Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1903 (Anul 66, nr. 1-24)

1903-01-24 / nr. 18

Pagina 2, săracă în industrie şi comerciu din popu­laţia acesta de peste şapte milioane de ser­vitori şi lucrători, cei ce câştigă pânea îşi au isvorul lor de trai­ în agricultură, în pământ. Dacă scădem din cele aproape două­­zeci de milioane, numărul soldaţilor şi al acelora, cari îşi câştigă subsistenţa prin inteligenţă, ca industriaşi, comercianţi etc. şi al căror număr nu întrece cifra de 1­/2 milion, rămân 18 milioane, cari trăiesc din pământ. Eră de ce naţiunea aceasta este a­­grară. Agrară, fiind­că trăiesce din agru, nu însă fiind­că ar fi duşmană industriei şi comerciului. Căci cel din urmă agricul­tor încă scie, că deci nu e mora, care se-i macine şi nu e comerciantul, care se-i dea bani pe producte, atunci munca lui în bună parte este perdută, întrebăm acum a cui este Ungaria? A cui e ori­ce ţeră . A aceluia, a căruia e pământul şi poporul. Pământul Ungariei este a 2.795.885 de proprietari. Va să­dică țara aceasta, respective pământul ei este a acelor 2.795.885 de pro­prietari și a familiilor lor. Dar oare aceste pământuri sunt ale proprietarilor lor? Oare câte moșii fără sar­cini sunt în patria nostră? Aceasta se poate vedea la cărţile funduare unde putem afla, că pe moşiile noastre sunt miliarde de da­torii. Şi afară de datoriile intabulate mai sunt poliţele şi alte datorii, cari îl apasă pe proprietar pănă la pământ. Cine sunt creditorii ? — Institutele de credit şi economii, or prin acestea ca­pitaliştii streini, care ne cumpără hipo­­tecile. Afară de creditorii aceştia streini, mai sunt numeroşi streini de aceia, cari singuri au proprietăţi întinse în patria nos­tra. Moşia străbună a Racoţescilor este proprietatea principelui Windischgrätz. Ceea ce a ajuns din pământul ţării în mânile proprietarilor străini, nu mai este pământul Ungariei. Stăpânul acelui pă­mânt este strein, amploiaţii, servitorii­­ streini, venitele se duc în ţară streină. Cu creditul şi cu dreptul de proprietate, pă­mântul maghiar are atâţia stăpâni streini, încât pământul Ungariei numai de jumă­tate este al nostru. Dar nu numai pămân­tul ţării, ci şi poporul este în mânile străi­nilor, îndatorat la creditori streini, agri­cultorii unguri fac agricultură pentru cre­ditorii lor streini, lucrătorii lucreză tot pen­tru creditorii streini. Statul, guvernul, jus­tiţia nu sunt, decât executorii creditorilor străini. Ungaria aceea, pe care puterea străină nu a putut-o cuceri cu arma, ni­ o cu­­ceresce acuma armata capitaliştilor străini. A cui este Ungaria? Datoria statului ungar este de 4614 milioane corone şi adăugând la aceasta suma anuală de 60 milioane luată asupra nostră la 1867, datoria totală a statului se apropie de 6 miliarde. Datoriile proprietarilor de asemenea se urcă la miliarde. Și datoriile cresc mereu. An de an se urcă datoriile cu câte 200 milioane. După căderea materială urmază decadența morală. Din curţile vechi piere morala ungurescă. Virtuţile familiare se duc pe copcă Veneticul nu e ca Ungurul de de mult. Ungaria nouă e cimiteriul Ungariei vechi. Nu mai există adoraţia veche a pă­mântului. Pământul dobândit la licitaţie nu e sanctuar veneticului, nu îi este pa­trie, unde să trăiască și să moră, ci este un obiect de comerciu, marfă mobilă, as­­tăzî e a mea, mâne a ta, cine dă mai mult pe ea. Autorul articolului după ce a făcut tabloul acesta trist economic reclamă aju­tor grabnic pentru îndreptarea stărei­ eco­­nomice a ţării prin împrumuturi eftine, prin înfiinţarea de credite agricole, cari în România s’au înfiinţat încă pe la 1883, în Belgia la 1884, Italia 1887, Franţa şi Portugalia 1890. In privinţa aceasta trebue să intervină statul, cum a intervenit Prusia la 1902. Pământul trebue liberat de sarcini şi trebue organisate creditele agricole, încât îl numesce „nepotul“ lui Klein, con­­£undându­l, se vede, cu Samuel Micul. Atunci totă viaţa evangelică a acestui „binefăcător“ n’a fost decât ipocrisie. Motivul neînţelegerii ivite în 1747 între Aron şi Klein a fost tocmai purtarea corectă a lui Aron şi temerea lui de a nu compromite, prin acte revoluţionare, şi interesele bisericei şi ale episcopului său, Klein, despre care tot se spera, că i­ se va da voie să revină în ţară şi să-şî ocupe erăşî scaunul. Klein, adecă, vădând piedecile ce i-le făcea curtea aulică transilvană dă a se reîntorce, vă ctend în fine, că însuși ponti­ficele, care în zadar încercase a îndupleca pe Impărătesa în favoarea lui, îi propunea acum să abdică de la episcopie, în schim­bul unei pensiuni, Klein se hotărî la o măsură extremă. Convins că tot răul îi vine de la lesuiţi, în 10 Septemvrie 1746 ordona vicariului său Aron, să escludă pe teologul iesuit de la guvernarea diecesei. El în 12 Noemvrie 1746 formulă un de­cret de excomunicare în contra teologului şi-l trimise vicarului Aron, poruncindu-i să-l publice în sinod şi întregului cler şi popor român, er pe teolog să-l alunge din reşedinţa episcopescă. Teologul era numit de împărătesa în virtutea diplomei lui Carol VI din 1738. Afară de aceea teologul, ca călugăr ca­tolic, era sub jurisdicţiunea Papei, nu a episcopului greco-unit. Prin urmare de­cretul de excomunicare în contra teolo­gului şi ordinul de a-1 esclude de la ad­ministrarea diecesei era un act de resvră­­tire, atât în contra curţii imperiale cât şi în contra canonelor. In acesta situaţiune critică, Aron ceru sfat de la nunţiul apostolic, representantul Papei, de la Viena, care-1 sfătui ca deo­camdată să amâne publicarea decretului. El în urma raportului ce făcu despre acest cas la Roma, primi de acolo instrucţiuni să comunice vicarului Aron, ca de aci îna­inte să nu mai esecute astfel de porunci ale Episcopului. Intr’aceea curtea imperială numi în locul teologului afurisit de Klein pe un altul E. Pallovics. Acum Klein scrise, nu lui Aron, ci protopopului din Blasiîî 1. Să­­cădate, ca împreună cu alt protopop să mergă la Pallovics şi să-l facă atent, că fără scriea şi aprobarea Episcopului nu-i este iertat a întră în diecesă, uie­ a se instala în curtea episcopescă, nie­­a lua parte la administraţiune sau a primi salar din veniturile episcopiei. Şi totdeodată trimite şi în contra acestuia decret de excomunicare. Vicariul,din ace­leaşi motive, ca şi mai ’nainte, nu publică decretul de afurisenie în contra noului teolog, şi înstiinţază despre acesta atât pe Klein, cât şi congregaţiunea de Pro­paganda fide din Roma şi pe nunţiul pon­tifical din Viena. După aceasta în 25 August 1747, Klein numeşte vicar în locul lui Aron pe Nico­­lau Pop, protopopul Balomirului, care pe urmă a trecut în Muntenia şi a trăit ca egumen la mănăstirea Curţii de Argeş. El pe Aron îl afurisesce şi îl dă în jude­cata sinodului, ordonând clerului întreg să nu mai comunice cu el, să nu primescă nici­un Jesuit în diecesă, evitând cu ei ori­ce comunicaţiune. Acest conflict a îndemnat pe istori­cul Samuel Micul, să scrie, că Aron s’a unit cu Jesuiţii în contra episcopului. Şi acestă aserţiune fără temeiu a repetat-o pe urmă Hurmuzachi, şi vedem acum că o ia ca bună şi d-l Iorga. Dar acesta era o greşealâ a lui Klein cum a recunoscut-o el însuşi, când i­ s’a spus, că Aron era acum vicar apostolic numit de însuşi pontificele din Roma, care de la unire încoce era tribunalul suprem al bisericei unite. Atunci Klein revocă de­cretul de excomunicare în contra lui Aron în Maiu 1748, şi deci n’a fost trebuinţă se fie delegat de afurisenie de către Papa în 1753, cum scrie Samuel Micul. D-l Bogdan Duică, în studiul seu des­pre procesul lui Klein, zice că în proto­colul conferenţei ministeriale din Viena, de la 25 Sept. 1744, se arată că şi clerul unit, adecă o parte din el, ar fi pârît pe Klein, şi din aceste cuvinte scote un ar­gument în contra lui Aron, că el ca cine ştie cine, ar fi fost acest „cler unit“. D-l canonic A. Bunea, în scrierea sa despre „Episcopul loan Inocenţiu Klein“, p. 167- 169, ş. a. dovedeşte netemeinicia acestui argument şi în genere a părerii, că Aron ar fi putut acusa pe Klein. După abdicerea lui Klein şi alegerea lui Aron ca episcop în 1750 par a se fi GAZETA TRANSILVANIEI. . Nr. 18.—1903. Campania contra institutelor fi­nanciare românesce devine din ce în ce mai violentă în pressa șovinistă. Su­cursala din Clusin a unui mare institut fi­nanciar din Budapesta, având slabă clien­telă, a primit ordin să nu plătescă, decât, 3­20­0 pentru depunerile mai mari. — Cine e de vină la asta? Foile şoviniste spun, că nimeni altul, decât „Albina“ şi institu­tele de credit şi economii valahe şi să­sesc­ şi atrage atenţiunea guvernului asu­pra acestor „primejdioase“ institute, care ar da câte 4­/2—5%, numai spre a-şî câş­tiga clientelă pentru programul lor na­ţionalist... Cercul electoral din Ceica d’abia a devenit vacant prin moartea lui Făşie şi deja are doi aspiranţi. Unul este — după „P. E.“ — Dr. Desi, el al doilea este vi­­cariul episcopesc din Oradea Vasile Man­­gra. Acest din urmă — dice „P. L.“ — încă nu s’a decis, decă va primi sau nu candidatura, dacă însă o va primi, „a de­clarat, că va candida cu program „patrio­tic“ pur liberal". Interpelare in cestiunea limbei. Am raportat într’unul din numerile trecute ai fetei noastre despre importanta interpe­lare ce s’a făcut în congregaţia comitatu­lui Arad de la 26 Ianuarie n. anul curent din partea advocatului Mihail Veliciu în favorul dreptului limbei române. Spre întregire mai dăm adî câte­va amănunte precum şi textul verbal al punctelor in­terpelaţiei amintite. D-l Veliciu a dovedit înainte de toate că pe basa legii naţionalităţilor congre­gaţia comitatului Arad a fost decis una­nim în şedinţa sa de la 11 ianuarie 1869 că protocoalele adunărilor generale ale representanţei comitatense să fie purtate şi în limba română. Apoi a constatat, că cu timpul hotărîrea aceasta n’a mai fost de loc respectată, așa că protocoalele adu­nărilor comitatense s’au luat numai în limba maghiară, ignorându-se cu totul dreptul limbei protocolare române. Din causa aceasta d-l Veliciu a adre­sat vice-spanului urmatoarele întrebări: 1) Are d-l vice-comite scrie, că con­­gregaţiunea comitatensă în şedinţa sa ţi­nută la 11 Ianuarie 1869 a decis cu unanimitate, ca protocoalele congregaţiu­­nilor comitatense pe viitor să se ducă şi verifice şi în limba română? 2) Adevărat este, că în mânia legii şi a hotărîrii de mai sus protocoalele des­pre congregațiile comitatense, aicî la noi în Arad, nu se duc și în limba română. 3) Dacă e adevărat, cu ce se justi­fică aceasta între lăsare păcatoasa și neres­­pectare a usului și a legii ? 4) Are d-l vice-comite de gând să dispună ca în viitor, începând cu ziua de adî, toate protocoalele congregaţiunilor co­mitatului să se ducă şi verifice şi în limba română? Se stie că vice-spanul Dalnoky Nagy Lajos a dat un răspuns forte brusc dicând că legea naţionalităţilor nu se poate ese­­cuta şi că d-l Veliciu i-a replicat, că de dragul şovinismului Românii nu se vor lăpăda de limba şi de fiinţa lor etnică, că ţara aceasta poliglotă a fost şi poliglotă va rămâne şi ca prin urmare nu poate lua la cunoscinţă răspunsul vice-spanului ca de obiceiu. Foile şoviniste maghiare din Arad şi de pretutindeni strigă şi ţipă, ca de obiceiu, contra interpelantului şi comem­­brilor săi români, care l’au sprijinit pre­­sentându-se în număr mare la adunare. Atacurile vehemente ale foilor şoviniste din acest incident trebue să întărască nu­mai pe Românii din comitatul Aradului în hotărîrea lor de a apăra dreptul lim­bei române şi a nu suferi să mai fie es­camotat. SOIRILE DSLE1. 1 — 23 Ianuarie v «Magyar Szó“ şi advocaţii ro­mâni din Deva. Organul Li Banffy şi al jupânului Palyi (Gutman) crede că cine stie ce act grozav de patriotism face, când publică în cadru negru numele advocaţilor din Deva, Orăştie şi Haţeg, care au pro- I testat în potriva cunoscutului cond­us al camerei din Arad. O dovadă de prost gust şi de­ cinism este acesta din partea lui „M. Szó“ şi nimic alta. Dar generos pentru biserică. Pa­­rochul Nicolae Suciu din Balomir, tractul Orăştiei, a donat sf. biserici gr. or. din aceasta comună, casa precum şi totă averea sa nemişcătore, în preţ de 2000 corone. Afară de acesta binefacere a dăruit 2000 corone — asiguraţiune de viaţă — pentru formarea unei fundaţiunî, cu scop de a se ajutoara din ea tinerii din comună, care studiază. Literile fundaţionale se vor trimite Prea Veneratului Consistor, ca for supra­veghetor al acestor donaţiunî marinimose. Noua gardă ungurăscă de trabanţî. Se scrie din Budapesta: Ministrul-preşe­­dinte a anunţat în comisiunea financiară la proiectul urcării listei civile, înfiinţarea unei garde unguresce de trabanţî. Ea va consta din 62 persoane şi anume 40 gar­disti şi 22 persoane, care vor face alte ser­vicii în gardă. Şeful gardei va fi un ge­neral ungar. Primul locotenent de gardă va ave rangul unui ofiţer superior de la maior în sus pănă la colonel, or vagmis­­trul gardei va avea de asemenea rangul de ofiţer. Garda acesta va face serviciul în palatul din Buda, care în curând se va termina şi îşî va avea garnisoana per­manentă in Budapesta. Garda de ard­ere şi garda ungurescă înfiinţată de Maria Teresia îşî va menţine toate funcţiunile de pănă acuma şi va face serviciile la toate ocasiunile mai solemne atât în Viena, cât şi în Budapesta. Garda de trabanţî ungu­­rescă care se înfiinţazâ acuma va fi pa­­ritetică cu garda de trabanţî austriacă, ai cărei membrii de acum înainte nu vor face serviciu pe teritoriul Ungariei. Co­municatul ministrului preşedinte este con­siderat ca un nou succes maghiar. O „horă“ nouă. „Deşteptarea“ ves­­tesce că balul societăţii „Junimea“ din Cernăuţi va avea o sensaţie musicală, da­torită compositorului Dr. Gr. cav. Pantasi, anume o horă naţională, al cărei motiv e dragostea de ţară. Despre acesta horă diarul numit Ajice:„ Prin musică sunt sim­­bolisate în ritm şi melodie peripeţiile iu­birii de ţară în nuanţele ei atât de simple, sincere şi atrăgătore. Hora se va esecuta mai întâi concertando, urmând apoi dan­sul. Musica are cu desăvârşire caracterul melodiei poporale, fără sâ plagieze. Răscoala din judeţul Suceava Ţă­ranii din cătunul Conţescu, comuna Paş­cani, judeţul Suceava, s’au râsculat în contra perceptorilor, care au încercat să execute pe sătenii ce erau datori statului. Perceptorii vădându-se ameninţaţi, au pă­răsit localitatea. Autorităţile au plecat imediat la faţa locului pentru a restabili ordinea. S’a făcut mai multe arestări. Prietin­ie anglo-m­agh­iară. Proprie­tarul englez W. H. Shrubsole a visitat mai anii trecuţi Ungaria şi Transilvania, unde i­ s’a făcut din partea Maghiarilor o primire căldurosă. Spre a-şî arăta recunos­

Next