcând lungi şi multe popasuri, der nu se impa­­eienteaza nimeni, căci in şirul nesfârşit de văi şi deal­uri vt­rjl iu Biliaria ca şi în Sil­­vattia mai numai safe românesc!. Căsuţe e curăţele iţi arată pe Românul harnic, care ’şi are ce îi trebue, şi ţine sâ-şi ingrijesca avutul. Recolta încă e promiţător©. Intrând în valea Crasnei, ochii descoper pe coastele drumului grădini împodob­te de viţe de vie: sunt vec­hile vii ale Silvaniei, cari au început sâ se cultive din nou. Ne apropiăm de ţinta finală a călă­toriei noastre. Ne adunăm bagagiul şi fa­cem toţi faţă oficiose. Trenul întră în gara îndesuită de comitetul de primire şi pu­blicul, care aştepta pe ospeţe. Sunt 22 de ani, de când societatea fondului de teatru nu şi-a mai ţinut adu­narea generală in Şimieul-Silvaniei. De atunci, ce schimbări: biserică frumosă ro­­mânască, două şcoli, una de fetiţe şi copii, o barcă românescá, „Silvania“, fata româ­­nesca a Selagiului, şi mai presus de toate o intensivă viaţă româneascá, inimi oferite românesc!. D-1 A. Cosma, directorul „Silvaniei“, preşedintele comitetului de primire, emo­ţionat salută în cuvinte calde pe ospeţe şi-i asigură de cordialitatea cu care „fraţ­i“ vor fi­ primiţi de „fraţi“. D-l Iosif Vulcan, pre­şedintele societăţi, mulţ­imesce în scurte cuvinte inspirate de demnitatea instituţiu­­nei, ce representă. Trăsurile se pun în mişcare, ospeţii sunt încuartiraţi cu prevenire şi delicată atenţiune. De sera va fi sora de cunoscinţă în „Hotelul naţional“, localul cel vechiu al „Silvaniei“ — acum îşi are sediul într’un nou palat — şi locul unde au fost ucişi în 1848 Românii Sălăgeni de insurgenţii unguri. După pronet sosese lume multă din apro­piere şi depărtare. In orăşelul şi de alt­mintrelea cu aspect curat românesc, e o miş­care neobicinuită a feţelor necunoscute şi a publicului curios. * Şimleul Silvaniei, 1 August n. Voind ca cele petrecute la adunare sâ ajungă cât mai curând la cunoscinţă pu­blicului cetitor — scurtul timp, ce-mi stă la disposiţie, îl voi­ folosi la o scurtă rapor­tare a momentelor mai însemnate. In detalii voiu reveni ulterior. Totă inteligenţa din jur e concen­trată la sora de cunoscinţă în frunte cu încă vigurosul şi entusiastul vicar al Săla­­giului, Alimpiu Barbulovici, precum şi cu harnicul director al „Silvaniei“, d-l Andrei Cosma. Se ţin toaste multe şi frumoase, şi în acelaşi timp bine simţite. Preste tot ve­selie­ şi însufleţire. Un escelent taraf de lăutari, anume comandaţi de la Bistriţa, a­­prinde m­is­ta celor presenţi cu cântece ro­­mâneşci cu vocea şi cu instrumentele. Aşa ceva pe atei e raritate. După cina comună mulţămiţî se depărtază cu toţii. Seara de cunoscinţă. (31 iulie n.) E adunată multă lume românescă mai ales din ţinuturile Bihorului şi ale Sâlagiu­­lui. Am remarcat între cei presenţi mulţi fruntaşi de prin părţile locului precedaţi de „badea Gheorghe“, cum îi efic­i’ad­ d-lui George Pop de Băsescu. Prima şedinţa. « 9 (1 August n.) Conform programului adunării, prima şedinţă a fost­ precedată de un pompos ser­viciu divin, celebrat de 6 preoţi in frunte cu vicariul Barbulovicî. Prima şedinţă s’a deschis în localul teatrului din loc, prin cuvântul de deschi­dere al preşedintelui Vulcan la orele 10 a. m. La masa presidială e preşedintele Iosif Vulcan, vicepreşedintele V. Oniţ’­ şi se­cretarul V. Goldiş. Sala teatrului e înţesată de publicul, care a alergat la aceasta festi­vitate. Biroul pressei e constituit din repre­­sentanţii urmatoarelor cistre: „Gazeta Tran­silvaniei“ (Braşov), „Tribuna“ (Sibiiu), „Uni­rea“ (Blaşifi), „Drapelul“ (Lugoş), „Foia Şcolastică“ (Blaşih). Discursul preşedintelui Iosif Vulcan. Domnilor şi Doamnelor! Societatea pentru fond de teatru ro­mân, în numele căreia am onoarea a ve sa­luta, punând basele la înfiinţarea teatrului naţional, crează o şcolă practică de cea mai mare însemnătate pentru cultivarea unui popor. Şcola aceasta propagă cultura morală, singura cultură, care poat­e să asigureze trăi­nicia popoarelor­; căci morala e temelia tu­turor instituţiunilor, cari au putere de viaţă; tot ce e imoral, n’are decât o durată efemeră, transee şi strălucesce un timp . FOILETONUL „GAZ. TRANS“. Logofeteasa. Intre biserica în părăginire cu acoperementul desfundat şi crucile strîmbe de lemn ale ţintirimului, e sădită o căscioră. Răsnită, stă la o parte de drum şi de vii de din sus; printre salcâmii cu scorţa prăfuită în verde, părăduiţî pe locul din faţă, zăresc­ înfăţoşarea ei aşeetată, prie­­tenosă. Stilpiî de stejar, roşi! de plaie, un părete burduşit în lături ’i spun vechimea «filelor. Omenii au apucat’o înainte se fi fost biserică, der la adă­postul copacilor vremurile rele n’au avut încotro, ventul nu șî-a putut juca mendrele printre olanele îne­­grite, împodobite cu catifea de muș­­chiu, în florea smaraldului. De atunci stărue împotriva viforniţelor, în stu­făriş nu e în veciul ochilor şi, ferită de sere, odihnesce în recerea proaspeta, aşa cum e în placul tuturor betrâ­­nelor. Ierburi netrebnice i-au făcut brâu de încunjur, au cotropit cără­ruşa din prag până la stoborul de inele, mâncat, hăit de spinarea vi­telor. Aşa se arată acum casa logo­fătului Badea paracliserul. Se n’o cunosc­ din ce a fost înainte vre­muri. In locul salcâmilor îşî resfi­rau crengile arborii încărcaţi cu rude ; în sopul prăvălit iernau patru boi moldovenesc­, o vacă cu lapte, or cât ţinea vremea bună, la umbra ri­sipită pe alta, trei vîrtelniţe depanau pe întrecutele firul de tort, şi în tor­sul lor potolit şi mângăios se îngâna tihna traiului de ţară cu gânduri pu­ţine şi cinste multă. Prin ogradă era sfat şi viaţă; un amurg, pe afară, se încrucişau gurî ca într’o gospodăriă cu prinsare. Astăzi, glasurile au amuţit şi portiţa închisă, îndeobşte priponită pe di­năuntru cu o curmătură, ar o zice că nu se deschide nimeruia. Unde mai tot­deauna nu zăresc­ om, vederea acestui cămin aproape părăsit îţi aduce în minte gânduri înduioşate, nespus de întristătare. Acolo e linişte, o linişte împă­cată, dăruită ca de-o mână cerască. La tot ciasul din e1 casa scăpătată e învăluită într’o înpăenjinire de taină blajină, şi cu drept cuvânt, căci aci sălăşluesce mama Ruta, logofeteasa, cum îi ofice cătunul cu smereniă, în porta bisericii, bătrâna, vecină cu morţi!, îşî duce viaţa de femeiă cu frica lui Dumnezeu. Fără rude din spiţă pe lângă ea, singurică ca o mărgea neînşirată, trăesce din arenda celor şese jugăre de pământ. Avutul acesta-i aduce pâne berechet, de o mai împarte şi cu cei nevoiaş!. Şi ce lucră marile ei mici şi uscate de furnică nedeprinsă cu șederea, le schimbă voiasă pe o croșnă de gă­­teje, pe o râneală ierna, când o po­­topesce zăpada. Din gura ei n’a eșit o vorbă rea, suspinare n’a cășunat nimăruia. Și de când e prin părțile noastre, fe­cior! bolnavi în Ciupagea nu s’au pomenit. Ea pentru toate boaléle sole lăcurî. Și vara, pe prispa săltată, pe beteliile de tei prinse în policiorî, stau aninate șiraguri de burueni, rân­duite fie-care după puterea ei mân­­tuitoare, căci mama Ruta cunoasce taina negrăită a lucrurilor... Dela noi, din bătătura părin­teasca, vedeam cătră acolo. ’Mi-aduc aminte şi acum de „Jupiniţele mai­­chiî“, aşa cum ’i plăcea să-şî des­­miardă găinile încălţate, cu pălăria pe cap, ca domnele de la târg. Vie­tatea asta aripată era pruncii ei, şi, pe la chindii, în fie­ce 4b când sco­tea copaia de urzici fierte ameste­cate cu mălaiu, audiai vorbele ve­nite ca peste o apă : Piri! Firi! pui­şori! şi glasul depărtat de străbună se pierdea în bratecul frumfelor, în­tretăiat de măcăitul înţiglat al ra­ţelor lacome. Pe mine se atinsese mugurul durerii. în priceperea timpurie ce o au copii!, simţeam că mami! Buţi! trebue se-i fie urît, singură, în mij­locul copacilor, şi, cu ochi­ sfioşi, o urmăriam fără se pot desluşi înţe­lesul bănuelei mele. Umbra şovăi­­toare mai rătăcea o fărîmă pe la co­teţe şi pe urmă de pe dealuri venea cuta serii. Din urzeala ei străvezie se ţesea hohot de tristeţă şi, liniştit, se lăsă peste căsciura pitulată şi albă ca un lințoliu pe o față adormită. * ❖ * în lunile de prigoare omenii şi

Next