Gazeta Transilvaniei, februarie 1905 (Anul 68, nr. 24-46)

1905-02-01 / nr. 24

fr Pagina 2, campania »naţionalităţilor aliate« încă a suferit fiasco, căci pe când în parlamentul disolvat naţionalităţile prin activitatea lor parţială n’au putut introduce decât 6 de­­putaţi, nici cu puteri unite n’au isbutit să alegă mai mulţi de 10 deputaţi, deşi nu­­mărul candidaţilor se urca la 50. 0 O atenţiune particulară merită Româ­nii, cari şi-au desfăşurat stogul aspiraţiu­­nilor lor, în urma cărei desfăşurări se sem­­nalăză ca resultat intrarea în parlament a 8 deputaţi. Acest număr pare de tot in­fim, dacă avem în vedere, că pe teritoriul locuit de Români, în urma împărţirei ne­norocite a cercurilor electorale, se află vre­­o 100 de cercuri şi dacă considerăm, că Tisza, după ce i-a momit să între în acti­vitate şi prin presentarea proiectului pen­tru reforma instrucţiei primare li-a dat în mână şi o armă electorală escelentă, el (Ti­sza) faţă cu candidaţii naţionalişti a făcut ale­gerile cele mai curate posibile. Foile naţi­onalităţilor observă o tăcere unanimă sur­­prindetoare în ceea­ ce priveste presiunea oficială, atribuind toate nesuccesele: frigului, lipsei de organisaţie şi slăbiciunei poporu­lui, precum şi coruptibilităţii preoţilor. Au fost cercuri de acelea, în cari n’a votat cu can­didatul guvernului nici un Român, ba încă şi notarii, cârciumarii, şi preoţii cari beneficieză din subsidiul statului, au sprijinit demonstra­tiv pe candidatul naţionalist. Cel­ ce cunos­­ce raporturile dintre naţionalităţi, scie, că acesta nu s’ar fi putut întîmpla, decă nu li s’ar fi asigurat imunitatea faţă cu even­tualele urmări. »Cel ce a urmărit foile românesc! în cele trei luni ce au precedat alegerile, pre­cum şi dările lor de semă asupra acestor alegeri, nu se poate emancipa de impresia penibilă, că aici avem de a face cu o or­­ganizare pusă la cale de mâna binevoitoare a guvernului. Dacă guvernul ar fi pus în acţiune numai mijlocele utilizate faţă cu candidaţii oposiţionale, n’ar fi isbutit nici jumătate din câţi Români au isbutit. Sla­vă Domnului, că şi acestă întreprindere, ca şi celelalte întreprinderi nenorocite ale lui Tisza, a avut pe neaşteptate o conse­cinţă favorabilă. A ieşit adecă la ivălă, că tendenţele de naţionalitate, nici chiar în mijlocul unei crime atât de grave, şi lăsate în deplină libertate, nu sunt capabile a a­meninţa serios existenţa nostră de stat şi 1­­­1 naţională. A ieşit la ivglă, că faţă cu tre­cutul, puterea lor s’a redus în mod extra­ordinar, căci înainte de proclamarea pasi­vităţii, la 1865 Românii au trimis în par­lamentul ungar 38 deputaţi, er la 1869 numai din Ungaria propriu disă 24, pe când acuma n’au putut sclipui decât 8. Programul naţional al Românilor încă a perdut mult din caracterul îndreptat con­tra statului; aşa partea cea mare a candi­daţilor n’a accentuat nici autonomia Ar­dealului, nici înlocuirea sistemului dualist cu cel federalist. »Mai trebue se relevăm, că res uitatul­­ alegerilor confirmă experienţa, că tenden- J ţele naţionaliste se retrag din ce în ce de­­ la nord la sud şi de la răsărit la apus. I Afară de unul adecă, toţi candidaţii naţio- I naliştî au fost aleşi pe teritorul din jos de I Mureş şi s’a dovedit că centrul tenden- I ţelor naţionaliste s’a strămutat de la Bra­­j­şov şi Sibiiu la Arad, ceea­ ce pentru noi Maghiarii nu pote să fie decât favorabil, dată fiind apropierea elementului etnic maghiar. »In părţile ardelene candidaţii români au obţinut în 3 cercuri săsescă un resul­tat însemnat (Orăştie, Cristian, Sebeş), ceea­­ce va avea drept urmare, că ochii Saşilor se vor deschide şi alianţa nefirescă a Sa­şilor cu Românii va înceta cât mai curând, şi intrarea în activitate a Românilor ne va fi şi în privinţa aceasta folositoare.« mulţi dintre politicianii slovaci şi sârbi. Realitatea e mai puternică nu numai decât fantasia, ci şi de­cât preocupaţia pătimaşe. Asupra naţionalităţilor influinţeza în mod deşteptător ori­ce pas pe care naţiunea maghiară îl face spre deplină independenţă de stat. Prin victoria inştiinţelor naţionale maghiare, cestiunea naţionalităţilor se va resolva de­odată şi de la sine«.­­ Spune apoi, că Românii au cucerit un cerc electoral (al Cristianului) de la Saşi şi A Ilie? că »caşul acesta dovedesc el în mod forte palpabil şi celui mai preocupat Sas, că întinderea politică, şi economică a Românilor în Ardeal, nu este păgubitore numai Maghiarilor ci şi Saşilor. Numai acum văd Saşii ce politică nebună ar fi fost din partea lor, dacă punându-se pe punctul de vedere al foştilor Saşi verdî, s’ar fi aliat cu naţionalităţile şi mai ales cu Românii. Preţul acestei alianţe l’ar fi plătit Saşii«... Bătrâni, tineri, veseli unii, alţii întu­necaţi, pierduţi, legaţi de drogurile de fier ale patului de mâni şi de picioare, alţii în agonie, gemând în râsetele altora; unii cu sufletele stinse de tot, alţii cu câte-o umbră de nădejde nestatornică, dulce, dar nestatornică. Aşa erau. Ochii numai, ochii, aceiaşi la toţi, reci, duşi în fundul capului, morţi, ca ceva din întunerecul morminte­lor ! Numai cine-a privit odată în ochii unui nebun, poate să-şi facă o ideie de acea enormă descurajare şi de acel pustiu fără margini, care se lăsase pe ochii acestor nefericiţi ca negurile, ce se întind toamna peste câmpuri. Ne-am dus într’un atelier de cismărie. Lucrau vre­ o 12 inşi, tăcuţi, streini şi li­niştiţi. Munca îi mai liniştesce, ne spuse in­ternul de serviciu. Am uitat să spun, că idiotul de la in­trare se ţinea vecinie după mine. Mă prin­sese drag. De câte ori mă opriam, el îmi curăţa cu unghia nişte stropi de noroi, de pe palton. Pe coridoarele lungi întâlniam o mul­­ţime’de nebuni mişunând. Toţi începeau vor­ba. Ne spunea de judecăţi, de tribunale, de persoane de pe-acasă, crîmpee de amin­tiri, şi ne povesteau până dispăream pe după vre-un colţ. Un fost maior îmi dădu şi un bilet cu rugămintea să trec prin strada Ştirbei-Vodă şi să-l las nevesti-si. Ii scria să vie pănă la el, să ia o sanie, c’o plă­­tesce el, dar să vie negreşit că »lumea n’are să mai ţie decât câte­va dli­­­e şi are să se prăpădască«. Pe un coridor înainta falnic înspre noi un tânăr frumos de vre­ o 16 ani. Cu mers apăsat și cu ținuta mândră. Salută reservat și-mi întinse mâna întrebându-mă: — Cu cine am onoare? — Florescu, îi răspunseia, erluându­­și o pasă demnă, îmi scutură mâna cu pu­tere recomandându-se : — Edgar Poe ! — A, d-ta?... Apoi d-ta ești un om­­ sărbătorit. Totă lumea... — »Sciu !« mă întrerupse mândru. — Mă bucur că te cunosc. Ai scris I lucruri admirabile ! — Geniale, geniale !... Dor să-mi dai­­ o țigară. — Și acum să vă duc la un cântăreț, I zise internul, şi traversam curtea vorbind I cu unii şi cu alţii. Um bătrân se plimba I împrejurul unui pom şi se plimba de mult ; se vede, că făcuse potecă. J — Ce faci aici? îl întrebam. — îmi desfac firul vieţei, răspunse I el şi-şi vădui de cale.— Intrăm la cântăreţ. Se ridică de pe I pat politicos și se recomandă : Contele Robespierre ! — Am audit că ai o voce admira­­­bilă ! — Da, am ! Și începu­ o arie din Car-— De când ai vocea asta? — De când a fost cutremurul de pă­­­mânt. — E mult de atunci? — Vre­o trei vecurî !... In vreme ce acesta cânta, un altul sta pe un pat și se certa cu zidul. Ii spu­nea ce-i venea la gură. Vai de mama bie­tului zid. Şi de aici ne-am dus la prietenul de care pomenesc la începutul acestui foileton. I­men. * In numărul său de la 12 Februarie şi cronicarul săptămânal al ziarului „Buda­pesti Hírlap“ se ocupă de naţionalităţi. Dice, că discursurile electorale, ce le-au ţinut candidaţii naţionalişti, cuprind de astă-dată, pe lângă potopul de trase, şi ceva nou. Nu însă în fond, ci în formă său ton. Pe cordele lor s’a pus par’că surdina, ca să nu se audă prea tare ceea ce spun. Sunt puţine urmele urei şi agi­­taţiunei de odinidră, ba sunt semne nu­­mărose, că conducătorii naţionalişti, cari au păşit în activitate, ar vrea să fie înţe­leşi nu numai de aderenţii lor, ci şi de Maghiari. Ar vrea par’că să arate, că inşti­­inţele lor nu sunt periculoase din punct de vedere maghiar. Uniunea personală, — continuă cro­nicarul — separaţia teritorului vamal şi ideia independenţei, n’au adi aderenţi nu­mai la Maghiari, ci şi în tabăra politicia­­nilor naţionalişî, dovadă vorbirea de pro­gram a candidatului slovac Dr. Emil Sto­dola. (O parte din vorbirea aceasta am re­­produs’o şi noi — Red.) Stodola nu stă isolat. Şi dintre candidaţii Sârbi mai m­ulţî s’au declarat aderenţi a uniunei personale Numai dintre candidaţii români nu s’a aflat nici unul, care să se identifice cu ve­derile lui Stodola şi ale Şerbilor. Cronica­rul urmăză apoi astfel: »Dintre toate naţionalităţile patriei. Românii se pot debarasa mai greu de tra­diţiile politicei naţionaliste în spirit vechiu austriac. Insă şi din partea lor se poate constata un progres faţă cu trecutul (!) In programul lor din urmă nu se mai face amintire despre autonomia Ardealului Prin eliminarea acestui punct, ei în mod tacit recunosc unitatea statului maghiar. Ei nu vreau să dismembreze statul maghiar în provincii autonome. Îşi caută acum şi ei interesele specifice naţionale între mar­ginile unităţii politice şi geografice ale statului maghiar. Şi acesta este un pas­­ spre o cale mai corectă. »Tocmai pentru aceasta suntem con­­­­vinși, că și din partea Românilor se va­­ face al doilea pas, ce l-au făcut deja mai Kossuth la Viena. Sâmbătă după amiază, cu acceleratul de 5.15, Francisc Kossuth a plecat din Buda­pesta la Viena. Ajuns aici, el a tras la hotelul »Bristol«, unde îl aştepta avisul, că a doua zi, adecă era Duminecă, Ma­­jestatea Sa îl va primi în audienţă la palat la orele 11. Era de prevedut, că sosirea lui Kos­suth la Viena, ca să meargă în audienţă la palatul împărătesc (Hofburg) va produce mare svon între locuitorii capitalei austriacă. E dar natural că diariştii au pândit ora so­­sirei lui Kossuth în Viena şi au asaltat otelul »Bristol«, unde a descălecat, ca să afle ceva de la firul revoluţionarului de o­­dinioră, care înainte cu 56 ani fusese pri­mit cu alaiu şi însufleţire de poporaţiunea Vienei ca un »vestitor al libertății«. Mai întâii! Kossuth avu­ o convorbire scurtă c’un redactor al diarului »N. fr. Presse«, el mai târdiu primi pe toți re­­presentanții pressei vienese. Kossuth s’a scusat, că nu poate conversa cu ei în limba germană, căci nu cunoasce bine aceasta limbă, și lî-a spus, că va pune bucuros el însuși pe hârtie cugetările sale, ce-l preocupă acuma, în limba maghiară. Dicând acesta, Kossuth s’a aședat la masă și a scris pe o hârtie următorele : — »Am venit la Viena cu speranța, că domnitorul se va convinge, că nu esistă în Ungaria partid, care ar vrea să separe interesele ţărei de interesele casei domni­­toare. Ungaria ar deveni stîlpul cel mai pu­ternic al dinastiei, dacă nimic n’ar împe­­deca-o în desvoltarea libertăţii şi indepen­denţei, conform geniului ei. Dacă s’ar realisa programul partidului independist, ar înceta orî-ce causă de frecare între Ungaria şi Austria şi s’ar restabili crasi amiciţia şi iubirea, ce-l legase pe poporul vienes de Maghiari în dilele deşteptării libertăţii. So­sind în Viena, m’am gândit la acesta dra­goste reciprocă, pe care a spălat’o aminti­rea plăcută a dilelor trecute şi pe care viitorul poate să o readucă, dăcă popoarele se vor înţelege unele pe altele şi dăcă dom­nitorul îşi va adânci privirea în spiritul şi sufletul poporului maghiar­. Kossuth era însoţit de deputaţii Bar­­tha M., Lukacs Gy., Szatmári M., Hentaller L. şi Visontai S., apoi de mai mulți dia­­rişti.* Organul kosutist „Egyetértés“ vorbind despre mergerea lui Francisc Kossuth la Viena, scrie între altele : »Suntem reali, fiind­că adi nu ne pu­tem închipui pentru mica nostră țeristră o altă formă de stat, decât cea monarhică. Insă nu exagerăm loialitatea aceasta în pa­guba naţiunei. Intre împrejurările actuale considerăm ca un succes puternic faptul, că Francisc Iosif a chemat la sine pe Francisc Kosuth, fiind­că în persoana preşedintelui şi conducătorului nostru va sta­mâne în faţa regelui maghiar naţiunea maghiară întregă... Pe cerul maghiar ră­sare mâne diminăţă aurora unui viitor mai frumos«... GA­ZETA TR­A­NSILVANIEI. Nr. 24. —1905. Résortisi raso-iapona. Stössel despre Port-Arthur. Generalul Stössel a sosit Vineri la Aden, unde a primit pe mai mulţi diariştî parisieni. Stössel le-a declarat, că de la însuşi şeful statului major japones­­cie, că Japonesii au pierdut la Port-Arthur 100,000 omeni. La predare nu mai erau în cetate decât 6000 ghiulele şi 2 milioane cartuşe, cu cari nu se putea continua apă­rarea pe o linie de 25 dh­ilometri. Timp de 6 luni soldaţii nu primiau­­filnic decât 200 grame carne de cal, pe care o frigeau în pleu de rapiţă. Când a predat cetatea, Stössel n’a cerut sfat de la nimeni, ci a lucrat din proprie iniţiativă. Ţarul va ju­deca apoi, dacă ar fi fost mai corect să arunce cetatea în aer. Stössel mai bine a vrut ca numele lui să fie mai puţin prea­mărit în istoria râsboielor, decât să-şi în­greuneze conscienţa cu vieţa a 30.000 omeni, în Manciuria. Pe câmpul de rosboie din Manciuria ,situaţia e neschimbată. Se dau, ce e drept, mici ciocniri de avantposturi pe întreg frontul, dar aceste ciocniri n’au o însem­nătate deosebită. După o depeșă din Londra, generalul Nogi a luat comanda flancului celui mai extrem drept japones, căruia i­ s-a dat pro­blema, ca la primăvară să încerce a îm­presura flancul stâng rusesc. „Le Journal­ din Paris comunică lu­cruri interesante despre îmbrăcămintea oștirei rusescî. Pănă în Septemvrie anul trecut trupele nu dispuneau decât de uni­forme ușore de vară. Acum însă sunt bine îmbrăcate de iărnă. Mantale blănite și chi­­piuri grase au furnisat Chinesii din Muk­den. Mai greu a fost cu încălditul. Bucă­tăriile de tabără, cuptorele, spitalele, can­celariile şi ascundătorile subpământene au consumat un colosal material de ars. De când Ruşii au pierdut minele de cărbuni de la Yantai, n’au mai avut de unde se ia cărbuni de ars. Lemne sunt puţine, căci Manciuria de sud n’are păduri. Soldaţii, în lipsa de lemne, au ars coperişele de la toate casele chinesescî. Pierderile Ruşilor. Foile rusescî publică conspecte asu­pra pierderilor ce le-a avut pănă acum Rusia în morţi şi răniţi de la isbucnirea răsboiului. Afară de Port-Arthur, Ruşii au pier­dut în morţi 341 ofiţeri şi 8730 soldaţi, răniţi 1506 ofiţeri şi 49,626 omeni; dispă­ruţi 66 ofiţeri şi 10,087 oameni. In luptele dintre Saho şi Hunko pierderile, după »Nowoje Vremja«, au fost de 13.000 morţi şi răniţi. Pierderile la Port-Arthur 35,000 omeni. Totalul pierderilor 120,600 omeni. Blocarea Vladivostocului. »Agenţia Reuter« află din Vladivos­tok că nu se poate ajunge la acest port

Next