Gazeta Transilvaniei, august 1906 (Anul 69, nr. 169-192)
1906-08-05 / nr. 173
iasi îi srrîtraej it Timurul Iliasor, pinta. m&re ar. 30. $ex5iso*i n.rttua.oare au muprimase» M»vaa«onpr.e rra 0» y#t.Ei**/&• INSERATE «« t)muefte ia AominHtr»tîu«* Simov si la arxrtĂuOirttĂa BiflOUR) de AHUWTUBi, în Planșa: ia M. Dukes Hantit.. S’ux. Austru leld & SmerTo Lesnez». Heurich. Sohaîek. A. Oppenik Nacâr'., Anton Oppelik. Tn Bud&p&9¥* 3a A. H. Qoidbezftez. jQkstem Baraat, luiiu Leopold 'VB Krssébet-körúti, CREȚUL JHSERTUIWILOR : o scna tazxaond pe o potonâ 10 hani pentru o publicam» Publicări aaai deae dup» «abia și învoială» — AKCLAMB pe 3-a o sens. 20 bani A N U L ătă 5 slassta» iese iaflecare I Aîanameate îsmn Ausn.i-dlaiam Pe un an 24 cor., pe șese luni 12 cor., pe trei luni fi cor. M-rfl de Duminecă 4 cor. pe *n. îeaiii Româna ti stricaătats: Pe un an 40 franci, pe »es« luni 20 fr., pa trei luni 10 ft, N-rli de Dumineci 8 fr. pe an. Se prentuperă la toate o£ioiele poştale din Intrn şi din afară şi la d-mi colectori. AilOMffiBltlll ])8ftri BiaSaT Administratiunea, Piaţa mare, Târgul Inului Nr. 30, Stagiu I.: Pe un an 20 cor., pe şese lun! 10 cor., pe trei luni 5 cor. Cu dusul în casă: Pe un an 24 cor., pe şese luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. Un esemplar 10 bani. — Atât abonamentele cât şi inserţiumiie ra.r. a se plăti înainte. 1906. Întîînîrea da la Friedrichshof. Nu poate nimeni contesta tenacitatea estraordinară a diplomaţiei germane, care îşi urmăresce ţinta sistematic şi se mulţumesce a face şi numai un mic pas înainte, când nu poate risca sărituri. Astfel a lucrat această diplomaţie în anii din urmă pentru a face ca relaţiunile dintre Germania şi Englitera, cari numai bune nu erau, să se îndrepteze. Dar se părea, în împrejurările date, aproape imposibil se se facă o apropriere între capetele încoronate a celor două țeri, cari se află în legătură de apropiată înrudire. S’a scrismult despre antipatia seu mai bine dis aversiunea ce a documentato regele Angliei de repețite ori față cu nepotul seu de soră, împăratul Wilhelm II. Fapt este, că pană înjiua de azi regele Eduard, care a făcut visită monarchilor şi preşedintelui republicei francese în reşedinţele lor, n’a pus, de când e rege, piciorul în Berlin. Şi de astă-datâ el visiteza pe împăratul german în Fridrichshof, castelul în care locuia cu predilecţie mama lui Wilhelm II, împărăteasa Victoria, sora iubită a regelui englez. Faptul că nu s’a dus la Berlin, n’are de altfel nici o însemnătate deosebită. Lucrul de căpetenie este déca visita are mai mult decât un caracter de politeță, și déca denotă cumva o adevărată apropiere între Anglia și Germania.Pe cât timp Germanii se simţiau în adevăr forte isolaţi, din cauza mai cu seama a răcirei relaţiunilor cu Anglia, în jurul căreia se începuse a se grupa Franţa şi Italia, îi cuprinse o îngrijire mare pentru viitor, îngrijire ce şi-a ajuns culmea când cu intriga englezo-franceză pe timpul ministrului de externe francez Delcassé. De atunci dorinţa cea mai mare a diplomaţiei germane a fost şi a rămas îmbunătăţirea relaţiilor cu Anglia, încet încet i-a succes de a delătura o piedecă după altă pregătind întâlnirea de adi. E firesc că în situaţia aceasta Germanii ar dori să dea întâlnirei dintre regele Eduard şi împăratul Wilhelm II. o importanţă deosebita politică şi nu-i convine diplomaţiei germane că în multe părţi se vorbesce numai de un act de politeţă. Cu toate acestea ziarele oficiose germane scriu cu multă precauţiune despre întâlnire, accentuează simpatia cu care a fost primită convenirea monarhilor, şi unele din ele lasă deschisă cu totul cestiunea despre eventualele urmări politice ale întâlnirei. E interesant că în acelaşi timp ziarele engleze atribue motive politice întîlnirei de la Friedrichshot. Ele accentuează, că în afară de diferinţele privitoare la calea ferată de Bagdad, la cestiunea Asiei mici, apoi la Pecking şi Teheran, boia Sultanului mai cu samă îndemnă la o cumpănire comună a situaţiei orientale, deoarece moartea acestuia ar putea uşor să provoace o crisă în Turcia. In fine declară aceleaşi foi întîlnirea de la Friedrichshof de un eveniment de cea mai mare importanţă politică. De acolo, că monarchii a evitat a lăsa ca să fie însoţiţi de miniştrii lor de externe, nu se poate conchide nicidecum cu siguritate, că caracterul întâlnirei lor ar fi numai privat şi de politeţă. Intrucât ea are şi o importanţă politică se va vedèa în curând, căci evenimentele în diua de adi se desfăşură rapid şi în faţa tulburărilor şi încurcăturilor din Rusia nu se ştie de adi pe mâne ce se poate întâmpla. Ori ce ar fi făcut să se întîlnească cei doi monarchi, una ni se pare sigur că grija comună pentru apărarea intereselor dinastice atât de ameninţate în Europa a făcut să-şi FOILETONUL »GAZ. TRANS.« De Al. Cazaban. Când Zamfir — lopătarul, — se aplecă gâfâind ca să-şi tragă lotca, pitită sub malul înăbuşit de burueni reci şi întunecate, se ridicară, în roiuri bizuitoare, supărătorii ţînţari şi îi acoperiră manile şi faţa. Fără să se sinchisească de nesuferita lor atingere, omul deprins să rabde, împinse lotca la limpeziş, sări iute într’ânsa şi vâslind cu îndemânare, lunecă spre largul ghiolului, în luciul căruia se oglindeau posomorit, umbrele nopţii. Scăpărând argint din vîrful lopetei, Zamfir mâna iute, căci trebuia s’ajungă odată cu revărsatul zorilor, la grindul cel mare dela Ivanova, — tocmai lângă Dunăre, — unde întâlnise, zilele acestea, cârduri nesfârşite de raţe şi de gâşte sălbatice. Voia să vâneze, cu orice preţ, vreo câteva din aceste păsări, căci îl împinsese păcatul să spue nevestei şi băeţilor lui, că le va da să mănânce carne pe ziua de Sin’ Chetru , să se îmfrupte şi ei că des- tul răbdase luni întregi, săturându-se nu- i mai cu mămăligă şi cu apă goală. Şi pari că şi acum sărmanul lopătar, îi vedea în faţă pe bieţii hamisiţi de dorul cărnei, în- tinzând spre ei mâni apucătoare, cu degetele aduse ca ghiara uliului când se repede după puiul de găină. Pe nesimţite se stîrni un vânt uşor, iar suflarea lui caldă şi aducătoare de miros de ploaie, făcu pe vânător s’arunce spre cer priviri îngrijorate. Din când în când, de după întinde- r rea neagră a păpurişului, cerul s’aprindea de o scăpărătură palidă, îndepărtată. »Poate să n’ajungă până aici ploaia« gândi Zamfir şi vâsli mai cu încordare, ţiind marginea trestiei care în foşnitura ei supărată, părea că dojeneşte vântul cu suflarea lui neastâmpăratâ. Fulgerăturile se înteţeau şi la lumina lor, — din ce în ce mai vie, — lopătarul băga de samă că mai bine de un sfert din bolta cerească, se căptuşise de un nor arămiu, care se întinde mai iute peste albastrul înstelat decât luneca lotca peste valul împotrivitor. I »Nu scap!« ofta zamfir şi cârmuindu-şi lotca la dreapta, întră în altă gârlă, mai lată şi pe unde vântul îşi purta nesupărat suflarea lui aproape îndârjită. Când negurile nopţei se risipiră şi când începu să se desluşască până şi verdele închis al firului de papură, ghidul întreg se însufleţi. Privighetoarea de baltă, — pângăritoare a numelui ce-l poartă, — cocoşeii şi alţi cântăreţi ai mlaştinei, stîrniţi din liniştea lor, se puse pe strigăte desnădejduite, alcătuind pe neaşteptate, un cor de sunete ciudate, asemănătoare hârşcelei unor bricege rău ascuţite, cu care s’ar încerca cineva să fae snopuri întregi de trestie uscată. Zamfir nu mai vîslea. Lăsându-şi lotca să fie împinsă de vânt, strîngea acum, în locul lopeţei, patul legat cu sârmă al ruginei lui de puşcă. Puşca lui! Era o istorie întreagă cu puşca lui. Numai să fi avut timp să-l asculţi, — mai ales când era cu chef, — vorbindu-ţi de puşca lui. —Ia, i-o rugină, — zicea Zamfir cu o modestie rău ascunsă, — da n’o dau pe toate puştile din lume!... Unde duce puşca asta, nici a sultanului nu duce !... Păi nu era să-mî dea pe ea, — un boer, o sută de lei, când o văzut cât de departe am stuchit cogemete pelican?! Da eu n’am vrut s’o dau, măcar că mă îndemna și nevasta... De ce s’o dau ? Mai bine mî-aş da sufletul! E, hei, câte gâşte şi răţ! şi lebede chiar, n’am ucis eu cu rugina asta, cum o vezi? Da cine stă să le mai numere ! Bătaia ei nu m’a dat nic’-odată de zminteală. Vânatul să fie atins numai cu un halic ... atât îi trebue, că vine la pământ ca trăznit!... Puşca mea, domnule, e otrăvită... Să ştii că-i otrăvită... Poţi să râzi d-ta !... Eu singur am otrăvit’o... Eu când am cumpărat’o — de la un turc am cumpărat’o — am căutat un şearpe de cei negri, şi după ce am umplut puşca numai cu iarbă, am lunecat şarpele pe ţegie, ş’apoi am dat foc!... Tot sângele năpârciei o întrat în hier...« De puşca lopătarului se leagă şi o întâmplare care a avut urmări dureroase pentru bietul român . Venise într'o zi perceptorul însoţit de un agent al său ca să-l »execute« pe Zamfir pentru o datorie cătră arendaş. După ce adunară toate boarfele din casa datornicului, voiră să pună ") Din volumul : Pe urmele vânatului, dea mâna în primul rînd unchiul cu nepotul în castelul frumos al răposatei împărătese-mame. Asta va înţelege ori şi cine, şi de aici va putea conclude, că nu-i aşa de uşor a rupe firele puţine de înţelegere câte lega atât încă marea Britanie cu puternica împărăţie din centrul Europei. Vizita regelui Eduard la Friedrichshof. Tiarul »Neue Freie Presse« primeşte din Kronberg următoarele amănunte cu privire la convorbirea ce a avut loc între regele Angliei şi împăratul Wilhelm: Despre convorbirea confidenţială, care a avut loc Miercuri după amiazî, se svoneşte, că monarchii au atins în primul rând chestiunea raporturilor germane-engleze în diferitele lor faze. înainte de toate s’ar fi discutat asupra situaţiunei din orient îndeosebi cu privire la calea ferată Bagdad şi la rivalitatea germană-engleză în golful persic. Convorbirea a durat o oară întreagă. Anturajul regelui Eduard desminte cu toată hotărirea, că monarchii s’ar fi ocupat şi cu cestiunile interne ale Rusiei. In aceiaşi zi a avut, loc în Fridrichshof şi o convorbire mai lungă între subsecretarul în ministerul englez de externe, Sir Charles Hardinge şi secretarul de stat german Tschirschky, ceea ce dă întâlnirei monarchilor un caracter politic: uingurii din Făgăraş şi fişpanul Bauszliern. Ungurii din Făgăraş de luni de zile poartă o campanie înverşunată ,împotriva fispanului Guido Bausznern, cerând să fie înlăturat pe motiv că a servit sub guvernul anticonstituţional. Campania aceasta însă n’a avut rezultat, deoarece numitul fispanu are în Viena un protector puternic care a intervenit în favorul lui. In chestia aceasta s’au trimis mai multe deputaţiunî la ministrul de interne contele Andrassy, care în cele din urmă a şi promis querulanţilor, că va desărcina pe Bausznern. Cu ocaziunea ultimei audienţe dela Ischl, contele Andrassy a prezentat regelui demisia lui Bausznern. Maiestatea sa însă n’a primit,’o, aşa că fişpanul a rămas şi mai departe în fruntea comitatului. Ungurii din Făgăraş nu se astâmpără şi în curând vor ţinea o adunare în chestia aceasta, iar »faptele nelegale« ale lui Bauszner, adunându-l« la un loc le vor da în vileag în forma unei scrisori deschise. Papa şi chestia separaţiunei bisericei de Stat din Franţa. Papa publică o enciclică asupra cestiunei religioase din Franţa, pe care o adresează episcopilor francezi. Enciclica aminteşte adunarea episcopilor şi zice că după ce a consultat mai mulţi cardinali confirmă toate decisiunile suszisei adunări. Papa apără constituţiunea asociaţiunilor cultuale şi admite constituirea unor societăţi, care ar avea un caracter legal şi canonic, dar aceste societăţi nu se vor putea constitui dacă nu se vor constata mai dinainte drepturile papilor, ale bisericei, şi dacă drepturile acestor instituţiuni nu vor fi apărate. Papa îndeamnă pe episcop să dea tot sprijinul pentru a se acorda cetăţenilor cultul religios, adăogând că papa va da concursul său. Enciclica răspunde apoi acusaţiunilor formulate contra papei cum că ar fi nefavorabil unui regim republican pe care le califică de false. Ea respinge de asemenea acuzaţiunea după care Franţa nu ar fi fost menajată de papa, şi zice că dacă un stat oarecare s’a despărţit de biserică, punând mâna pe averile ei ea a făcut o mare nedreptate, dar nu a creat bisericei o situaţiune intolerabilă. In Franţa însă legea separaţiunei bisericei de cătră stat este o lege de opresiune, şi papa a fost pus în situaţiune de a depăşi ultimile limite ale datoriei sale apostolice dar el nu a vrut să o facă. Enciclica conchide zicând că nu se îndoeşte că catolicii vor da deplină satisfacţiune prescripţiunilor pontificiale şi dă binecuvântarea sa apostolică.