Gazeta Transilvaniei, februarie 1909 (Anul 72, nr. 24-46)
1909-02-01 / nr. 24
Pagina 2 Björnson şi semnate de Dr. Casam Maniu, de următorul cuprins : ■»Ilustre Magistre iubit. Intr’una din scrisorile precedente, stăruiam cu încăpăţinare asupra tezei : în toate timpurile ce au trecut, Maghiarii s’au lăpădat, aproape cu dispreţ, de vecini- cele principii ale eticei internaţionale, îm- I potriva căreia nimănui nu-i iertat să gre-e şească, şi, cum spusese încă de mult celebrul antropolog şi bărbat politic, contele Gobinea, caracteristicele josnicii ale rassei fino-ugrice au rămas moştenire rassei maghiare şi s’au ivit în caracterele lor private şi publice, ca neperitoare însuşiri de corupţie, de necinste, de incapabilitate pentru adevărata viaţă de stat ce se poate clădi numai şi numai pe neiertătoarea moralitate publică. Senzaţionalul proces al »concediatului« ministru de justiţie Polonyi, este, din clipa ce s’a sfârşit, un document istoric pentru aceste inherente însuşiri, pentru fiinţa rassei maghiare. Pentru noi este de prisos orice erudiţie ca aceia dovedită de faimosul autor al operei »Epoca şi viaţa lui N. Machiavelli«,*) spre a ne încredinţa, că morala este temeiul oricărui aşezământ public, sau privat. Pentru noi este prea de-ajuns câte un proces de-acesta, desfăşurat în viaţa politică a capitalei , ca să putem compune un straşnic proces verbal despre situaţia morală a unui întreg popor. Prea de-ajuns un astfel de proces, să dovedim încă odată cât e de adevărat, că cei ce scriu istoria sau fac politica unei ţări, numai atunci vor face omenim ei într’adevăr servicii mari, dacă figurile istoriei, persoanele politice, şi viitorul în desvoltarea socială, ei le vor măsura esclusiv cu gingaşa măsură a cinstei, a sfinţeniei, şi a respectului sincer ! Magistre! Dacă Te-ai fi nimerit la Budapesta mai zilele trecute, şi dacă ai fi căutat să fii de faţă la grozava luptă, ce s’a dat între exministrul maghiar şi între vrednicul său adversar, deputatul Lengyel, neapărat ai fi simţit nobila satisfacţie, ce trebue să simtă orice inimă curată văzând adevărul desvălit. Acest adevăr se cuprinde pe deplin în teza fixată de toate istoriile în cari s’a manifestat conştiinţa moralităţii mai pe sus de om şi ce, în teza, pe care o pusesem şi eu înainte , un om de caracter nu poate decât să dispreţuiască din suflet maximele de cari este condusă actuala viaţă de stat maghiară, să le dispreţuiască pentru făţărnicia lor mincinoasă, prin care a fost amăgită şi înăbuşită orice opinie publică sănătoasă şi prin care s’a corupt pe urmă tot spiritul maghiar din ţara asta, fie în viaţa publică, fie în viaţa privată !! Căci, în acest proces nu poate fi vorba numai de domniile lor Polonyi şi Lengyel. Căci, dacă vom lua în socoteală, că exministrul Polonyi a fost numai de nesăţioasa lui lăcomie, după »auri sacra fames« îndemnat la cele mai uricioase fapte, timp de o viaţă întreagă, în timpul generaţiei dintre anii 1880—1905; apoi dacă luăm, că martorii de frunte în proces —toţi oameni de frumoase poziţii în Budapesta — avuseseră de mult cunoştinţă, da temeinică cunoştinţă, despre imoralităţile lui Polonyi, însă tăcură muţi pănă acum;! iacă mai socotim, pe deasupra, manifesta-țiile de simpatii, ce deputaţii maghiari, înainte cu grozavul Ugron, fac zi de zi, zgomotos, acestui Polonyi adânc căzut in păcate — în adevăr conştiinţa publică nu mai poate fără de a se revolta in sfârşit , indignată!! Ea-ţi pune necontenit, o întrebare, care stăpâneşte, trebue să stăpâ- nească orice societate : se poate oare, ca intr’un stat european corupţia să fie un ce admisibil, se poate oare ca ea să fie ■ admisă, poate prin convenţie, tocmai de cătră cei ce-şi zic reprezentanţi ai suveranei puteri de stat, de către cei ce sprijină un guvernământ sau represintă o capitală, un parlament?? Se poate oare, ca să mai dureze un astfel de sistem politic, care crede compatibile cu sine astfel de grele atentate la interesul public, la onorul tuturor cetăţenilor din această sărmană ţară?! Se mai poate oare nădăjdui, că în viitor, — pe lângă un sistem politic ca acesta de corupători şi corupţi fără pic de ruşine — nu va fi lăsat pradă hămisiţilor oricare cetăţean pacinic, o ceată întreagă de cetăţeni, un neam întreg, drepturile lor cele mai sfinte, avutul lor chiar !! Şi mai pe urmă, oare cei mari şi tari, încă nici a- i cum nu cred, că a sosit momentul istoric , când trebue să triumfeze în sfârşit adevă- rul, când trebue să se manifeste cu putere conştiinţa generală, ştergând de pe faţa pământului acest soiu de oameni, cari au rupt toate legăturile morale cu semenii lor, prin nefruntata lor imoralitate publică ! ?! Iar aceste rgele nu sunt numai de ori de alaltăieri. Ele îşi au începutul deodată cu despotismul de rassă al Maghiarilor! Acest despotism de rassă, practicat şi esploatat viclean de aristocraţi rău crescuţi şi de nişte semidocţi îngâmfaţi, pe urmă a făcut să se închege în numele lui mii şi mii de cete mărunte, cari însă au toate una şi aceeaşi deviză: »parale, parale !« Cete de vampiri, cari vor putea fi risipite numai prin zdrobirea despotismului ca principiu politic! Da, numai atunci, căci ele şi-au făcut ascunse culcuşuri ferite de lumina curată şi binefăcătoare pe acest tărâm mocirlos, sălbatic, departe, foarte departe de moralitatea publică! Este dlar cu neputinţă, ca moralitatea publică să prindă putere, când o minoritate a populaţiunei are ea singură toate drepturile de a se împărtăşi în mod gratuit aproape de toate bunurile, de toate avantagiile culturale şi materiale ale unui stat, produse — în loc de a lor — de greaua muncă, de curăţenia vrednică şi de cinstea neştirbită a tuturor celorlalte milioane ce fac parte din populaţia aceluiaş stat. Iar din partea celor ce stau în fruntea culturei şi a justiţiei, unii la înălţimi aşa de frumoase şi respectate, din partea acestora totdeauna va fi indiferentism pă-cătos, dacă se vor feri a lua bine de seamă, că acest sistem politic, această „manoperă ”, este deadreptul negarea conşti- I inţei, este disconsiderarea ei, ceea ce în definitiv va educa bărbaţi de stat prin escelenţă fără caracter ! Cu astfel de bărbaţi în cele mai înalte posturi, — chiar şi în jurul înaltului Tron, — vreau Maghiarii să contribue c şi ei cu petricica lor la grandioasa clădire e atâtea jertfe cere, a culturei şi civilizaţiei? Da, ei cu miniştri corupţi, cu astfel de pilde vreau să alimenteze şi să întărească spiritul public, spiritul culturei, al muncei harnice şi conştiente, astfel de oameni pun în fruntea grelelor datorinţe ce are statul, cu menirea de a feri conştiinţele miilor de supuşi, aşa de des încercate de ispite rele şi de slăbiciuni înăscute, prin astfel de oameni vreau să deschidă comorile înaltei culturi, acelor milioane, cărora încă nu li s’a dat să pătrundă la ele, să le deschidă orizonturi largi, pentru o viaţă de veci în cinste, în vrednicie, şi prin acestea, în înţelepciune...! In adevăr, cu statul acesta »milenar« azi-mâne ajungem la veacurile din istorie a »nebuniei periodice«, iar istoriografilor înţelepţi le oferim de sigur un tablou des »petites maisons«, cum zicea Voltaire. Esclusivismul politic este, în orice stat, unul din cele multe vârtejuri ale imoralităţii. Apucătura cea mai simplă a particularismului este totdeauna substituirea conştiinţei şi caracterului prin interese individuale, egoiste. Cine încetre a se »particulariza«, acela trebue să frângă întâi orice îl poate lega de morală, de naţionalitate, de justiţie, de religie, de adevărurile ştiinţei, de experienţele proprii şi universale, cari toate laolaltă formează un caracter drept, şi sunt temeiul unei conştiinţe universale — coroana, opera cea mai perfectă a civilizaţiei, a dezvoltării omeneşti!! Când particularizmul cuprinde în ghiarele lui oamenii şi statul, — bunii patrioţi sunt perduţi, dacă puternicul judecător al istoriei şi civilizaţiei, se dovedeşte slab şi neputincios. Dea Dumnezeu, ca urâtul proces al lui l’olonyi, să deschidă ochii marelui judecător, căruia este încredinţată cârmuirea înaltelor destine, ce are statul şi individul! Dea Dumnezeu ca marele caracter al Vostru şi venerabila vârstă la care a Ţi ajuns în vrednicie, să aibă puterea de-a însufleţi pe toţi adevăraţii prietini tari ai binelui public şi ai fericirei omeneşti, pentru îngrozitoarea ciocnire, ce se va încinge între adevăr şi cinste şi între cei ce înfăţişează josnicia şi lăcomia aci pe pământ. Primiţi, etc....« * După cetirea articolului preşedintele întreabă pe acuzat, dacă dânsul este autorul articolului şi dacă da, ce scop a urmărit prin publicarea lui. (Va urma) Cehilor. Partidele germane, unele iau o poziţie aşteptătoare, rezervată, altele sunt pesimiste şi declari de pe acum, că nu o să se aleagă nimic din programul noului guvern şi că sfârşitul va fi disol.. varea parlamentului. Numai creştinii sociali şi Polonii par a fi mai mult sau mai puţin mulţămiţi cu noua formaţiune: bătrâni, ologi, copii şi nu se auzia decât urletul lugubru al cânilor. La 1775, într’un singur an, mai mult de zece mii de ţărani lăsară plugul şi se apucară de tâlhărie.*) Era un fel de răsboiu, ce asupriţii făceau în contra asupritorilor. Lipsea numai un conducător luminat, care să concentreze aceste puteri de luptă şi să ridice poporul în massă. Acest conducător de abia la 1828 s’a ivit. Acesta era »domnul Timor», numire dată lui de popor şi sancţionată de posteritate, care sa pus în şirul domnilor celor mari ai ţării, ţinând samă de marele lui devotament şi curagiu şi de schimbarea dorită, adusă în istoria ţărilor române, prin scurta sa activitate de 75 de zile. Acea mişcare putea s’o facă »numai un om ca Tudor«, omeşit din sânul poporului, dispunând de oarecare stare materială şi ajuns prin meritele şi iscusinţa sa la un rang de boerinaş, fără însă de a-şi uita, ca mulţi alţii,originea şi datoria, la care se simţea chemat de forţa împrejurărilor şi de Dumnezeul dreptăţii, care nu mai putea suferi nedreptăţile şi chinuirile strigătoare la cer ale acestui popor. Pătruns de milă pentru ţăranul strivit şi călcat în picioare, şi de indignaţiune în contra apăsătorilor lui, mai răi decât nişte fiară sălbatice, marele Tudor, când a sosit ora, a chemat în jurul *) Vezi N. Bălcescu, Starea socială a muncitorilor plugari, în Magazinul istoric, tom. II, p. 229. său pe toţi cei nedreptăţiţi, şi a ridicat steagul eliberării de Greci şi de »ciocoi«, întâi pe zidurile întărite ale mănăstirei Tismana, de unde în zadar se încercară a-i scoate oamenii stăpânirii. Iar când ceata s’a mărit de ajuns, a plecat peste Olt, spre Bucureşti, unde s’au unit cu el şi o parte din boeri, şi elevii lui G. Lazăr. Iar Iancu Văcărescu a scris în acel timp Marşul Rugăciunea şi alte poezii, cari formează ciclul cântecelor lui naţionale şi cari sunt interesante dovezi istorice de spiritul timpului. Până la Tudor, cei ce numai puteau suferi jugul Se lăsau de răzăşie S’apucau de haiducie, Ca să-şi facă ei dreptate Cu cea ghioacă de pe spate , Şi-şi făceau judecători Cei stejari nestrâmbători. Astfel ne putem esplica simpatia poporului pentru haiduci, binefăcătorii şi eroii săi naţionali. Şi literatura haiducească este pănă astăzi cea mai răspândită în popor. Această luptă surdă, ca şi luptele regulate, se purtau mai ales vara. Pentru aceea era aşteptată cu atâta nerăbdare venirea primăverii. Mult mi-e dor şi mult mi-e sete, Să văd frunza ’n codru verde, Să mai strâng vr’o şoapte cete! In această dorinţă a sa haiducul român învoacă primăvara, plin de încredere şi de iubire, ca pe o mamă binefăcătoare. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră, Şi zăpada de pe coastă; Să văd iar verzând în cale, Să mă las iar în cea vale C’o păreche de pistoale. Şi cu un ton de familiaritate şi recunoştinţă îi spune, cât ajutor şi câtă mulţămire află Românul în sânul naturei, îndată ce soseşte primăvara; şi cât sufere când iarna geroasă îl sileşte să se reîntoarcă în mijlocul societăţii de atunci. Frunza n codru cât se ţine, Toţi voinicii trăiesc bine; Iară frunza dacii-l lasă, Toţi voinicii merg pe-acasă, Şi la para focului, Zac de dorul codrului. Trăind pururea în intimitate cu natura, fie ca păstor în văile şi pe culmile munţilor, fie ca plugar la poalele lor, pe mănoasele câmpii ale ţării sale, poate la nici un popor din Europa simţământul naturei nu este atât de viu şi de adânc ca la poporul român. Lui îi place a se indentifica cu natura şi a vedea într’însa pretutindeni viaţa, aşa cum o doreşte el. Prin foile ungureşti, ce ne-au sosit azi, cetim următorul comunicat caracteristic: »Candidatul partidului constituţional Dr. I. Siegescu a sosit azi însoţit de deputaţii Burdia, Pescha Miklós şi dr. I Stoianovici în Oraviţa, unde a fost primit cu entuziasm (?!) de un foarte mare nu mare?) de alegători. Siegescu a desfăşurat în vorbirea sa »principiile sale patriotice« şi sra mărturisit ca aderent al guvernului naţional, accentuând totodată »necesitatea concordiei între Maghiari şi Români«. La amiazi s’a dat un banchet în onoarea candidatului, de unde s’au trimes telegrame. Floarea modestă este pentru el o fiinţă simţitoare şi înţeleaptă, care ştie mulţămi, cu soartea sa, cum ne spune în Şoimul şi floarea fagului. Codrul şi stejarii, lui îi sunt fraţi. Când aude isvorul murmurând îl întreabă: de ce suspină? Boul, calul, oaia sunt tovarăşi iubiţi ai vieţii sale, care adeseori îl sfătuesc de bine, şi interesându-se de soartea lui, îi prevestesc relele, de care trebue să se ferească. întreagă natură este pentru ei un templu majestuos, cum ne spune în Mioriţa, sau o mamă binefăcătoare, căreia el ii atribue iubirea şi dreptatea, de care este însetată inima sa. Iubirea Românului pentru natură se vede şi în datoria sa de a începe mai fiecare cântec cu numele unei flori sau a unei plante, potrivit cu simţământul de care e mişcat şi pe care voeşte să-l exprime ca cântecul său. Această datină e comună poporului român cu cel italian , de asemenea cu Grecii, Albanezii, Slavii şi chiar cu vechia literatură orientală. Cântecele poporale italiene încep adeseori cu numele unei flori ca şi cântecele româneşti. Deosebirea este numai că Italianul zice fiore, iar Românul frunză verde, şi că italienescul fiore se rapoartă mai mult la persoană, iar românescul frunză verde mai mult la lucru. Dar în amândouă limbile floarea sau planta invocată se alege de regulă după asemănarea ce poate să aibă cu simţământul, de car® GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 24,1909 Situaţiunea în Austria. Noul cabinet Bienerth declară în programul său, că vrea să fie un ministeriu al administraţiei ţării, neînfluinţate, al apropierii naţionale şi cl reformei sociale. Acest ministeriu va îngriji ca funcţionarii să nu asculte de altă autoritate, decât de a superiorilor lor legali; administraţia să nu mai fie înfluinţată de interesele de partid. Guvernul va mai stărui, ca să se facă pacea naţională prin întemeiarea unei ordine de drept naţionale. Cioţii declară, că noul cabinet ameninţă interesele celtice şi slave, de aceea nu se poate aştepta la încrederea Adunarea Asociaţiunii din Arad. După o stagnare mai îndelungată, în care timp »Asociaţiunea aradană pentru cultura poporului român« s’a mărginit la distribuirea unor modeste ajutoare pentru ucenicii de meserii, ea a dat acum prin adunarea generală ţinută joi în Arad un puternic semn de viaţă, de reînviere, care promite pentru viitor o mănoasă, întinsă şi binecuvântată activitate culturală naţională. Reservându-ne a aduce un raport mai amănunţit în unul poporal, ne restrângem pentru astăzi a comunica, că adunarea, la care au asistat la 3000 Români, a fost presidată de P. C. Sa protosincerul Roman Ciorogariu. S’au rostit însufleţite discursuri de preşedinte şi de d-nii V. Gobliş, Em. Ungurenu şi P. Givulescu. După cetirea raportului general şi a rapoartelor cassierului,(averea Asociaţiunii e de 19,491 col. 8 b.) a bibliotecarului (690 opuri) s’a constituit birou adunării în frunte cu preşedintele P. S. Sa episcopul loan I. Papp. Referentul comisiunei pentru înscrierea membrilor raportează că s’au înscris 10 membrii fundatori cu câte 100 cor., 38 cu câte 80 de cor. şi 81 membrii ordinari cu câte 4—5 — 6 şi 20 cor. S’au încassat cu totul 4460 cor. După încheierea adunării a urmat un banchet, iar seara un splendid bal, Mandatul delii Orariţa. Acest mandat, se ştie, l’a avut mult, regretatul Coriolan Brediceanu. Imediat după moartea acestuia adversarii s’au gândit la ocuparea mandatului printr’o creatură a lor. Din partea partidului constituţional al lui Andrassy, căruia îi aparţine şi faimosul Burdia, fu candidat iute şi degrabă profesorul din Budapesta Dr. Iosif Siegescu. Pe acesta l’a luat îndată Burdia de braţ şi l’a dus la Oraviţa, ca să facă să fie candidat de o parte a alegătorilor în speranţă, că doar cu ajutorul puterii, le va succede, să cucerească cercul electoral al neînvinsului »taică al Bănăţenilor«. Ziceam, că Siegescu-Burdia și-au făcut socoteala fără birtaș, și speram că se va dovedi în curând, că am avut dreptate. *