Gazeta Transilvaniei, februarie 1909 (Anul 72, nr. 24-46)

1909-02-01 / nr. 24

Pagina 2 Björnson şi semnate de Dr. Casam Maniu, de următorul cuprins : ■»Ilustre Magistre iubit. Intr’una din scrisorile precedente, stă­­ruiam cu încăpăţinare asupra tezei : în toate timpurile ce au trecut, Maghiarii s’au lăpădat, aproape cu dispreţ, de vecini-­­ cele principii ale eticei internaţionale, îm- I potriva căreia nimănui nu-i iertat să gre-e şească, şi, cum spusese încă de mult ce­lebrul antropolog şi bărbat politic, contele Gobinea, caracteristicele josnicii ale rassei fino-ugrice au rămas moştenire rassei ma­ghiare şi s’au ivit în caracterele lor pri­vate şi publice, ca neperitoare însuşiri de corupţie, de necinste, de incapabilitate pen­tru adevărata viaţă de stat ce se poate clădi numai şi numai pe neiertătoarea mo­ralitate publică. Senzaţionalul proces al »concediatu­lui« ministru de justiţie Polonyi, este, din clipa ce s’a sfârşit, un document istoric pentru aceste inherente însuşiri, pentru fiinţa rassei maghiare. Pentru noi este de prisos ori­ce eru­diţie ca aceia dovedită de faimosul autor al operei »Epoca şi viaţa lui N. Machia­velli«,*) spre a ne încredinţa, că morala este temeiul ori­cărui aşezământ public, sau privat. Pentru noi este prea de-ajuns câte un proces de-acesta, desfăşurat în viaţa politică a capitalei , ca să putem compune un straşnic proces verbal despre situaţia morală a unui întreg popor. Prea de-ajuns un astfel de proces, să dovedim încă odată cât e de adevărat, că cei ce scriu istoria sau fac politica unei ţări, numai atunci vor face omenim ei într’adevăr ser­vicii mari, dacă figurile istoriei, persoanele politice, şi viitorul în desvoltarea socială, ei le vor măsura esclusiv cu gingaşa mă­sură a cinstei, a sfinţeniei, şi a respectului sincer ! Magistre! Dacă Te-ai fi nimerit la Budapesta mai zilele trecute, şi dacă ai fi căutat să fii de faţă la grozava luptă, ce s’a dat între exministrul maghiar şi între vrednicul său adversar, deputatul Lengyel, neapărat ai fi simţit nobila satisfacţie, ce trebue să simtă ori­ce inimă curată văzând adevărul desvălit. Acest adevăr se cuprinde pe deplin în teza fixată de toate istoriile în cari s’a manifestat conştiinţa moralităţii mai pe sus de om­ şi ce, în teza, pe care o puse­sem şi eu înainte , un om de caracter nu poate decât să dispreţuiască din suflet maximele de cari este condusă actuala viaţă de stat maghiară, să le dispreţuiască pentru făţărnicia lor mincinoasă, prin care a fost amăgită şi înăbuşită ori­ce opinie publică sănătoasă şi prin care s’a corupt pe urmă tot spiritul maghiar din ţara asta, fie în viaţa publică, fie în viaţa privată !! Căci, în acest proces nu poate fi vorba numai de domniile­ lor Polonyi şi Lengyel. Căci, dacă vom lua în socoteală, că exministrul Polonyi a fost numai de nesă­ţioasa lui lăcomie, după »auri sacra fa­mes« îndemnat la cele mai uricioase fapte, timp de o viaţă întreagă, în timpul gene­raţiei dintre anii 1880—1905; apoi dacă luăm, că martorii de frunte în proces —­­toţi oameni de frumoase poziţii în Buda­pesta — avuseseră de mult cunoştinţă, da temeinică cunoştinţă, despre imoralităţile l­ui Polonyi, însă tăcură muţi pănă acum;! iacă mai socotim, pe deasupra, manifesta-ț­­iile de simpatii, ce deputaţii maghiari, în­ainte cu grozavul Ugron, fac zi de zi, zgom­otos, acestui Polonyi adânc căzut in păcate — în adevăr conştiinţa publică­ nu mai poate fără de a se revolta in sfârşit , indignată!! Ea-ţi pune necontenit, o în­trebare, care stăpâneşte, trebue să stăpâ-­­ nească orice societate : se poate oare, ca­­ intr’un stat european corupţia să fie un­­ ce admisibil, se poate oare ca ea să fie ■ admisă, poate prin convenţie, tocmai de­­ cătră cei ce-şi zic reprezentanţi ai suve­ranei puteri de stat, de către cei ce spri­jină un guvernământ sau represintă o ca­pitală, un parlament?? Se poate oare, ca să mai dureze un astfel de sistem politic, care crede compa­tibile cu sine astfel de grele atentate la interesul public, la onorul tuturor cetăţe­nilor din această sărmană ţară?! Se mai poate oare nădăjdui, că în viitor, — pe lângă un sistem politic ca acesta de co­rupători şi corupţi fără pic de ruşine — nu va fi lăsat pradă hămisiţilor oricare cetăţean pacinic, o ceată întreagă de ce­­­tăţeni, un neam întreg, drepturile lor cele­­ mai sfinte, avutul lor chiar !! Şi mai pe­­ urmă, oare cei mari şi tari, încă nici a- i cum nu cred, că a sosit momentul istoric , când trebue să triumfeze în sfârşit adevă-­ rul, când trebue să se manifeste cu pu­tere conştiinţa generală, ştergând de pe faţa pământului acest soiu de oameni, cari au rupt toate legăturile morale cu seme­nii lor, prin nefruntata lor imoralitate pu­blică ! ?! Iar aceste rgele nu sunt numai de ori de alaltăieri. Ele îşi au începutul deodată cu despotismul de rassă al Maghiarilor! Acest despotism de rassă, practicat şi esploatat viclean de aristocraţi rău cres­cuţi şi de nişte semidocţi îngâmfaţi, pe urmă a făcut să se închege în numele lui mii şi mii de cete mărunte, cari însă au toate una şi aceeaşi deviză: »parale, pa­rale !« Cete de vampiri, cari vor putea fi risipite numai prin zdrobirea despotismu­lui ca principiu politic! Da, numai atunci, căci ele şi-au făcut ascunse culcuşuri fe­rite de lumina curată şi binefăcătoare pe acest tărâm mocirlos, sălbatic, departe, foarte departe de moralitatea publică! Este dlar cu neputinţă, ca moralita­tea publică să prindă putere, când o mi­noritate a populaţiunei are ea singură toate drepturile de a se împărtăşi în mod gratuit aproape de toate bunurile, de toate avantagiile culturale şi materiale ale unui stat, produse — în loc de a lor — de greaua muncă, de curăţenia vrednică şi de cinstea neştirbită a tuturor celorlalte mi­lioane ce fac parte din populaţia aceluiaş stat. Iar din partea celor ce stau în frun­tea culturei şi a justiţiei, unii la înălţimi aşa de frumoase şi respectate, din partea acestora totdeauna va fi indiferentism pă-­­­cătos, dacă se vor feri a lua bine de sea­­­­mă, că acest sistem politic, această „ma­noperă ”, este deadreptul negarea conşti- I inţei, este disconsiderarea ei, ceea ce în definitiv va educa bărbaţi de stat prin es­­celenţă fără caracter ! Cu astfel de bărbaţi în cele mai înalte posturi, — chiar şi în jurul înaltu­lui Tron, — vreau Maghiarii să contribue c şi ei cu petricica lor la grandioasa clădire e atâtea jertfe cere, a culturei şi civili­zaţiei? Da, ei cu miniştri corupţi, cu ast­fel de pilde vreau să alimenteze­ şi să în­tărească spiritul public, spiritul culturei, al muncei harnice şi conştiente, astfel de oameni pun în fruntea grelelor datorinţe ce are statul, cu menirea de­ a feri con­ştiinţele miilor de supuşi, aşa de des în­cercate de ispite rele şi de slăbiciuni înăs­­cute, prin astfel de oameni vreau să des­chidă comorile înaltei culturi, acelor mi­lioane, cărora încă nu li s’a dat să pă­trundă la ele, să le deschidă orizonturi largi, pentru o viaţă de veci în cinste, în vrednicie, şi prin acestea, în înţelepciune...! In adevăr, cu statul acesta »mile­nar« azi-mâne ajungem la veacurile din istorie a »nebuniei periodice«, iar istorio­grafilor înţelepţi le oferim de sigur un tablou des »petites maisons«, cum zicea Voltaire. Esclusivismul politic este, în orice stat, unul din cele multe vârtejuri ale imoralităţii. Apucătura cea mai simplă a particu­larismului este totdeauna substituirea con­ştiinţei şi caracterului prin interese indi­viduale, egoiste. Cine încetre a se »particu­lariza«, acela trebue să frângă întâi orice îl poate lega de morală, de naţionalitate, de justiţie, de religie, de adevărurile ştiin­ţei, de experienţele proprii şi universale, cari toate la­olaltă formează un caracter drept, şi sunt temeiul unei conştiinţe uni­versale — coroana, opera cea mai per­fectă a civilizaţiei, a dezvoltării omeneşti!! Când particularizmul cuprinde în ghiarele lui oamenii şi statul, — bunii patrioţi sunt perduţi, dacă puternicul judecător al isto­riei şi civilizaţiei, se dovedeşte slab şi ne­putincios. Dea Dumnezeu, ca urâtul proces al lui l’olonyi, să deschidă ochii marelui ju­decător, căruia este încredinţată cârmuirea înaltelor destine, ce are statul şi individul! Dea Dumnezeu ca marele caracter al Vostru şi venerabila vârstă la care a­ Ţi ajuns în vrednicie, să aibă puterea de-a însufleţi pe toţi adevăraţii prietini tari ai binelui public şi ai fericirei omeneşti, pen­tru îngrozitoarea ciocnire, ce se va în­cinge între adevăr şi cinste şi între cei ce înfăţişează josnicia şi lăcomia aci pe pământ. Primiţi, etc....« * După cetirea articolului preşedintele întreabă pe acuzat, dacă dânsul este au­torul articolului şi dacă da, ce scop a ur­mărit prin publicarea lui. (Va urma) Cehilor. Partidele germane, unele iau o poziţie aşteptătoare, rezervată, altele sunt pesimiste şi declari de pe acum, că nu o să se aleagă nimic din programul noului guvern şi că sfârşitul va fi disol­.. varea­ parlamentului. Numai creştinii­ so­ciali şi Polonii par a fi mai mult sau mai puţin mulţămiţi cu noua formaţiune: bătrâni, ologi, copii şi nu se auzia decât urletul lugubru al cânilor. La 1775, într’un singur an, mai mult de zece mii de ţă­rani lăsară plugul şi se apucară de tâl­hărie.*) Era un fel de răsboiu, ce asupriţii făceau în contra asupritorilor. Lipsea nu­mai un conducător luminat, care să con­centreze aceste puteri de luptă şi să ri­dice poporul în massă. Acest conducător de abia la 182­8 s’a ivit. Acesta era »dom­nul Timor», numire dată lui de popor şi sancţionată de posteritate, care sa pus în şirul domnilor celor mari ai ţării, ţinând samă de marele lui devotament şi cu­­ragiu şi de schimbarea dorită, adusă în istoria ţărilor române, prin scurta sa ac­tivitate de 75 de zile. Acea mişcare putea s’o facă »numai un om ca Tudor«, om­eşit din sânul poporului, dispunând de oarecare stare materială şi ajuns prin me­ritele şi iscusinţa sa la un rang de boe­­rinaş, fără însă de a-şi uita, ca mulţi alţii,­­originea şi datoria, la care se simţea che­mat de forţa împrejurărilor şi de Dum­nezeul dreptăţii, care nu mai putea suferi nedreptăţile şi chinuirile strigătoare la cer ale acestui popor. Pătruns de milă pentru ţăranul strivit şi călcat în picioare, şi de indignaţiune în contra apăsătorilor lui, mai răi decât nişte fiară sălbatice, marele Tudor, când a sosit ora, a chemat în jurul *) Vezi N. Bălcescu, Starea socială a mun­citorilor plugari, în Magazinul istoric, tom. II, p. 229. său pe toţi cei nedreptăţiţi, şi a ridicat steagul eliberării de Greci şi de »ciocoi«, întâi pe zidurile întărite ale mănăstirei Tismana, de unde în zadar se încercară a-i scoate oamenii stăpânirii. Iar când ceata s’a mărit de ajuns, a plecat peste Olt, spre Bucureşti, unde s’au unit cu el şi o parte din boeri, şi elevii lui G. Lazăr. Iar Iancu Văcărescu a scris în acel timp Mar­şul Rugăciunea şi alte poezii, cari for­mează ciclul cântecelor lui naţionale şi cari sunt interesante dovezi istorice de spiritul timpului. Până la Tudor, cei ce numai puteau suferi jugul Se lăsau de răzăşie S’apucau de haiducie, Ca să-şi facă ei dreptate Cu cea ghioacă de pe spate , Şi-şi făceau judecători Cei stejari nestrâmbători. Astfel ne putem esplica simpatia po­­porului pentru haiduci, binefăcătorii şi eroii săi naţionali. Şi literatura haiducească este pănă astăzi cea mai răspândită în popor. Această luptă surdă, ca şi luptele re­gulate, se purtau mai ales vara. Pentru aceea era aşteptată cu atâta nerăbdare venirea primăverii. Mult mi-e dor şi mult mi-e sete, Să văd frunza ’n codru verde, Să mai strâng vr’o şoapte cete! In această dorinţă a sa haiducul ro­mân învoacă primăvara, plin de încredere şi de iubire, ca pe o mamă binefăcătoare. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră, Şi zăpada de pe coastă; Să văd iar verzând în cale, Să mă las iar în cea vale C’o păreche de pistoale. Şi cu un ton de familiaritate şi re­cunoştinţă îi spune, cât ajutor şi câtă mul­­ţămire află Românul în sânul naturei, în­dată ce soseşte primăvara; şi cât sufere când iarna geroasă îl sileşte să se reîn­toarcă în mijlocul societăţii de atunci. Frunza n codru cât se ţine, Toţi voinicii trăiesc bine; Iară frunza dacii-l lasă, Toţi voinicii merg­ pe-acasă, Şi la para focului, Zac de dorul codrului. Trăind pururea în intimitate cu na­tura, fie ca păstor în văile şi pe culmile munţilor, fie ca plugar la poalele lor, pe mănoasele câmpii ale ţării sale, poate la nici un popor din Europa simţământul naturei nu este atât de viu şi de adânc ca la poporul român. Lui îi place a se indentifica cu na­tura şi a vedea într’însa pretutindeni viaţa, aşa cum o doreşte el. Prin foile ungureşti, ce ne-au sosit azi, cetim următorul comunicat caracte­ristic­: »Candidatul partidului constituţional Dr. I. Siegescu a sosit azi însoţit de de­putaţii Burdia, Pescha Miklós şi dr. I Sto­­ianovici în Oraviţa, unde a fost primit cu entuziasm (?!) de un foarte mare nu mare?) de alegători. Siegescu a desfăşurat în vor­birea sa »principiile sale patriotice« şi sra mărturisit ca aderent al guvernului naţio­nal, accentuând totodată »necesitatea con­cordiei între Maghiari şi Români«. La a­­miazi s’a dat un banchet în onoarea can­­didatului, de unde s’au trimes telegrame. Floarea modestă este pentru el o fiinţă simţitoare şi înţeleaptă, care ştie mulţămi, cu soartea sa, cum ne spune în Şoimul şi floarea fagului. Codrul şi ste­jarii, lui îi sunt fraţi. Când aude isvorul murmurând îl întreabă: de ce suspină? Boul, calul, oaia sunt tovarăşi iubiţi ai vieţii sale, care adeseori îl sfătuesc de bine, şi interesându-se de soartea lui, îi prevestesc relele, de care trebue să se ferească. întreagă natură este pentru ei un templu majestuos, cum ne spune în Mioriţa, sau o mamă binefăcătoare, căreia el ii atribue iubirea şi dreptatea, de care este însetată inima sa. Iubirea Românul­ui pentru natură se vede şi în datoria sa de a începe mai fie­care cântec cu numele unei flori sau a unei plante, potrivit cu simţământul de care e mişcat şi pe care voeşte să-l ex­prime ca cântecul său. Această datină e comună poporului român cu cel italian , de asemenea cu Grecii, Albanezii, Slavii şi chiar cu vechia literatură orientală. Cântecele poporale italiene încep a­­deseori cu numele unei flori ca şi cânte­cele româneşti. Deosebirea este numai că Italianul zice fiore, iar Românul frunză verde­, şi că italienescul fiore se rapoartă mai mult la persoană, iar românescul frunză verde mai mult la lucru. Dar în a­­mândouă limbile floarea sau planta invo­cată se alege de regulă după asemănarea ce poate să aibă cu simţământul, de car® GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 24,­1909 Situaţiunea în Austria. Noul cabinet Bienerth declară în programul său, că vrea să fie un ministeriu al administraţiei ţării, neînfluinţate, al apropierii naţionale şi cl reformei sociale. Acest ministeriu va îngriji ca funcţionarii să nu asculte de altă autoritate, decât de a superiorilor lor legali; administraţia să nu mai fie înfluin­­ţată de interesele de partid. Guvernul va mai stărui, ca să se facă pacea naţională prin întemeiarea unei ordine de drept naţionale. Ci­oţii declară, că noul cabinet ameninţă interesele celtice şi slave, de a­­ceea nu se poate aştepta la încrederea Adunarea Asociaţiunii din Arad. După o stagnare mai îndelungată, în care timp »Asociaţiunea aradană pentru cultura po­­porului român« s’a mărginit la distribuirea unor modeste ajutoare pentru ucenicii de meserii, ea a dat acum prin adunarea ge­nerală ţinută joi în Arad un puternic semn de viaţă, de reînviere, care promite pentru viitor o mănoasă, întinsă şi bine­cuvântată activitate culturală naţională. Reservându-ne a aduce un raport mai amănunţit în unul poporal, ne restrângem pentru astăzi a comunica, că adunarea, la care au asistat la 3000 Români, a fost pre­­sidată de P. C. Sa protosincerul Roman Ciorogariu. S’au rostit însufleţite discur­suri de preşedinte şi de d-nii V. Gobliş, Em. Ungurenu­ şi P. Givulescu. După cetirea raportului general şi a rapoartelor cassierului,(averea Asociaţiunii e de 19,491 col. 8 b.) a bibliotecarului (690 opuri) s’a constituit birou­ adunării în frunte cu preşedintele P. S. Sa epis­copul loan I. Papp. Referentul comisiunei pentru înscrierea membrilor raportează că s’au înscris 10 membrii fundatori cu câte 100 cor., 38 cu câte 80 de cor. şi 81 mem­brii ordinari cu câte 4—5 — 6 şi 20 cor. S’au încassat cu totul 4460 cor. După în­cheierea adunării a urmat un banchet, iar seara un splendid bal, Mandatul delii O­ra­r­iţa. Acest mandat, se ştie, l’a avut mult, regretatul Coriolan Brediceanu. Imediat după moartea acestuia adversarii s’au gân­dit la ocuparea mandatului printr’o crea­tură a lor. Din partea partidului constitu­ţional al lui Andrassy, căruia îi aparţine şi faimosul Burdia, fu candidat iute şi de­grabă profesorul din Budapesta Dr. Iosif Siegescu. Pe acesta l’a luat îndată Burdia de braţ şi l’a dus la Oraviţa, ca să facă să fie candidat de o parte a alegătorilor în speranţă, că doar cu ajutorul puterii, le va succede, să cucerească cercul elec­toral al neînvinsului »taică al Bănăţenilor«. Ziceam, că Siegescu-Burdia și-au făcut so­coteala fără birtaș, și speram că se va do­vedi în curând, că am avut dreptate. *

Next