Gazeta Transilvaniei, iulie 1907 (Anul 70, nr. 145-169)

1907-07-22 / nr. 162

REI) ACŢIUNEA, Admistraţiea şi Tipografia Braşov, piaţa mare nr. 30. TELEFON Nr. 226. Scrisori nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se retrimit. Inserate se primesc la Administraţiune Braşov şi la următoarele * BIROURI de ANUNŢURI : In Vlena la M. Dukes Nachf., Nux. Augenfeld & Emeric Les­­ner, Heinrich Schalek, A. Op­­pelik Nachf.. Anton Oppelik. In Budapesta la A. V. Golber­­ger, Ekstein Bernat. Iuliu Le­opold (VII Erzsóbet-körut). Preţul Inserţiunilor: o serie germond pe o coloană 10 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă şi învo­ială. — RECLAME pe pagina d­a o serie 20 bani. ANUL LXX. GAZETA apare in fiecare zi Abunameme pentru Austro-Ungaria: Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. N-ril de Duminecă 4 cor. pe an. Pentru România şi străinătate: Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-ril de Dumineca 8 fr. pe an. Se prenumeră la toate ofi­ciile poştale din întru­şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov, Administraţiunea, Piaţa mare târgul Inului Nr. 80, Stagiu I. Pe un an 20 cor., pe şase luni 10 cor., pe trei luni 5 cor. Cu dusul acasă . Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. — Un exem­­plar 10 bani. — Atât abona­mentele, cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Nr. 162. Braşov, Sâmbătă-Duminecă 22 Iulie (4 August). 1907. Spre lămurirea unei „lămuriri ”. Am amintit azi săptămână ceva despre deputaţii noştri din clubul na­ţionalist. Accentuând câteva momente marcante din atitudinea lor faţă cu proiectul legei şcolare, am făcut ob­servarea, că atunci, după încheierea desbaterei acestui proiect şi după vo­tarea lui, unul sau doi dintre depu­taţii români au vorbit către alegătorii din cercurile lor, darea în urma sesiu­­nei de vară a dietei n’a mai ţinut nici unul întruniri cu alegătorii săi. Mai multe semne din zilele ultime ne arată şi cauza pentru care amin­tiţii deputaţi s’au reţinut deocamdată de-a face dări de seamă înaintea ale­gătorilor lor. In aceste dări de seamă nu puteau să se restrângă numai la cele deja petrecute, ci trebuiau să se extindă şi asupra activităţii parlamen­tare ce au de gând s-o desfăşure de aci încolo şi asupra mijloacelor de cari voesc să se folosească în acţiunea lor. Dar trebuia să lămurească înainte de toate situaţiunea prezentă politică a poporului şi să tragă concluziunile ne­cesare din ea. Pentru toate acestea pare că s’au simţit prea puţin pregătiţi deputaţii noştri din clubul naţionalist, au sim­ţit în deosebi că le lipseşte lor înşile o comună orientare asupra situaţiei şi că, existând chiar între ei vederi diferite în privinţa aceasta, va fi bine să ţină o consfătuire comună cu frun­taşii din toate cercurile, care să ho­tărască asupra celor de făcut în vii­tor, pentru ca apoi, îngrădiţi cu acea­sta hotărâre, ei să se prezente înain­tea poporului. Până aici ar fi toate bune şi ar fi firesc lucru, ba şi real, ca deputaţii români să nu întreprindă nimic în si­­tuaţiunea gravă şi critică de faţă fără de a se sfătui şi înţelege mai întâi cu cei ce i-au ales şi cu toţi ce­i ce­­au un drept de-a zice şi ei o vorbă şi de aşi da părerea cum şi în ce direcţiune să lupte mai departe de­putaţii________________ _____________ Dorinţa de a se sfătui cu frun­taşii de pretutindeni o găsim deci firească. Mai puţin firesc ni­ se pare că foaia, care se mărturiseşte şi azi ca una ce „susţine legături oficiale“ cu deputaţii români naţionalişti din dietă, se arată deodată atât de îngri­­jată că protectorii ei întâmpină sau ar putea să întâmpine şi o „mică opo­ziţie“, o „umbră de opoziţie“ măcar. Aceasta vine în contrazicere cu sco­pul ce par al avea deputaţii vrând a lua avizul „fruntaşilor neamului" sau, cum obicnuesc a zice mai pe scurt, avizul partidului. Căci dacă e vorba de o consfătuire şi o înţelegere a mai multora, sau chiar de o „con­­ferenţă naţională“, credem că depu­taţii trebue să se aştepte şi la even­tualitatea unei opoziţiuni, ba trebue să dorească chiar în interesul cauzei comune ca aceasta opoziţiune, dacă se va face cu bune intenţiuni şi cu temeiu să nici nu lipsească. Dintr’un articol al ziarului „Lupta“ de Joi, întitulat „Veleităţi de opoziţie“ — articol care ne face rara cinste de a se ocupa în treacăt şi de organul nostru, înbătrânit în „idei retrograde" — trebue să conchidem, că deputaţii noştri din parlament ar dori ca în viitor să fie feriţi pe cât se poate de orice fel de opoziţie şi că prin urmare, când se gândesc la „consfătuiri“ şi la „conferenţă“ urmăresc nu atât scopul de­ a se lămuri şi a se capacita reciproc asupra chestiunilor la ordinea zilei şi a atitudinei de urmat, cât mai mult scopul de-a face să se primească de către obştea fruntaşilor toate ale lor de bune, fără multă cercetare şi critică. Nouă ni­ se pare, o spunem sin­cer, cam primejdioasă aceasta dorinţă şi stăruinţă de-a nu întâmpina nici un fel de opoziţie. In tot cazul ea devine suspectă prin faptul, că în amintitul articol se pervesteşte ade­vărul şi în deosebi organului nostru î se impută o purtare nereală faţă cu aşa zisul curent nou, care a dat naştere luptei parlamentare ce au purtat-o până acuma cei patrusprezece deputaţi români din clubul naţionalist al camerei ungare. „Situaţia noastră politică reclamă, acum mai mult ca altădată, o unire a forţelor“. Acesta este un adevăr, pe care — se va recunoaşte credem — nu „Lupta“ îl constată acum pen­tru prima oară şi pe care nici con­fraţii de la Arad, credem, nu-l vor re­clama ca domeniu exclusiv al inge­­niului lor politic, cum au aerul de a reclama — vis a vis de „Lupta“, — numai pentru sine meritul că „au dat mai intâi o expresie trebuinţei, că în situaţia actuală o conferenţă na­ţională se impune“. Aşadar situaţia politică reclamă unirea forţelor! Despre aceasta nu mai poate sta nimeni la îndoială. Dar, — fie zis fără cea mai mică supărare — unirea forţelor nu este un lucru aşa uşor şi de sine înţeles, ca şi când ai zice că-ţi aduni o cireadă de vite — ci este şi poate fi numai rezul­tatul unor stăruinţe, sforţări şi lupte îndelungate, în care forţa intelectuală şi sentimentul are rolul principal şi prin urmare recere o încordare a tu­turor facultăţilor sufleteşti ale omului, care face parte din acel întreg menit a se consolida prin unirea forţelor. întrebăm acum, dacă ar fi cu putinţă ca acest proces să se des­făşure fără de nici o opoziţie, fără ca să se ivească nici o părere con­trară, nici o critică dintr-o parte sau alta? însăşi „Lupta", vrând a-şi masca supărarea pentru­ că patronii ei întâm­pină câte o reflexiune sau critică, care îi ustură, se grăbeşte a zice : „departe de noi gândul de a lua cuiva (a-l lua nu poate, ci cel mult a-l denega) drep­tul de a critica faptele deputaţilor... dimpotrivă suntem pentru discuţia cea mai largă... Dar pentru asta nu e nevoie de nici o notă duşmănoasă, de nici o eşire nervoasă, căci aceste duc la neînţelegeri şi învrăjbiri, dar învrăjbirile ne slăbesc“. Totul atârnă dela înţelesul ce se dă cuvintelor „notă dujmănoasă“ şi „eşire nervoasă“. Dacă orice s’ar FCILETONUL »GAZ. TRANS.« De prin Ardeal. Tătarii la 1241. (F i n e.) Pe la sfârşitul lui Iulie a anului 1241 Tătarii au cuprins aproape întreagă Unga­ria şi au început să întroducă oare­care administraţie. Aceasta împrejurare a făcut pe unii contimporani să creadă, că Unga­ria e desfiinţată pentru totdeauna şi că Tătarii vor să alcătuiască un stat nou, statornicindu-se aici. Din cauza aceasta ana­listul claustrului de la Nieder-Alteich din Bavaria a însemnat la anul 1241 în analele claustrului referitor la Ungaria următoarele: »Ungaria, care a existat 350 de ani, a fost nimicită anul acesta de cătră Tă­tari. Ei au făcut devastări grozave pretu­­tindenea«. Și în adevăr, Tătarii puteau să se statornicească pe plaiurile Ungariei, căci nu era cine să mai ia lupta cu ei şi să-i alunge de aici. Şi nici n’au fost alungaţi, ci după o şedere de un an şi jumătate s’au depărtat ei dela sine, neforţaţi de ni­menea. Două cauze au subverzat cu deosebire, cari au determinat pe Tătari să părăsească Ungaria. Mai înainte de toate firea lor pră­dalnică nu se potrivea cu liniştea şi sta­tornicia unui stat organizat. Ei erau de­daţi la prădăciuni, iar în Ardeal şi Unga­ria nu mai aveau ce să prădeze. A doua cauză a fost, că le-a sosit vestea din Azia despre moartea lui Ogatai, marele khan din Karakorum și khauii de pe aici voiau să se afle acasă, ca să regu­leze succesiunea la tron. In chipul acesta s’au scăpat ţările noastre de năpastea, ce venise asupra lor. Bathu a mers cu oastea principală pe Du­năre în jos prin Bulgaria, iar Kadan a tre­cut prin Bosnia şi Sârbia şi s’a împreunat cu oastea principală în Bulgaria. In mersul lor au devastat groaznic şi aceste ţinuturi. Restul Tătarilor şi-a luat calea de retra­gere din Ungaria prin Ardeal, eşind din ţară prin pasul Branului. La aceşti Tătari se afla Roger în prinsoare. Iată cum de­scrie el, la sfârşitul cărţii sale, retragerea aceasta, fuga lui din robie şi ţara prefă­cută în pustiu îngrozitor: »La ordinul regilor mai mari am în­ceput retragerea, cu carele încărcate cu prada de răsboiu şi cu arme, cum şi cu cirezile de vite, trecând prin ţinuturile de-l vastate. La tot pasul Tătarii cercetau de­simile şi ascunzişurile pădurilor, ca să afle acum la reîntoarcere, ceeace n’au răpit când au trecut întâiu pe aici. Şi astfel înaintând încet am sosit în Ardeal, unde se alia multă poporaţiune şi să înch­ipaseră mai multe cetăţi, după ce grosul Tătarilor trecuse în Ungaria. Şi ce s’a întâmplat aici? Afară de unele cetăţi, Tătarii au cuprins ţinutul în­treg şi plecând mai departe, l’au lăsat în­­dărăptul lor, devastat şi pustiu. Eşind din Ungaria (prin Ardeal), ne­am îndreptat spre Cumania. Acum nu mai dădeau voie, ca mai ’nainte, să se ucidă pentru prisonieri ori­ce dobitoace. De aci înainte prisonierii nu căpătau, decât in­testinele, picioarele şi capetele vitelor ucise. Atunci am aflat, ceea ce de altcum ne-au spus şi tălmacii, că îndată ce vom eşi din Ardeal, ne vor tăia pe toţi în săbii.­­ Şi deoarece auzisesem de ori­ce spe­ranţă şi moartea nemiloasă îmi stătea în faţă, m­’am gândit, că va fi mai bine să mor aci pe loc, decât mergând mai departe să fiu torturat neîntrerupt de frica morţii. De aceea simulând că mă duc să-mi ispră­vesc o treabă naturală, m’am dat la o parte din drum, urmat de un servitor al meu şi cu paşi grabnici am intrat în de-­­­simea pădurii şi aici ascunzându-mă în al­­ina unui părâiaş, m’am acoperit cu crengi şi frunziş. Servitorul s’a ascuns ceva mai departe de mine, ca nu cumva descoperind pe unul din noi, să ajungă şi celălalt în prinsoare. Două zile am stat aşa, ca în mor­mânt, fără să ne fi mişcat. Auzeam răcne­tele îngrozitoare ale Tătarilor, când ur­măreau prin pădure în apropierea noastră vitele răsleţe sau când strigau la priso­nierii ascunşi. Dar când n’am mai putut răbda foamea, ne-am ridicat capetele şi ca şerpii, ne-am târât pe pământ în patru brânci, întâlnindu-ne am început a ne vă­­iera, cu glas stins, de foamea ce ne tor­tura şi ne ziceam între suspinuri şi plan­şete, că ar fi fost poate mai bine să mu­rim de sabie, decât să ne răpuie foamea neîndurătoare. Şi pe când vorbeam de aceste, ne-am pomenit, că ne aflăm faţă in faţă cu un om. Când l’am zărit, am rupt'o de-a fuga, dar nu-l scăpăm din ochi, ca să vedem că oare ne urmăreşte? Am observat însă, că şi el a tăiat’o la fugă. Credea adecă că noi, cari eram doi, voim a-i încunjura. Dar când toţi trei am observat şi am priceput, că suntem fugari şi nici unul nu are arme, ne-am oprit locului şi făcându-ne semne, ne-am întâlnit. Am făcut astfel cunoştinţă, zice despre un deputat, care poartă calificativul de naţionalist, ar fi privit de atac nervos sau de duşmănie, a­­tunci fireşte n’ar mai avea nici un înţeles de a face şi numai o umbră de opoziţie acestui deputat, imun faţă cu ori­ce critică. Vizita regelui Eduard la Ischl. Se con­firmă că regele Eduard al Angliei călăto­rind spre Marienbad, după ce se va fi în­tâlnit cu împăratul Wilhelm la Wilhelms­höbe, va sosi la 15 August la Ischl, spre a face o vizită împăratului Francisc Iosif. Regele Eduard va fi însoţit de astădată de secretarul de stat la oficiul de externe, Sir Charles Harlinge şi va lua parte la în­trunire şi ministrul austro-ungar de ex­terne br. Aehrenthal. Prezenţa miniştrilor de externe la întrevederea monarhilor, îi dă acesteia o deosebită importanţă politică. Ghestia garanţiilor constituţionale pre­ocupă în măsură mare ziarele maghiare. In jurul audienţei lui Wekerle la Ischl se colportează cele mai contrazicătoare ştiri. Ziarele, cari stau aproape de cercurile gu­vernului ungar, caută să liniştească opinia publică maghiară, lansând ştiri favorabile în chestia garanţiilor cerute de ministrul Andrassy. »Neue Freie Presse« de ori con­firmă aceste ştiri, scriind că lui Wekerle i-ar fi succes în audienţa de la Ischl să câ­ştige pe Maj. Sa pentru aceste garanţii. In cercurile curţii vieneze se afirmă însă cu hotărâre că Maj. Sa a refuzat cu răceală propunerile lui Wekerle, declarând că nu este nici o nevoie de aceste garanţii, de­oarece el, Maj. Sa, a depus jurământul pe constituţie. In urma acestui refuz se sus­ţine din nou ştirea, că Andrassy va demi­siona la toamnă. Fostul ministru Kristoffy s’a plâns că­tră un redactor al unui ziar din Buda­pesta, că este supraveghea şi spionat de domnii coaliţiei, deşi aceştia declară zilnic, că este un om cu totul înfrânt. »Scrisorile mele — zise el — se deschid de cătră un cabinet negru, fiecare din pașii mei e ur­mărit de detectivi iar convorbirile mele te­lefonice se prind. Am fost 2 zile în afaceri private in Viena. Și aici am fost observat de detectivi. Când am sosit eri la gară (in Budapesta), m’au primit 2 din domnii ace­ştia, a căror procedere o cunosc bine de când am fost şef al poliţiei. Ei se apro­­piară de trăsura mea să vadă de pe ţidu­­lele lipite pe geamantan de unde viu. Nu vreau să iau această ca dovadă, despre aceea.

Next