Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1910 (Anul 73, nr. 1-23)
1910-01-24 / nr. 18
UEÎUCŢIUNEA., ElsistTitlw» îi îipiriăi .t.sov, piaţa mare a?. SC. 1 .LEFON Nr. 228. Bfviiaori noianoara p.zi k* primesc. L’axiascripte nu se xeftiiiafe* las erate «e primos, la Admintatratten? Braso« f*i la următoarele SiFOUni de axuhtur. : Sa Yî-3«; la M. Duke» Nacfaf., Augenîeid & Himeric Lee» Asr, Heinrich Schalck. A. Oppelik Nachf.. Anton Oppelik. Iji Budapesta la A. Voolberge?, Ekstein Barnát. Iuliu Le® opold (VH Erzaébet-körut Fraţii! inserţiunilor: o serie gsmozia pe o coloană H bani pentru o publicare. Publicări «Trai iese dupâ tarifă 9i învoia - - RECLAME pe pagina a u serie 20 bani. 9 * i/cM mm* \ * X'^*i3iSU ANUL LXXIII Telefon: Nr. 226. SAUETA apare », sfeaara * iAmte îi&tn iute-Oagsit Pa un an 24 o .ia, $t*36'Ui 12 cor., pe fc .-i ii*»* 8 c î arlî de Dumina ;g 4 sar j » ti Mtri Românii ti uhuit v P© un an 40 ttanci, pe ssuluni 20 tt.f pe reci iuni K HrlI da Dumin-joa 8 ir. pa an, pe prenume* ia top de piie poştale in a intru si a »iară si la d-a.i colectori AtaasnsMul piatra Bras«v Administrating«, Piaţa feorgul Inului Nr. 30. «r**? I. Pe un an 21 col*, pe şa;'luni 10 cor.,tei luni nor. * Cu dusul acasă . Pe un an cor., pe şase mi 12 coi . trei luni 8 co - tin ose • plar 10 bani. Atât aboo mentele, odt ai inserţie»«• aunt a so pia' nainte. Mr. 18. Braşov, Duminecă 24 Ianuarie (6 Februarie) 1910. Răspuns lui Tis®«. Răspunsul l-a dat Carl Renner, l’ostul bibliotecar al Reichsrathului, astăzi cel mai distins teoretician al socialismului austriac şi totodată al federalizării Monarchiei pe baze etnice. Iată părţile mai grele din răspunsul lui. »Clasa muncitorilor maghiari luptă de zeci de ani pentru sufrajul a iiversa!. Să nu-şi piardă inima, pentru că un Tisza se pune în fruntea reacţionarismului , muncitorii vor învinge. Tisza a spus că reprezentanţa în adevăr poporală în Austria n-a dat roade. Nu-i adevărat. Austria n-a mai avut vreodată un parlament atât de bun ca cel de acum. Şi cum îndrăzneşte Tisza a face critica altor parlamente, până ce parlamentul de clasă din Ungaria de ani de zile e neputincios şi anarhia e stăpână în el ? Tisza zice, că situaţia din Anglia, Francia şi Germania e degenerată, cu toate că în acele ţări e introdus sufrajul universal. Da, şi Ungaria cea »sănătoasă« aleargă pentru împrumuturi la acele ţări »degenerate«... Votul universal a pus în cătuşe în parlamentul austriac demagogia naţionalistă, agrarianismul şi antisemitismul. Acuma nu se mai cântă Wacht am Rhein şi imnul rusesc, ca în vechiul parlament. Lui Tisza i-e frică şi de cesarizmul Curţii. De cesarism atunci să-i fie frică, când Curtea face presiune asupra parlamentului, şi parlamentul nu se poate rezima pe popor. Curtea dinadins menţine situaţia nesigură de acum, făcând astfel neputincioasă Ungaria. Tisza ar vrea să perpetueze aceasta situaţie. Poporul pleacă înaintea aceluia, care vine înspre el cu drepturi, fie acela Kossuth, fie acela Habsburg. Fireşte pe Kossuth nu-l reprezintă omul acela cu multe rânduri de haine, in faţa sufrajului universal a fost silit a se închina sultanul şi şahul; va fi silit să se închine şi Ştefan Tisza...« FOILETONUL »GAZ. TRANS.« v*//w//*//*//*//*/////*//*//*//*//fr. ff/*//*//*//*./*//*//*//*//*//*//*//*. ■ *' * /*//*//*//*//*. De departe, ce departe sunt acum !... La geamul tău veni-va vântul, Şi multe, multe povestiţi-va, Dar tu nu-i asculta cuvântul! De mine o să-ţi povestească, Oraşul-monstru cum mă strânge, Cum geme inima-mi nebună, Şi cum se zbate şi se frânge, Şi dorurile-mi cum te chiamă. Dar eşti departe; nu le-auzi — Şi-o să te pomeneşti de-odată Cu gândul dus, cu ochii uzi. Mireasa mea din depărtări, Să n’asculţi glasul vântului, Căci numai lacrimi şi durere Şi plânsete ’n cuvântul lui. Vasile Stoica. Mesalianţe. Ca un foc de rachete se anunţă şi se desminţesc alianţele politice între state. Şi dacă ele nu s’ar face din când în când, ar crede toată lumea, câ ambasadorii şi consulii iau lefurile fără să facă servicii. Şi ce însemnate servicii, mă rog : întâlniri de împăraţi şi regi şi miniştrii şi subscrierile aceloraşi personagii, cari se pot înlocui ori se pot şterge, ori de câte ori voiesc. Şi totuş cei, cari le fac, trăiesc ceasuri de fericire supraomenească, când le-a reuşit să le pună la cale. Spre fericirea lor, dar spre nenorocirea celor mai mulţi oameni! Ironia sorţii aduce vorba deci despre o alianţă între Austroungaria şi Rusia. Vor fi oare 100 de politiciani ruşi, cari să cunoască 66 de politiciani austriaci şi 34 unguri (după procentul crotei!)? Dumnezeu ştie ce poate apropia aceste două ţări, când popoarele, cari le alcătuiesc, nici nu visează o alianţă. Dar in lumea politicianilor popoarele nu se socotesc după sufletul lor, ci după numărul de labe şi ghiare, cu cari sunt înzestrate. Nenorociţi cei înzestraţi cu ele şi fericiţi cei ce le pot număra şi cântări. Pe scena faptelor istorice stau în lumină totdeauna politicianii ; poporul este un cor nevăzut, care murmură la comandă, ori nu murmură de loc. Un bizar joc de păpuşi, în decursul căruia adeseori rămâne câte o păpuşe spânzurată spre nesfârşita ilaritate a publicului privitor ! Şi ţara noastră e un teatru de păpuşi. Noi, cei mulţi, privim. Vedem că se mişcă păpuşi fără viaţă, unele mai burduhoase, altele lungi, pare că au fost trase de picioare şi întinse, dar căutăm zadarnic pe maestrul, care le joacă din ascunzişul său. Mai deunăzi se opriră din joc spânzuraţi şi Kossuth şi Apponyi şi ceilalţi. Pare că ar fi fost o trupă de actori străini, cărora ministrul le-a interzis deodată să mai joace. Şi atunci au fost aduşi de mâni nevăzute alte păpuşi, de alte soiuri : un Héderváry şi un Tisza, cari veniră să joace comedia pănă la sfârşit cu Andrássy, care a rămas pe scenă. Iarâş alianţe, al căror rost nu-l înţeleg cei mulţi, fiindcă ele n-au nici un rost pentru ţară, când au un deosebit rost pentru cei ce se aliază. Tisza, care se retrăsese din politică sfârticat şi zdrenţuit, s-a petecit cum a ştiut mai bine în cei 3 ani, „tailleur“-ul Héderváry i-a îndreptat niţel hainele, a mai schimbat şi potrivit şi pe ale lui Andrassy şi acum îi expune ca „moda cea mai nouă, moda de primăvară“. Noi, ceştialalţi, nici nu-i vedem, ci ne purtăm mai departe cojoacele şi surtucurile. Ei îşi încassează veniturile, noi ne subtragem datoriile, lor le vor strânge mâna şi le vor surâde, pe noi ne vor ocări şi ne vor bate, ei vor avea puteri, noi suferinţe. Ei sunt fericiţi — şi sunt răi, noi nenorociţi fără să fim răi. Ce i-a putut apropia, când iu ţara aceasta e atâta nedreptate şi atâta suferinţă şi atâta nepăsare şi atâta lenevie, dacă prin faptele lor de pănă acum n-au dovedit, câ vor aduce odată dreptate şi bunăvoinţă? S-au prins de mâni numai ca sâ joace împreună, şi ştiu ei bine, că lumea cască gura la ei şi cască şi poate adoarme. O, trebue să fie un lucru deosebit de greu să guvernezi o ţară adormită şi oameni, cari se văd numai pe sine ! * Astfel raporturile între puterea de stat şi cetăţenii statului s-au schimbat din temelie : nu toţi cetăţenii formează statul, îndată ce numai o mică parte din ei au drept să vorbească, şi nu de la ei pornesc principiile de guvernare , ci totul se impune cu sila de sus. Nu mai există cetăţeni, ci oameni stăpâniţi. Pentru a aduce o schimbare ne trebue deci înainte de toate o conştiinţă, o conştiinţă politică sănătoasă, care ne-a lipsit pănă acum aproape cu totul. Studenţii noştri de la universitatea din Budapesta au dat deunăzi dovada, că o vor avea. Iar noi, în împrejurările de tot curioase în cari trăim, avem lipsă nu numai de conştiinţa de cetăţean liber, de individ cu drepturi, îndată ce are şi datorii, ci şi de conştiinţa etnică. Aceasta ne lipseşte. Ne lipseşte cu desăvârşire. Şi numai fiindcă ne lipseşte, în multe locuri ne-au cucerit politiceşte alte neamuri. Căci e firesc, ca un popor, cum suntem noi românii din ţara aceasta, cari avem aici un singur prietin, tot numai pe român, şi ’ncolo ,nici un prietin şi nici un ajutor, e firesc, să alcătuim vreo 3—4 programe politice pentru 3 milioane de români? Ca şi când n-ar fi destul unul pentru toate trei milioanele!... Şi putem aştepta o dovadă mai covârşitoare despre ticăloşia noastră, decât dovada prea elocventă, ce ne vine de la indivizi, cari nu pot aştepta vremea să le vie rândul, când să iasă la suprafaţă? De la mândri şi încăpăţînaţi vânători de reclame ca Burdea şiBabeş şi Seghescu? „Alea jacta est“ a putut rosti în vremurile vechi un Cesar, dar cuvintele lui Cesar sunt o blasfemie în gura celor ce ne-au părăsit, ca să nu ne slujiască. A venit un vânt duşman, i-a bătut, i-a desrădăcinat, i-a dus şi-au rămas pierduţi pentru totdeauna. Noi nu-i vom mai vedea printre noi, căci le-a lipsit conştiinţa românească. Numai de la conştiinţă unitară putem aştepta C. Sandu-Aldea. O noapte. »Slujba mea mă face să umblu mult pe la ţară şi mă ţine astfel departe de învălmăşagul şi gălăgia capitalei, unde felde fel de înfumuraţi şi ambiţioşi pun ţara la cale prin cafenele. Ziua, noaptea, vara, iarna sunt mai numai pe drumuri şi desele mele călătorii m’au deprins cu singurătatea, iar în cele din urmă m’au făcut să iubesc noaptea cu o patimă de nedescris. Noaptea, la lumina lămpii, rândurile cărţilor înfloresc deodată sub ochii mei, noaptea umple văzduhul de umbre, învăluie lucrurile în nelămurire, măreşte singurătatea în jurul meu. In liniştea ei se deschide în suflet gingaşa floare a reveriei. Noaptea are o viaţă deosebită şi multiplă. Nici o clipă de a ei nu seamănă cu cea următoare. Totul e urzit din necunoscut. Noaptea sufletul meu străbate în viaţa lucrurilor cu mai mare intensitate ca ziua. Ori de câte ori am călătorit noaptea, m’am încredinţat de aceasta. Şi să credeţi, că multe nopţi am fost eu pe drumuri. Am călătorit în nopţi de Mai, când mireasma florilor de tei, venea din întunerec, îmi parfuma sufletul şi pierea iar în întunerec; am călătorit in nopţi de vară printre lanuri secerate, simţind pănă târziu căldura locurilor ogorîte; am călătorit în nopţi vijelioase de toamnă prin păduri întunecate, care urlau ca marea înfuriată ; am călătorit în nopţi de iarnă cu inima cârlig de frica lupilor ; am călătorit, in sfârşit, înspre primăvară, tresărind la glasul cocorilor ce pluteau prin înălţimile întunecate. Dar niciodată n’ara fost in stare să fixez pe hârtie impresiile felurite şi ciudate pe cari le aveam noaptea. La cea mai mică încercare de a le mărgini, îmbrăcându-le în vorbe, de a le materialisa, ele se topeau într’un fel de ceaţă. O noapte însă, o noapte de Faur, mi-a rămas întipărită în minte atât de bine, încât sunt gata să v’o povestesc, dacă vreţi«. — Cum nu! Cum nu! S’auzim ! — răspunseră câţiva. — Atunci s’o iau dela început! — zise Arţăraş, şi povesti cele ce urmează: »Intr’o Vineri după prânz, — ţin minte la acum — primesc ordin să plec cu cel dintâi tren în Moldova, să descurc o afacere la o moşie şi a treia zi dimineaţa să fiu înapoi. Era pe la mijlocul lui Faur şi vremea începuse a se înmoina. Am căutat eu să amân această afacere pe motiv că n’o pot resolvi într’o zi, pe motiv că drumul nu e nici de sanie, nici de căruţă, dar n’a fost chip. — Trebue, d-le Arţăraş, trebue! Înţelegi d-ta ? Trebue ! Du-te, bagă-te afund, dă-te peste cap, fă ce ştii, dar poimâne dimineaţa să te prezinţi cu raportul. — Dar poimâne ! Duminecă. — Tocmai bine ! Va să zică e o zi întreagă pentru studierea lui. Ce mai era de zis?... Mi-am făcut geanta şi seara am plecat. Când se lumină de ziuă, mă dădui jos la o staţie, cu gând să trec Siretul pe podul umblător şi s’o iau mai de-a dreptul. Găsesc un jidan cu o hărăbuşcă şi cu o mârţoagă de cal. Mă învoesc din preţ şi ajung la malul Siretului, unde mă aştepta o decepţie: podul nu umblă din pricina sloilor. Birjarul, care luase bune parale pentru o palmă de loc, stăruia acum să mă întorc cu el înapoi, spre a trece Siretul pe podul de fier şi a porni spre Viforâti pe şosea. Dar după câte ştiam eu, aceasta însemna să ajung în Viforâtu pe la aprinsul lumânărilor. L’am trimes deci la plimbare şi începui a mă gândi cum să dau dincolo. Coliba podarului însemna un muşuroi pe malul celalt. Parcă intrase în pământ de când n’o mai văzusem. Şi era o dimineaţă de acelea posomorâte, cu o lumină spălăcită şi tristă de credeai c-a murit toată lumea. Mă mai sucesc, mă mai învârtesc şi cuvintele şefului meu îmi veniră în minte: — Trebue, d-le Arţăraş! Trebue, dragă şefule, trebue — zic eu în gândul meu — dar d ta nici nu te-i fi sculat poate din culcuşul cald. Fă-te-ncoace numai o clipă, să văd de mai faci pe grozavul. Trebue, da! Ştiu şi eu că trebue, dar uite că Siretul se pune de pricină. Ce facem, şefule ? Pe când mă gândeam eu aşa, zăresc