Gazeta Transilvaniei, iulie 1901 (Anul 64, nr. 145-169)
1901-07-22 / nr. 162
REOACŢIUNIA, AdMistraţinea şi Tipografia Braşov, piaţa mare nr. 30. Scrisori nefrancate nu se primesc.— Manuscripte nu se retrimit. INSERATE 68 primesc la Administrative în Braşov şi la următorele RISCURi de ASnINŢTJRÎ: în Viena la N. Dukes Nachf., Nux. Augenfeld & Emeric Lesner, Heinrich Schalek, A. Oppelik Nachf, Anton Oppelik. In Budapesta: la A. V. Goldberger, Ekstein Bernat, Iuliu Leopold (VII Erzsébet-körút). PREŢUL INSERTIUNILOR: o seria garmond pe o coloana 10 bani pentru o publicare. — .Publicări mai dese după tarifă și învoială. — RECLAME pe pagina 8-a o seria 20 bani. (Număr de Duminecă 29). Nr. 162.—inul LXIV. Braşov, Sâmbră-Dramecă 22 Iulie (4 August). „gazeta“ iese in Sleie al. Abonamente pentru Austro-Ungaria: Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor.? pe trei luni 6 cor. N-rii de Dumineca 2 fi. pe an. Pentru România şi străinătate. Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Duminecii 8 frânei. Se prenumeră la tote ofierele poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov Adnanistraţiunea, Piaţa naie. Târgul Inului Nr. 80, Stagiu I.: Pe un an 20 cor., pe şiae luni 10 cor., pe trei luni 5 cor. Cu dusul în casă . Pe un an 24 cor., pe 6 luni 12 c., pe trei luni 6 corone. — Un esemplar 10 bani. — Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Adunarea de la Şîmleu. Joi şi Vineri „Societatea pentru fond de teatru, român“ şî-a ţinut adunarea sa generală în Şimleul Silvaniei. Au fostolile frumoase de serbare în centrul Selagiului, ai căruia bravi fii, insufleţiţi pentru tot ce e naţional, au făcut o primire frumosă, călduroasa şi cu adevărat frăţăscă membrilor Societăţii şi osneţilor sosiţi din toate părţile. Fată ce ne comunică raportorul nostru special despre primirea oaspeţilor, despre decursul adunării generale şi despre serbările împreunate cu ea. Şimleul Silvaniei, Sf Iulien. (Raport special al „Gazetei Transilvaniei".) De la Braşov la Şimleu. 5 9 Pleci singur din colţul sud-estic al Românismului din Ardeal, pentru ca să ajungi tocmai la cealaltă extremitate a graniţei etnografice a neamului nostru. E lung drumul de la Braşov pftită în Şivileul-Silvaniei, şi din mulţimea incomodelor lui neajunsuri îţi pune în perspectivă cu o probabilitate meteorologică de 24 de ore cel puţin o periodică baie de sudare, care să nu se tempereze, decât în de nesfârşite ori repeţitele momente, când îţi svânţi fruntea încinsă de un lac de babe aprinse. Te răcoresc însă cu gândul anticipativ, că din uruiala plictisitoare a trenului, în curând — un „curând“ cam pre prelungit — te vei vedea pe plaiurile recreatoare ale Silvaniei, unde în centrul, în inima romănâscâ a Selagiului, Societatea pentru crearea unui fond de teatru român e aşteptată cu o gelosă emulaţiune de o primire cât mai ospitalâ. E în firea egoismului omenesc şi al instinctului de proprie cruţare, de a-ţi anticipa iluziile unei tichite trupesce şi sufletesci, care te aştepta sau la care te aştepţi. Enervat de contrastul înăduşitorei realităţi şi al gândului înviorător, ameţit de jocul Sabariu al drumului, care într’adins par’că nu vrea să se mai sfârşascâ, sosesc în fine în Oradea-mare, prima oază în lungul itinerariu. adecă, Oradea ca Oradea, dar paza e casa ospitală a d-lui Vulcan, „d-l preşedinte“, cum îi die toţi cu o răsfăţată intimitate, care ţî cade bine. O cji şi o nóapte de repaus şi recreare. Intilniri plăcute şi cunoscinţe nou». Toţi sunt preocupaţi de însemnatul moment, în ţaţa căruia stă Societatea, momentul, în care trebui sâ se meepâ în sfîrşit după o muncâ de 80 de ani reafişarea idealului, urmărit, de Societate. Cum s’ar putea acâsta face mai bine?—e obiectul discuţiei. E de faţă fruntea biroului Societăţi: preşedinte, vice-preşedinte şi secretar. Pe Miercuri după prând e aşteptat la Şimleu comitetul’şi Ospeţii sosiţi din toate unghiurile. Dimineţa trebue sâ plecăm. E o superbă dimineaţa, prevestitoare de bine. Ziua bunâ se cunosce de diminaţa, par’că şi năduşala e mai cruţa tore acum. Monotonia şi singurătatea au înlocuit’o acum veselia unei frumóase societăţi românesci de domni, domne şi domnişore in frunte tot cu d-l preşedinte. Se pornesce trenul vicinal spre Şimleu. Maşina inainteza gâfâind şi făcând lungi şi multe popasuri, der nu se impaeienteaza nimeni, căci in şirul nesfârşit de văi şi dealuri vtrjl iu Biliaria ca şi în Silvattia mai numai safe românesc!. Căsuţe e curăţele iţi arată pe Românul harnic, care ’şi are ce îi trebue, şi ţine sâ-şi ingrijesca avutul. Recolta încă e promiţător©. Intrând în valea Crasnei, ochii descoper pe coastele drumului grădini împodobte de viţe de vie: sunt vechile vii ale Silvaniei, cari au început sâ se cultive din nou. Ne apropiăm de ţinta finală a călătoriei noastre. Ne adunăm bagagiul şi facem toţi faţă oficiose. Trenul întră în gara îndesuită de comitetul de primire şi publicul, care aştepta pe ospeţe. Sunt 22 de ani, de când societatea fondului de teatru nu şi-a mai ţinut adunarea generală in Şimieul-Silvaniei. De atunci, ce schimbări: biserică frumosă românască, două şcoli, una de fetiţe şi copii, o barcă românescá, „Silvania“, fata românesca a Selagiului, şi mai presus de toate o intensivă viaţă româneascá, inimi oferite românesc!. D-1 A. Cosma, directorul „Silvaniei“, preşedintele comitetului de primire, emoţionat salută în cuvinte calde pe ospeţe şi-i asigură de cordialitatea cu care „fraţi“ vor fi primiţi de „fraţi“. D-l Iosif Vulcan, preşedintele societăţi, mulţimesce în scurte cuvinte inspirate de demnitatea instituţiunei, ce representă. Trăsurile se pun în mişcare, ospeţii sunt încuartiraţi cu prevenire şi delicată atenţiune. De sera va fi sora de cunoscinţă în „Hotelul naţional“, localul cel vechiu al „Silvaniei“ — acum îşi are sediul într’un nou palat — şi locul unde au fost ucişi în 1848 Românii Sălăgeni de insurgenţii unguri. După pronet sosese lume multă din apropiere şi depărtare. In orăşelul şi de altmintrelea cu aspect curat românesc, e o mişcare neobicinuită a feţelor necunoscute şi a publicului curios. * Şimleul Silvaniei, 1 August n. Voind ca cele petrecute la adunare sâ ajungă cât mai curând la cunoscinţă publicului cetitor — scurtul timp, ce-mi stă la disposiţie, îl voi folosi la o scurtă raportare a momentelor mai însemnate. In detalii voiu reveni ulterior. Totă inteligenţa din jur e concentrată la sora de cunoscinţă în frunte cu încă vigurosul şi entusiastul vicar al Sălagiului, Alimpiu Barbulovici, precum şi cu harnicul director al „Silvaniei“, d-l Andrei Cosma. Se ţin toaste multe şi frumoase, şi în acelaşi timp bine simţite. Preste tot veselie şi însufleţire. Un escelent taraf de lăutari, anume comandaţi de la Bistriţa, aprinde mista celor presenţi cu cântece româneşci cu vocea şi cu instrumentele. Aşa ceva pe atei e raritate. După cina comună mulţămiţî se depărtază cu toţii. Seara de cunoscinţă. (31 iulie n.) E adunată multă lume românescă mai ales din ţinuturile Bihorului şi ale Sâlagiului. Am remarcat între cei presenţi mulţi fruntaşi de prin părţile locului precedaţi de „badea Gheorghe“, cum îi efici’ad d-lui George Pop de Băsescu. Prima şedinţa. « 9 (1 August n.) Conform programului adunării, prima şedinţă a fost precedată de un pompos serviciu divin, celebrat de 6 preoţi in frunte cu vicariul Barbulovicî. Prima şedinţă s’a deschis în localul teatrului din loc, prin cuvântul de deschidere al preşedintelui Vulcan la orele 10 a. m. La masa presidială e preşedintele Iosif Vulcan, vicepreşedintele V. Oniţ’ şi secretarul V. Goldiş. Sala teatrului e înţesată de publicul, care a alergat la aceasta festivitate. Biroul pressei e constituit din representanţii urmatoarelor cistre: „Gazeta Transilvaniei“ (Braşov), „Tribuna“ (Sibiiu), „Unirea“ (Blaşifi), „Drapelul“ (Lugoş), „Foia Şcolastică“ (Blaşih). Discursul preşedintelui Iosif Vulcan. Domnilor şi Doamnelor! Societatea pentru fond de teatru român, în numele căreia am onoarea a ve saluta, punând basele la înfiinţarea teatrului naţional, crează o şcolă practică de cea mai mare însemnătate pentru cultivarea unui popor. Şcola aceasta propagă cultura morală, singura cultură, care poate să asigureze trăinicia popoarelor; căci morala e temelia tuturor instituţiunilor, cari au putere de viaţă; tot ce e imoral, n’are decât o durată efemeră, transee şi strălucesce un timp . FOILETONUL „GAZ. TRANS“. Logofeteasa. Intre biserica în părăginire cu acoperementul desfundat şi crucile strîmbe de lemn ale ţintirimului, e sădită o căscioră. Răsnită, stă la o parte de drum şi de vii de din sus; printre salcâmii cu scorţa prăfuită în verde, părăduiţî pe locul din faţă, zăresc înfăţoşarea ei aşeetată, prietenosă. Stilpiî de stejar, roşi! de plaie, un părete burduşit în lături ’i spun vechimea «filelor. Omenii au apucat’o înainte se fi fost biserică, der la adăpostul copacilor vremurile rele n’au avut încotro, ventul nu șî-a putut juca mendrele printre olanele înegrite, împodobite cu catifea de mușchiu, în florea smaraldului. De atunci stărue împotriva viforniţelor, în stufăriş nu e în veciul ochilor şi, ferită de sere, odihnesce în recerea proaspeta, aşa cum e în placul tuturor betrânelor. Ierburi netrebnice i-au făcut brâu de încunjur, au cotropit cărăruşa din prag până la stoborul de inele, mâncat, hăit de spinarea vitelor. Aşa se arată acum casa logofătului Badea paracliserul. Se n’o cunosc din ce a fost înainte vremuri. In locul salcâmilor îşî resfirau crengile arborii încărcaţi cu rude ; în sopul prăvălit iernau patru boi moldovenesc, o vacă cu lapte, or cât ţinea vremea bună, la umbra risipită pe alta, trei vîrtelniţe depanau pe întrecutele firul de tort, şi în torsul lor potolit şi mângăios se îngâna tihna traiului de ţară cu gânduri puţine şi cinste multă. Prin ogradă era sfat şi viaţă; un amurg, pe afară, se încrucişau gurî ca într’o gospodăriă cu prinsare. Astăzi, glasurile au amuţit şi portiţa închisă, îndeobşte priponită pe dinăuntru cu o curmătură, ar o zice că nu se deschide nimeruia. Unde mai totdeauna nu zăresc om, vederea acestui cămin aproape părăsit îţi aduce în minte gânduri înduioşate, nespus de întristătare. Acolo e linişte, o linişte împăcată, dăruită ca de-o mână cerască. La tot ciasul din e1 casa scăpătată e învăluită într’o înpăenjinire de taină blajină, şi cu drept cuvânt, căci aci sălăşluesce mama Ruta, logofeteasa, cum îi ofice cătunul cu smereniă, în porta bisericii, bătrâna, vecină cu morţi!, îşî duce viaţa de femeiă cu frica lui Dumnezeu. Fără rude din spiţă pe lângă ea, singurică ca o mărgea neînşirată, trăesce din arenda celor şese jugăre de pământ. Avutul acesta-i aduce pâne berechet, de o mai împarte şi cu cei nevoiaş!. Şi ce lucră marile ei mici şi uscate de furnică nedeprinsă cu șederea, le schimbă voiasă pe o croșnă de găteje, pe o râneală ierna, când o potopesce zăpada. Din gura ei n’a eșit o vorbă rea, suspinare n’a cășunat nimăruia. Și de când e prin părțile noastre, fecior! bolnavi în Ciupagea nu s’au pomenit. Ea pentru toate boaléle sole lăcurî. Și vara, pe prispa săltată, pe beteliile de tei prinse în policiorî, stau aninate șiraguri de burueni, rânduite fie-care după puterea ei mântuitoare, căci mama Ruta cunoasce taina negrăită a lucrurilor... Dela noi, din bătătura părinteasca, vedeam cătră acolo. ’Mi-aduc aminte şi acum de „Jupiniţele maichiî“, aşa cum ’i plăcea să-şî desmiardă găinile încălţate, cu pălăria pe cap, ca domnele de la târg. Vietatea asta aripată era pruncii ei, şi, pe la chindii, în fiece 4b când scotea copaia de urzici fierte amestecate cu mălaiu, audiai vorbele venite ca peste o apă : Piri! Firi! puişori! şi glasul depărtat de străbună se pierdea în bratecul frumfelor, întretăiat de măcăitul înţiglat al raţelor lacome. Pe mine se atinsese mugurul durerii. în priceperea timpurie ce o au copii!, simţeam că mami! Buţi! trebue se-i fie urît, singură, în mijlocul copacilor, şi, cu ochi sfioşi, o urmăriam fără se pot desluşi înţelesul bănuelei mele. Umbra şovăitoare mai rătăcea o fărîmă pe la coteţe şi pe urmă de pe dealuri venea cuta serii. Din urzeala ei străvezie se ţesea hohot de tristeţă şi, liniştit, se lăsă peste căsciura pitulată şi albă ca un lințoliu pe o față adormită. * ❖ * în lunile de prigoare omenii şi