Gazeta Transilvaniei, martie 1911 (Anul 74, nr. 47-72)

1911-03-01 / nr. 47

Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe V2 an 12 cor., pe '/ an 6 cor. Pentru România şi streinatate pe an 40 franci, pe V2 an 20 franci, pe '// an 10 franci. Număr de Duminecă 8 franci pe an. Redacţia, Tipografia şi Administraţia: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov pe an 20 cor., pe/, an 10 cor., pe/4 an 5 cor. Cu dusul acasă: abonamentul regulat. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Democraţie sinceră. {vii) Se înşeală, grozav cei ce cred, că poporul român din Transilvania şi Ungaria e condus în lupta sa politică, de spiritul speculativ al celor ce fac politică de dragul zilei de mâne. Şi dau dovadă de prea puţină sinceritate, cari conduşi de această bănuială, îi cântă acestui popor din flaşneta împăciuirii. Căci să se ştie odată pentru totdeauna, că lupta poporului român e întemeiată pe temelia indestructivă a principiilor, cari toate purced din adâncul adevăr, că viaţa unui popor nu se poate considera de-o speculă. Toate aceste principii sunt depuse în programul naţional al poporului român, care ca o oglindă vie tălmăceşte întreagă icoana sufletească a acestui popor. Drept aceea o spunem sincer, ca să se ştie, că noi nu vrem pace cu guvernul actual şi cu nici un guvern, care nu acceptează în întregimea sa spiritul programului nostru naţional. Căci spiritul acestui program nici decât nu e aşa de idiot încât să contribue la aflarea a două elemente, cari prin felul lor de a fi să eschid reciproc, pentru ca prin alianţa lor vremelnică să distrugă adevăratul ideal, care formează baza programului de la 1881 sau mai bine zis, care alcătuiesc sufletul poporului românesc. Programul nostru e făcut nu pentru ca să aducă neamul românesc la faliment, ci pentru ca din el să creieze în mod natural un factor puternic politic, care să aibă ton în afacerile publice ale acestei ţări. Şi cei ce au făcut acest program şi-au dat bine seamă, că poporul românesc nu prin sprijinirea unei anumite clase dominante, în care el va avea numai rol de sclav moral, îşi va realiza această ţintă naturală. Au înţeles acei oameni, că Românii nu prin tocmeli şi târgueli îşi vor salva existenţa pusă la grea încercare. Ci toţi cei strânşi în memorabila adunare de la Mercurea au priceput acel lucru elementar, că mielul cu lupul în veci nu vor fi prietini şi şi-au dat samă ca oameni cuminţi, că situaţia poporului românesc numai atunci va fi mulţămitoare, când domnia feudală se va pierde în neant şi în locul ei va veni domnia mulţimii, în stăpânirea desăvârşită a spiritului democrat. Acesta este duhul programului nostru naţional, acesta este temelia acestui program, el singur trebueie chemat ca să formeze chiagul luptelor noastre. O abatere însemnează o rătăcire, o ignorare însemnează o abdicare. De aceea n-am destule cuvinte să protestez în potriva tuturor încercărilor, ce se fac de toţi nechemaţii, de a „comite“ o împăciuire, care stă în evidentă contradicţie cu spiritul programului nostru, cu felul de manifestare al sufletului românesc. Şi o completă compătimire ca fiind vorba de jalea poporului român, o adâncă jale mă cuprinde când văd oameni crezuţi cuminţi şi aşezaţi în înalte poziţii sociale la noi, de câtă naivitate pot fi conduşi, când cred, că cu Tisza, acest duşman neîmpăcat al înaintării, cu omul, care aruncă trăsnete şi fulgere în faţa democratismului, ce-şi face calea în lume cu o putere neinvingibilă, când cred că cu acest fulgerător „bu gestian“ se poate ajunge la un compromis. Nu văd aceşti domni, că clădesc pe nisip şi că-i păcat să risipească atâta muncă în zadar? Nu înţeleg odată aceşti domni, că ei se depărtează de la punctul de mânecare, care e singurul punct de pornire naturală al luptelor noastre? Şi nu şi-au dat niciodată seamă, că ei prin o astfel de muncă distrug şi nu edifică? Nu înţeleg în sfârşit, că o aflare a noastră cu Tisza şi deci cu guvernul actual şi cu oricare guvern, care face politica acestuia, va întări duşmanul nostru? Căci e limpede ca lumina zilei, că noi aliindu-ne cu Tisza şi deci cu feudalii — stăpânii situaţiei de azi — de dragul unor favoruri trecătoare ne vom face complicii celor puternici şi vom contribui fără să vrem la slăbirea şi în urmă la nimicirea celorlalte naţionalităţi, singurii noştri aliaţi naturali. Iar rezultatul? Cei sprijiniţi de noi, cei puternici deveniţi stăpânii absoluţi ai situaţiei se vor întoarce — foarte natural — împotriva noastră. Iată o pieire sigură. Iată cât de creduli pot să fie anumiţi oameni de-ai noştri, cari se încurcă în iţele împăciuirii. Nu, domnii mei, în numele credinţei sfinte, ce o avem faţă de programul nostru naţional, în numele alipirii noastre fanatice faţă de sufletul curat al neamului românesc, vă rugăm să nu mai continuaţi. Noi înţelegem altfel lupta, ce o purtăm pentru existenţa unui popor. Aceasta e o luptă sfântă. E sfântă, pentru că o purtăm în numele adevărului, cu armele dreptăţii. Noi purtăm lupta pentru toţi, fiindcă înţelegem, că numai astfel ne vom putea păstra şi mai departe viaţa pe aceste tărâmuri. Lupta noastră nu porneşte din speculaţii egoiste, ci ea se poartă nu numai pentru poporul românesc, ci şi pentru Slovaci, Sârbi, Ruteni, Nemţi şi chiar şi Maghiari. Scopul ei ultim e întronarea spiritului din programul nostru naţional: democratizarea desăvârşită a acestei ţări! Iată de ce cerem noi votul universal cu toate atribuţiile acestuia. E săpată în sufletul nostru această pretenziune! O aflare cu Tisza e deci falsă, e nesinceră şi în consecinţă ar atrage asupra noastră poliul acelei puteri nemărginite, care începe să sufle peste Ungaria, ar descărca asupra noastră mânia puternicului spirit democratic, care până acum a crezut în sinceritatea noastră. La o parte deci domnilor precupeţi şi lăsaţi ca biruinţa noastră să vie cu o zi mai curând. In Ungaria democratică suntem noi acasă. Aici şi numai aici va străluci geniul roman, care doreşte şi azi conform tradiţiunilor sale din trecut, să împartă civitatea romană, ca iubiţi fiind de toţi, să dâinuim mereu, câtă vreme vor mai dăinui aceste plaiuri sub sfântul soare. Un popor nu trăeşte cu fărâmituri, ci cel mult îşi adulmecă viaţa de pe o zi pe alta, pentru ca să nu-şi precipiteze prea evident pieirea, ci ca să-şi asigure o anumită agonie dulce încă pentru muribundul, care îndemnat de instinctul său de viaţă, ţine încă la aceasta. Noi însă nu ne vom împrietini niciodată cu o astfel de viaţă lâncedă, ci bine ştiind, că un popor în urma firii sale trebuie să trăiască în toată întregimea sa — vom respinge în mod natural orice încercare de tocmeală pe spatele vitalităţii poporului român. Noi nu vrem să fim subordonaţii nimărui, ci în dar fiind cu egalitatea dintre om şi om — vom stărui, ca între toate popoarele acestei ţări să domnească cea mai desăvârşită paritate, convinşi fiind, că în chipul acesta pacea se va impune de sine ca un făt firesc al unei situaţii normale şi nu se va prezenta ca un contract artificial făcut de anumiţi speculanţi. Cei ce mai cred în tăria astorfel de contracte, cetească încă odată reeditarea obicinuitelor sofisterii ale contelui Tisza — ţinute în delegaţiunea ungară — şi se vor convinge, care e calea chemată să ducă la biruinţă desnădăjduita luptă, ce o poartă poporul român pentru drepturile sale. Mai există oare Român cuminte, care să se îndoiască, că singură democraţia sinceră, care congruează întru toate cu sufletul şi programele nou FOILETONUL «GAZ. TRANS.» Antimilitarismul în Franţa. O anchetă interesantă. — Antimilitarismul este opera intelectualilor. Se ştie, că una din cele mai primejdioase boli morale şi sociale de care suferă Franţa de astăzi, este antimilitarismul. Armata franceză este ridiculizată, calomniată, acuzată cu ferocitate, de cine?.... De inimicii din afară? Nu, proprii fii ai Franţei au această atitudine ostilă şi anarhică faţă de armata ţărei lor, de această armată emoţionantă prin amintirea înfrângerei de la Sedan, care planează şi astăzi asupra ei ca o dureroasă umilinţă. Tocmai această situaţie psihologică a armatei franceze ar trebui să o facă şi mai simpatică şi mai iubită şi venerată. Dar rătăcirile vremurilor moderne duc uoo ori până la adevărate crime naţionale şi sociale... Un distins publicist francez, d-nul George Bonnamour, un bun francez, militarist entuziast a început în ziarul parizian «L’Eclair» o interesantă anchetă, în care arată originele şi evoluţia curentului antimilitarist. Concluzia lui George Bonnamour este foarte întristătoare: antimilitarismul este opera intelectualilor francezi. Cât de deosebită este starea de suflet a intelectualilor de astăzi ai Franţei, de patriotismul şi entuziasmul ce-l aveau pentru armată intelectualii de la 1870—71, care au ştiut să lupte cu vitejie şi să moară cu entuziasm pentru Franţa, care sângera şi agoniza sub triumful armatelor germane! Pentru a informa mai bine pe cititorii noştri în această chestiune, vom rezuma şi vom reproduce părţile mai importante din discursul lui George Bonnamour. * Până la 1897 partizanii antimilitarismului părea că se reduc la câţiva anarchişti, cari încadrau o mică trupă de intelectuali, oameni de litere sau profesori. Astăzi sunt atât de mulţi, încât nu-i poţi număra. Fiecare şi-a putut dai seama de marele lor număr, atunci când acei, cari au lansat afacerea Dreyfus au apelat la ei. O întreagă cohortă: advocaţi, medici, profesori, artişti, oameni de litere şi-au înscris numele în listele de intelectuali, pe care le publica ziarul «L’Aurore.» In luna Mai 1899, revista «L’Humanite Nouvelle» deschise o anchetă asupra războiului şi militarismului la care au asistat o sută treizeci şi opt de filosofi, scriitori, artişti, etc, aparţinând tuturor naţionalităţilor. Iată ce a constatat această anchetă: 1) Francezii au furnizat singuri aprope jumătate din anchetă (61 din 138) şi aceşti 61 de auguri, cam afară de două sau trei sunt toţi antimiliarişti, se descompune astfel din punctul de vedere al profesiunei: 28 oameni de litere, 17 profesori, 50 ofiţeri şi foşti ofiţeri. 2) Printre cei 17 profesori se găsesc oameni ca Alfred Fouillée, membru al institutului, fost măestru de conferinţe la Şcoala Normală Superioară, care după ce a negat existenţa militarismului, afirmă că «regimentul este o şcoală a viciului, a nedisciplinei, a beţiei, a incredulităţei, a lenei» şi propune ca «soluţie» între alte mijloace prin care se poate distruge militarismul, acela de «a combate prejudecăţile războinice, numeroasele erori răspândite de aceea ce noi numim istorie şi mai cu seamă de presa zilnică. Mai figurează Maurice Block, membru al Institutului, care declară: «Findcă, în zilele noastre, cei mai mulţi tineri trebue să facă serviciul militar, sut supuşi, într’un răstimp dat unei acţiuni care tinde să le sfareme voinţa. In timpul acestei cariere militare, cariera acestor tineri este întreruptă şi mediul în care se mişcă nu este favorabil nici sănătăţei sufletului, şi nici nu prepară calea vieţei politice şi economice a cetăţeanului». Mai este Charles Richet, profesor la facultatea de medicină şi membru al Academiei de medicină, care nu se sfieşte să scrie: »Dacă am putea spera să vedem suprimarea regimului militar, este un rău pe care putem să-l suprimăm numaidecât: e răsboiul«. Prin ce mijloace? Foarte simplu, după Charles Richet** »E suficient să redublăm zelul în propagandă, mai cu seamă în şcolile primare, prin institutori, cărţi«. Mai este Yves Guyot, fost ministru, care scrie : »Militarismul opreşte pe oameni să cugete prin ei însuşi până atunci când ajung generali. Atunci li se spune: Operaţi şi gândiţii La ce vârstă?« Şi mai sunt o sumă de alţi intelectuali cari, cred, că răsboiul se poate suprima printr’un simplu decret, care cer desarmarea, și care calomniază armata.