Gazeta Transilvaniei, mai 1909 (Anul 72, nr. 94-117)

1909-05-01 / nr. 94

Pagina 2 la marginea prăpăstiei, iar pe oame­nii coaliţiei­­ a făcut trădători ai „nra­­ţiunei“, cari de dragul puterii îşi vînd toate principiile. De încheiere vulpea bătrână s’a prezentat alegă­torilor săi ca omul providenţial al viitorului, care nu numai le va aduce Ungurilor banca independentă, ci va face şi votul universal, egal şi secret. Vorbirea lui Banffy pare că i-a supărat rău pe cei din coaliţie, căci du­pă o ştire mai nouă, vreau să-l dea jos din deputăţie. Ziarul „ANapol aduce adecă ştirea, că o deputaţiune de 500 alegători din Seghedin s’a prezentat ori la secretarul de stat Szterényi, oferindu-i pentru cazul, dacă se vor face alegeri nouă, mandatul de deputat a lui Bănffy. Se zice, că Szte­­rényi ar fi primit acest ofert şi că pe la sfârşitul acestei luni va ţinea în Seghedin o mare vorbire. Din nou vor avea loc câteva în­tâlniri de capeţi încoronate. Vineri soseşte la Viena împăraţii Wilhelm. Vor urma apoi întâlniri între regele Angliei şi împăratului Germaniei, în­tre împăratul Germaniei şi regele Ita­liei iar mai târziu între împăratul Wihelm şi Ţarul Rusiei. Toate aceste întâlniri au de scop susţinerea păcii, care fusese turburată prin conflictul, ce era cât pe ei să isbucnească între Sârbia şi monarchia noastră. * Din Turcia vin ştiri liniştitoare. După­­încoronarea­ noului Sultan, si­tuaţia s’a limpezit şi regimul consti­tuţional pare asigurat. Revoltele din Albania şi Asia mică au fost repri­mate prin energica păşire a trupelor tinerilor turci. Tribunalul militar din Constantinopol continuă cu pedepsi­rea celor vinovaţi. Alaltăeri au fost osândiţi la moarte alţi 25 revoluţio­nari. Camera turcească a votat Marţi o lege, prin care se dispune, ca de acum înainte redactorii de ziare, cari apar în Turcia, pot fi numai supuşi otomani. O caracterizare nimerită a partidelor treia Cârma ţării. In darea sa de samă, care a ţinut-o faimosul bar. Desideriu Banffy Dumineca trecută în faţa alegăto­rilor săi din Segedin, în care a criticat fără crudare faptele coaliţiei maghiare, s-a folosit şi de vorba unui vechiu prietin al său, astăzi mort, care făcea par­te din par­tidul independist. Acest prietin, cu care vorbise despre situaţia ţării, i-a spus acum doi ani următoarea convingere, basată pe o esperienţă îndelungată în cele politice. »Situaţiunea noastră (a independişti­­lor) e foarte grea. Voi (adecă Banffy, când era la putere) aţi minţit poporul, iar noi , pe rege. Acum însă ne aflăm în situaţia neplăcută, că trebue să minţim şi poporul­­ şi pe rege.* O caracterizare mai nimerită a celor­a dela putere, fie din orice tabără, nici că i s’ar putea ! O deputaţiune de Români năcăjiţi la ministrul Andrassy. In ziua de IO Maiu n. a sosit în Budapesta o deputaţiune a lo­cuitorilor din comuna Bratea-română (com. Hunedoara) pentru a fi primită în audi­enţă de ministrul Andrassy. Motivul care a hotărât pe aceşti oameni să facă dru­mul cel lung până la Budapesta a fost o nouă ticăloşie a unui vicespan ungur. Lo­cuitorii din Bretea adecă aveau pe hotarul satului lor vre­o 90 jugăre loc de păşu­­nit, aparţinătoare proprietarului Szilvasi Aladár. In urma lipsei mari de nutreţ, sim­ţită atât de mult anul acesta, Szilvasi se învoise cu oamenii din sat că în schimbul unei sume mari de bani să lase herghelia satului să păşuneze pe locul lui, aşa că banii ce-i plătiau oamenii pentru păşuna­­tul vitelor, făceau aproape tot atât cât şi preţul vitelor. La propunerea câtor­va fruntaşi din sat, oamenii s’au hotărât să cumpere lo­cul lui Szilvasi, care le-a cerut pentru loc 40.000 lor. Oamenii, buni bucuroşi, s’au învoit cu preţul şi .n 14 Aprilie Szilvasi a recunoscut în faţa notarului comunal şi a judelui, că a vândut izlazul său oame­nilor din sat cu 40.000 cor. S’a făcut în toată regula şi contractul şi Românii cari aveau să plătească în 1 Main n. cele 40.000 cor. şi-au scos vitele la păşune pe locul cumpărat. La 2 săptămâni după încheierea contractului însă vice-comitele Pogány, spunând că izlazul l’a cumpărat el în 2 Maiu dela Szilvasi, opreşte pe oameni de a-şi mai duce vitele lor pe izlaz. Sătenii, ştiind că ei au cumpărat locul înaintea vicespanului, l’au rugat, ca cel puţin până se va sfârşi afacerea la judecătorie să lase vitele să păşuneze. Vicespanul însă i-a scos pe oameni şi pe vite cu ajutorul gen­­darmilor din izlaz. Acum afacerea se află la judecăto­rie. Bieţii oameni au făcut arătare crimi­nală în contra lui Szilvăsi, care şi-a vân­dut acelaş pământ de două ori. împotriva lui Pogány însă s’au plâns la ministru, pe care l-au rugat să oprească pe vicespan ca să nu se folosească de gendarmi acolo unde nu lui îi­ compete lucrul acesta, ci judecătoriei. Ministrul de interne Andrassy a pro­mis delegaţiunei, că se va interesa de afa­cere şi va încerca să îndrepte răul făcut. Vom­ vedea schimbă într’o împăcare cu sine de toate, şi-l hotărî să-şi primească soarta aşa cum i-o lăsase Dumnezeu. Iar mai târziu, când fetiţa începu să vorbească, să-i cânte, o mulţumire pe care n-o simţise până acum i se scoborî în suflet, şi fericirea că-i poate asculta glasul şi săruta obrazul, îl făcu să dorească din nou să trăiască. Să trăiască pentru copilă. Trecuse ani de zile. Lumina ochilor conului Vasile părea că se stinsese in schimbul altui dar mai mare: fata lui, Maria. Dânsa ajunsese acuma de șapte­sprezece ani. Dar în primăvara acestui an, se îmbolnăvi de răceală. Desnădejdea co­nului Vasile fuse tot atât de mare, ca atunci când îşi pierduse vederile. Doctorul se temea mai mult de viaţa bătrânului decât de aceea a fetei, pe care în adevăr o şi ridicase din pat. Conul Vasile se li­nişti, dar putinţa unei nouă pierderi îl arunca de multe ori în cea mai dureroasă nelinişte. Copila se însănătoşi, dar în piept îi rămăsese o urmă adâncă. De la boala ceea nu se mai întremase cum se cade; slabă, fără un pic de sânge, tuşea sec şi în urmă începuse să verse sânge. Doctorul spuse coanei Profirei să aibă nădejde un Dumnezeu, însă în aceeaş vreme o rugă să nu cumva să spuie co­­nului Vasile, pentru care acest lucru ar fi fost moartea. Copila, ca toţi ce sufăr de piept îşi presimţea sfârşitul, dar cu aceea iubire gingaşă şi nemărginită ce o au unii copii pentru părinţii lor, căuta ca prin veselie, prin glumele ce le făcea de câte ori se potriveau împrejurările, să-l înşele pe conu Vasile. Se stingea pe fiece zi câte puţin, ajunsese uşoară şi subţire ca o pană, şi totuşi, de câte ori se apropia conul Vasile de dânsa, îi primea râzând, bătând din palmele ei străvezii. Acum două luni căzuse iar la pat. Nu putură să-i ascundă bătrânului. Conul Vasile avu o clipă de nebunie, nu mai voia să se deslipească de patul fetei. In sfârşit tinereţea şi îngrijirile o mai smul­seră încă d­ată din braţele morţii, ca să-i mai prelungească suferinţa, dar era pier­dută cu desăvârşire. Putea să se stingă în ori şi care clipă. In ziua când o îmbrăcară şi o aşe­zară in jilţ, la fereastră, doctorul luă pe conul Vasiie de mână, il duse lângă fata­­ sala şi-i zise : — Vezi, coane Vasiie, ţi-am ridicat-o iar. Fiţi cum­nţi amândoi, că are să fie bine. Astăzi doctorul Franț venise de di­mineaţă, se duse lângă bolnavă, se uită la ea şi o mângâie pe obraz. Conul Vasile, pe care zadarnic se încercase până acum să-l îndepărteze, să-l ducă undeva la ţară, să-i pregătească acolo, încet, cu multă chibzuinţă pentru grozava lovitură ce avea să sufere, se apropia !... Când îl văzu, doctorul Franț tresări, dar se reculese repede. — Coane Vasiie, peste două trei săp­tămâni »tutuia« Maria poate prinde flu­turi prin grădină. Conul Vasile râse întretăiat, întrebă:­­ — Da? da? Fetița tatei, fetiță ! Copila închise ochii și printre genere strânse isvorâră două lacrimi mari. Conul Vasiie îi luă mâna şi i-o sărută, iar dr. Franț şi coana Profira, dându-se la spa­tele copilei, începură să plângă. Doctorul chemă, într’altă odaie, pe coana Profira şi-i spuse cu glasul înju­mătăţit: — Coană Profira, trebue să nădăjduim mereu, dar ar fi bine dacă ai îndepărta pe conul Vasile. Eu am să încerc să-l iau mâine dimineaţă. L-aş lua acum, dar nu­mi vine să-i spun. Azi m’aş trăda. Şi apoi urmă, în şoaptă : — Până mâine cred că... cred că n’o să fie nimic... Coana Prefira, înţelese, simţi că se îneacă, de abia întrebă: — Cum, aşa degrabă, domnule Franț, te rog, spune-mi ! Domnului Franț i se umeziră iarăși ochii, o luă de mână și plângând ca după copilul lui, răspunse: — Da­., degrabă,... prea degrabă. Coana Profira își duse mânile la piept­­ și le apăsă cu toată puterea, apoi înădu- j şindu-și durerea, gemu adânc și căzu pe­­ covor. Doctorul o ridică repede în braţe,­­ o puse pe pat şi chemă slugile. După îngrijirile doctorului, coana Pro­fira îşi veni in cunoştinţă, dar, mută de durere nu mai putea scoate nici o vorbă. Doctorul plecă, iar conu Vasile, în­tinerit de bucurie, se scoborî în grădină, pipăind pământul cu bastonul. Când bătrânul şi conul Grigore in­trară în odaie, coana Profira stătea în genunchi lângă fată. Când se auzi ca paşii, copila tresări şi întoarse capul spre uşă; conul Vasile în­cepu din prag:­­— Uite, am venit cu Grigore să-ţi facem gustul, fetiţa tatii, să te scoatem cu jilţul în grădină, la soare. Fata răsturnă capul pe spate,ostenită. Coana Profira sa împotrivi: — Lasă, Vasiie, Măriei îi e cam somn. Dar copila îşi încorda puterile: —­ Nu, mamă, nu mi-e somn, chiar vreau să iau puţin aer. — Da, nici vorbă, nici vorbi, fetița tatii, răspunsul conu! Vasiie. Ia să vie două slugi ca să ridice jilţul. Două femei apucară jilţul, şi încet îl scoaseră din odaie. Copila răsturnă iarăş­i apoi pe spate şi închise ochii. Cu buzele întredeschise, părea un chip de ceară. Coa­nei Profirei i se păru că o scoate moartă în sicriu, nu mai putu să rabde, alergă în iatac şi izbucni în strigăte de durere. In această vreme, slugile aşezară jil- Sinodul protopopesc (Pine.) Să ne dăm bine sama da împrejură­rile în care trăim. Ni-e încredinţată o turmă fie­căruia din noi să o păstorim. »Păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oic — auziţi ! ... sufletul!!« »Cel ce ’ţi pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie — afla-l’va pe el«, zice i­omnul nostru Is. Christos. In turmă vor fi şi ei bolnave, avem noi în popor şi fii necredincioşi şi răi — dar’ să nu uităm că Christos a zis: »Nu trebue sănătoşilor doftor, ci bolnavilor«. Să luptăm pentru întoarcerea tuturor şi mai vârtos a celor răi, să ne rugăm cu cuvintele sfintei rugăciuni a părintelui Vasilie cel mare: »pe cei buni întru bu­nătatea ta îi păzeşte, pe cei răi buni îi fă cu bunătatea Ta.... Aduţi aminte Doamne Dumnezeule şi de toţi cei ce se roagă marei îndurărei Taie, şi de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc«... Cu un cuvânt să ne îmbărbătăm, să fim preoţi, după inima lui Christos şi să ne învăţăm a lupta — şi a răbda. Căci dacă am considera noi răutatea, cu care unii din poporenii conduşi de noi — seduşi fiind de diavolul şi de exemple rare — o nutresc faţă de noi; dacă am considera toate loviturile ce îndurăm dela aceia pa cari atâta î­i iubim, şi pentru cari de atâtea ori ne jertfim, — atunci n’am fi vrednici a ne număra între învă­ţăceii iui Isus Christos, care zice la Sf. Evang. Luca: »Celui ce te bate pe tine peste o parte a feţei, întoarce-i şi cea­ iaită; şi celui ce-ţi ia haina — nu-i opri lui nici cămaşa. Şi tot celui ce cere dela tine dă-i, şi dela cel ce-ţi ia ala tale, nu cere înapoi«. — Sf. Luca cap. VI vers 31—22. Lumea noastră învăţată — cu foarte puţine escepţiunii — nu ne dă sprijinul recerut. Vină nu se bagă, dar ajutor nu vine de la aceia pe cari biserica i-a crescut la sânul său de mamă dulce. Credinţa în­cepe a scădea, şi scade din motivul că oamenii noştri culţi nu pun destul pond pe ea — că să nu zic, că nu pun aproape de loc. Ce să zic apoi de semidocţi, cari răsar acum ca ciupercile după ploaie, pe urma unei instrucţiuni în ştoale neconfesionale. Gândeşti că-i blăstămul lui D-zeu pe noi — căci care cum se ridică de ştie puţin­tică carte, nu mai sărută crucea cu evlavie recerută, nu mai îngenunchie — să nu-şi mânjească spranţa ce poartă în locul fru­moasei haine de mai ’nainte: — nu mai sărută mâna preotului ci se pare că ar aştepta că preotul să se simtă fericit că-i dă mâna. — învaţă puţină carte — dar nu şti, nu vrea să ştie, ci preotul acela e părinte — şi ca cu un părinte să trac­teze şi să-l asculte, — nu, ci profesează nişte principii false de viaţă, cari duc legea şi neamul la perire. Ce le pasă lor, atâta pricep! Trăiesc astfel de oameni fără cre­dinţă îri suflet şi mor fără nădejde .. Şi când mor, ar repara totul, dar atunci e târziu .. nu mai pot ...Şi noi trebue, — audiţi ! trebue să dăm samă şi de aceştia înaintea lui Dumnezeu, de drojdiile acestea ale ome­­niriei, cari se ţin învăţaţi şi ’s­­nebuni, cari se ţin cu minte şi n’au scaunul judecăţii la loc — vorba scripturei: »Zis-a nebunul întru inima sa: nu este Dumnezeu!« Ei până trăesc nu ştiu ce e mila, când e vorba de a se îmbogăţi, nu ştiu ce-i înfrân­area, când e vorba de a se des­­m­ierda, nu ştiu, nu vreau să ştie ce e dreptatea, când e vorbă de a se ridica peste alţii, — şi dacă -şi aduc aminte căte­odată de Domnul Christos şi-l rea­mintesc intrăm mod aşa de greşit — încât nu-şi mai poate aduce aminte Domnul Christos de ei.­ Şi vedeţi, noi şi pe aceştia trebue să-i îmbrăţioşăm: »Tuturor toate m’am fă­cut« spune cartea sfântă, — să ne călcăm pe inimă, să ie iertăm nebuniile, brtjocu­­riţi fiind de ei, neîncetat, să stăruim a-i aduce la calea adevărată a virtuţilor —• »păzindu-ne ca să nu cădem şi noi în ispită« bine păz’ndu-ne. Virtutea să fie calitatea preoţimei — căci nu pot înţelege cum am putea noi predica »iubirea« pe când noi urâm, cum am predica mila şi noi n’avem îndurare de sărac şi năcăjit; cum am putea predica abnegiţiune când noi nu adzicem de plăcerile lum­aşe. — Sus să avem inimile! Să ne facem un trup şi un suflet, să ascultăm de capii noştri puşi de D-l Christos nouă. — Dar nu numai să­­ ascultăm fără să-i iubim, să­ ne rugăm la D-zeu, din toată inima ca sănătate, virtute şi putere să le dea, ca să ne poată conduce conform învăţă­turilor Dumnezeescului răscumpărător şi dacă e de lipsă solidari să fim întru a-i ajuta cu ce putem şi noi. Intăriască Dumnezeu braţul iar în ziua luptei, ca cu arma dreptăţii şi a iubirei să învingă şi la fericire să-şi con­ducă turma. Să nu facem ca mare parte din mi­reni­a cari încep a nu mai pune atâta pond pe poveţele preotului — cât pe a unui jude... etc... ci noi strânşi uniţi să ştim — că poruncitor adevărat avem de Christos pus. Vi le-am spus acestea onoraţi fraţi, căci am rezonat că azi aşa şi numai cu acestea îndrumări se cade mie să deschid acest surâd protopopesc Mi se pare că cetesc în inimile voastre că şi Voi On, fraţi ca mine gândiţi, — şi dacă navi gândi la mine — ar fi vai mie şi vai vouă !! Suntem toţi servitori ai unui altar ameninţat, aceleaş interese spirituale ne leagă, cu aceleaş­i arme ale iubirei trebue să luptăm... trebue... dacă vreţi ca nepri­hănit să rămână altarul — la care varsă lacrămi de două sute de ani trecuţi un neam ce până azi a fost îngenunchiat, dar înfrânt nici­odată, înfrânţi să fim acuma? Să-şi fi uitat D-zeu de noi — de poporul care-i cânta din strane: D-zeul părinţilor noştri, care faci pururea cu noi după blân­­deţele Tale, nu-ţi îndelunga mila tvaela noi ci pentru rugăciunile lor în parc ocăr­­mueşte viaţa noastră­. — Nu, — el nu şi-a uitat de noi — numai noi poporul de nu ne-am fi uitat de el Prea mult am suferit — pentru ca suferinţa aceasta să n’aibă preţ. — Şi­­ preţul va fi triumful altarului nostru —­­ pe care noi -1 înconjurăm cu atâta iubire şi devoţiune. In numele aceluia deci care a răbdat neasemănat mai mult ca noi — mai mult ca lumea întreagă, în numele lui Isus Christos, care ne-a trimes pe noi ca rod să aducem în numele Lui şi a Prea sfintei Treimi adecă: A Tatălui şi a Fiului şi a Spiritului sfânt, declar sinodul protopopesc de primăvară din acest district de deschis. Ibaşfalau, la 27 Martie 1909. George Simu protopop. dela Ibaşfalău G A Z E TA TRANSILVAN I E 1, Nr. 94, —1909

Next