Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1911 (Anul 74, nr. 239-262)

1911-11-25 / nr. 258

Pagina 2 Dreptate... Azi la oarele 12 din zi a pronunţat Cutia sentenţa in chestiunea petiţiei alegătorilor români din cercul Vinţului, contra mandatului lui Mayer. Rezultatul ni s’a depeşat astfel: Budapesta, 7 Dec. ora 1 şi 10 min. Petiţiunea de la Vinţ respinsă- Românii obligaţi a plăti spesele Boila. Stăm uimiţi în faţa acestei sentenţe! Dragostea de copii isvorul virtuţilor unui popor. La înălţătoarea serbare a sfinţire! nou ziditei şcoale gr. or. române din Lugoj, care s’a săvârşit săptămâna trecută în prezenţa P. S. Sale Episcopului Dr. Miron E. Cristea, preşedintele comisiei şcolare d-l. Dr. Valeri Branisce a rostit următoarea cuvântare de un adânc înţeles : De stânca Caucazului au ferecat cu lanţuri poveştile străbunilor noştri pe acel voinic al vechimei, care a răpit ceriurilor cea dintâiu rază de lumină, ca să deschidă calea spre propăşire omenimei ce orbeca în întuneric. Şi ca pedeapsă pentru această îndrăzneaţă faptă a lui săvârşită întru luminarea omenimei, ne spun tot poveştile străbune, că vulturul prădalnic venia ziua să roadă ficatul celui ce pentru întâiaşdată a făcut omenimea ,părtaşă de binefacerile luminei. Dar spre mângâierea celor ce luptă pentru lumină şi pentru desrobirea din lanţurile ucigaşe de suflet ale întunerecului, tot poveştile ne spun, că ceea ce rodea ziua vulturul prădalnic, grijea puterea de vieaţă a orei, să crească noaptea iar la loc. Din frământările, durerile, svârcolirile şi sbuciumurile închegate în aceste poveşti cu adânc rost ale lumei bătrâne a răsărit apoi acea solie trezitoare la nouă vieaţă, care se cuprinde în vorbele : Luminează-te şi vei fi! Din înţelepciunea acestei solii se adapă cuvintele mele când zic: Noi vrem să fim! Şi între multele dovezi ale acestei nestrămutate voinţe a noastre, stea şi această casă mare, frumoasă şi încăpătoare, pe care inima caldă şi sufletul sănătos al obştei parohiei noastre a înălţat-o întru luminarea poporului român şi întărirea credinţei strămoşeşti. Căci nu de frumseţea lor s’au înălţat aceste ziduri cu atâte jertfe şi mari sarcini, ci pentru ca încăperile din cuprinsul lor să fie laolaltă o vatră a luminei, un isvor de putere şi vieaţă, fântână fermecată din care se revarsă pentru toţi de o potrivă cei ce se adapă la ea : întinerirea sufletească, apa viie de puteri renăscătoare. Nu creadă nimeni că o şcoală e numai a copiilor, cari vor fi aici aduşi ca să-şi facă creşterea pentru vieaţă. Nu creadă nimeni că şcoala e numai a genunchiului de oameni ce va să urmeze după noi, ci şcoala este mijlocul de creştere pentru toţi cei de faţă, pentru întreaga obşte. Doar şcoala se infăptueşte din dragostea de copii, iar dragostea de copii este mijlocul cel mai puternic pentru curăţirea, înălţarea şi desăvârşirea sufletească a poporului. Î Mi vin în minte versurile unui scriitor neamţ, care atât de cuminte spune: «Dela copiii tei înveţi tu mai mult decât ei dela tine, Doar el învaţă dela tine o lume care nu mai este, Pre când tu înveţi dela ei o lume, care acum fiinţează şi va fi.*)» ! In grabă nici cuprinde nu putem cât de adânc este înţelesul acestor versuri, cari ne spun că adevărata creştere nu o dăm noi copiilor noştri, ci noi o primim prin copiii noştri. Ei ne cresc pe noi s’ar alege din noi, ce ar fi de sufletul nostru, dacă nu am avea copii, daca dragostea pentru ei nu ne-ar face zi de zi mai buni, dacă nu ne-ar curaţi sufletul de toate pornirile rele şi nu ne-ar îmbogăţi inima cu îndemnuri bune?! întreb, ce s’ar alege din noi?! Greul vieţii ne-ar copleşi, sufletul ne-ar seca, pustiul ar cuprinde inima voastră, n’am mai înţelege nici rostul vieţii şi nici voie de a n’una mai avea ! Ura s’ar sălăşlui în inimele noastre, ură faţă de tot ce este în jurul nostru şi ură faţă de noi înşine. Sarbede ne-ar fi zilele, fără ţintă are munca noastră şi plăcerea de jertfă ar fi străină de noi. De la cine să învăţăm iubirea de-aproapelui, dacă nu prin copiii noştri. Doar ei trezesc, ei întăresc în sufletele noastre această temelie a legii creştineşti. «Lăsaţi copii să vină la mine, căci a lor e împărăţia ceriurilor» a zis Mântuitoriul lumei cătră învăţăceii sei. Deabea prin copii se deschide pentru noi oamenii mari împărăţia ceriurilor, căci prin dragostea cătră copii porneşte sufletul nostru pe calea acelor fapte bune, cari ne înalţă de la om la Dumnezeu. Dragostea cătră copii ne desbracă de patimi şi sădeşte în sufletul nostru toate acele îndemnuri din cari se întrupează averea sufletească a unui popor. Nu pentru noi, ci pentru copiii noştrii ne iubim moşia din care am răsărit. Nu pentru noi, ci pentru copii noştri ne iubim limba şi suntem gata a o apăra chiar şi cu vieaţa. Nu pentru noi, ci pentru copiii noştri ţinem morţiş la legea străbună, la biserica cu toate aşezămintele ei. Şi când locul da pe culmi şi glasul tulnicului au chemat pe părinţii şi strămoşii *) Von deinen Kindern lernst du mehr als sie von dir, Sie lernen eine Welt von dir, die nicht »ehr ist, Du lernst von ihnen eine, die nun wird und gilt. Rück 1t. noştri să sară la hotare şi să apere cu piepturile lor ţeara, care pentru sine au făcut-o, pentru sine au vărsat sângele lor cald şi au căzut morţi cu miile, de vedem şi astăzi lungi şireaguri de movile, unde ei odinioară au fost astru caţi ?! Oare pentru sine s’au dus veseli să moară şi nu pentru copii lor, remaşi acasă la vetre?! Toate virtuţile cetăţeneşti, toate virtuţile poporului din dragostea pentru copii s’au născut. Aici zace puterea cea mare de creştere ce o are dragostea de copii asupra noastră. De aceea viitor are numai acel popor, care are copii şi îşi iubeşte copiii! De aceea noi credem numai că ne creştem copiii când ne îngrijim de ei cu dragoste, de fapt însă nu pe ei, ci pe noi înşine ne creştem. Nu ei învaţă dela noi să fie buni şi cu dragoste cătră deaproapele, temelia virtuţilor creştineşti, ci prin ei învăţăm noi să ne dedăm la fapte bune. Ei copiii ne îmbogăţesc sufletul nostru cu porniri bune, ei ne înalţă gândirea, ei ne încălzesc inima, ei ne fac să înţelegem rostul vieţii, să iubim vieaţa şi să ne avântăm la acele înălţimi mai curate şi senine, lipsite de ură şi răutate, unde ne apropiem de vieaţa desăvârşită. Iată deci ce mare însemnătate are pentru vieaţa sufletească dragostea de copii, şcoala adevărată a vieţii noastre. Nu dăm, ci luăm pentru noi atunci când oprindu-ne bucata dela gură, o aducem jertfă pentru copiii noştrii. Şi noi, când am clădit această casă mândră, ca să sălăşluiască între zidurile ei şcoala copiilor noştri, n’am dat pentru alţi, ci am luat pentru noi. Este oare chiar şi numai unul între roi care astăzi privind la rodul acesta al jertfei sale, nu s’ar simţi nu numai mândru de jertfa sa, ci şi mai bun, mai curat sufleteşte, mai împăcat în inima sa?! Nu simţim oare fiecare la noi îndemnul să dăm şi mai mult, să ludicăm şi mai departe, să jertfim chiar de nou pentru a ne întări în inimile noastre acele simţăminte de bucurie, mulţumire şi fericire, cari astăzi ne stăpânesc pe toţi ? ! Vedeţi dar, că atunci când dăm, nu dăm ci luăm, când aducem jertfe pentru copiii noştri, pe noi înşine ne creştem şi Îndreptăm, sufletul nostru îl îmbogăţim cu îndemnuri bune şi din stăruinţele noastre fericirea noastră se naşte. Şi toate aceste dragostei de copii avem să le mulţumim. De aceea am zis, că şcoala nu e numai a genunchelui, ce are să urmeze după noi, ci este mijlocul cel mai puternic de creştere pentru noi toţi cei de faţă, pentru înălţarea sufletească a noastră a tuturor. O vatră de lumină am întemeiat, un isvor de putere şi vieaţă, fântâna fermecată din care se revarsă pentru toţi cei ce se adapă la ea: apa viie a renaşterii sufleteşti; dovada viie a nestrămutatei noastre voinţe că vrem să fim şi suntem vrednici a fi ! Roadă vulturul prădalnic ficatul, căci iarăşi creşte la loc, dar am prins raza cerească a luminei: ne luminăm şi vom fi. Epistolă din Cluj. — Nov. v. 1911 — Duminecă după prânz din piaţa Clujului, în acest coteţ vast de preumblare, unde oamenii formează înşişi un carusel, împinşi de golăciunea şi monotonia acestui oraş, s’a adunat vulgul. Un cerc des de soldaţi, flăcăi de ţărani şi servitoare, împestriţat ici colo cu câte un turist tinerel, ce-l vezi furişându-se şiret printre înulţime. In această clipă îmi pare că văd cum mi să discompune Clujul în factorii săi constitutivi. Magnaţi, cocişi, servitoare, turişti, cafenele de noapte, cârciume şi... să zicem cinematografe. Şi deasupra tuturor acestora fâlfăe victorios spiritul Clujului, spiritul părăginirii... Am văzut multe oraşe, dar n’am văzut unul atât de putred, atât de lipsit de avânt, cu atâta spoială şi sulemeneală pe faţa-i sbârcită de dărăpănare. Impresia ce ţi face oraşul ca atare, e a unui sat mare, cu strade largi şi lungi, câteva case noi mai frumoase zidite tot la un V2 (10 chilometru distanţă, încolo căsuţe, colibe şi grajduri într’o disordine exemplară Sărmana » Alma Mater« parcă Îşi trăeşte sfârşitul vieţii întrun loc ascuns şi părăsit. Şi vai, in acest cuib, in acest cucuş al trândăviei, unde ştiinţa e cruntată, lumina e scurtă la vedere arta e schinjiuită şi vieaţa socială e mocirloasă, în acest lăcaş unde de sute de ani n’a străbătut avântul nobil, sunt siliţi să tânjească an de an o sumedenie de tineri Români, cari vin înflăcăraţi da idealul culturii, cu sufletul setos de ceea ce în zadar aşteaptă: avânt, artă şi acea şcoală, ce te prepară nu numai pentru câştigarea pânei, ci şi pentru însuşirea acelor condiţii de vieaţă prin cari îţi cultivezi caracterul purtarea şi bunul simţ. Spiritul Clujului a suprins pe bătrâni, spiritul Clujului a ademenit pe tineri, şi tot »El« vă va întâmpina şi pe voi, cari mai doriţi a veni încoace. Eu din partemi nu cred, că acest înger negru de pază al Clujului va dispărea în curând. Deci dau sfatul fie-cărui tipar, ce voesta să-şi arunce sămânţa culturii sale în pământ bun şi roditor, să înconjure întru cât să poate acest loc sterp şi gol din ogorul civilisaţiunii şi înaintării. Căci până când nu să va afla acea considerabilă forţă morală, care să va putea emancipa pe sine şi cu sine întreaga vieaţa Românească de aci, de sub presiunea continuă a stagnării şi a inconştienţei etice şi individuale, până atunci Clujul tot »Clausus« va rămânea, închis între marginile lipsei de orice adevărat progres. Şi aceasta cred, nu va răuşi nici când pe deplin. Ioan Alexandru. P. S. Numai statuia lui Matta, această peatră mută a gloriei latine, îţi mai reaminteşte de falnica cetate de pe vremuri a Romanilor, Napoca. 1) Dut*ţi-vă la dracu, sus, nemişcat şi ţeapăn, încât cu toţii crezurăm că e mort şi unii ne pregăteam în minte vorbele aspre cu cari să luăm la răspundere pe Italian. Iar alţii râdeau. Insus proprietarul credea că i-a murit, poate că de foame, scumpul său prizonier, şi astfel se temea că pe lângă batjocură şi ruşine, va rămânea şi de pagubă de câteva lire. In necazul său se întoarse către cei ce râdeau şi le trânti un «Andate al diabolo»1 apoi cu un băţ lung începu să mişte scorpionul. Se vede că era numai leşinat, sau cum explica Italianul dase damblaua în el, din cauza luminii. Câtăva vreme încercările cu băţul au rămas zadarnice, aşa că eram convinşi că reprezentaţia era definitivă. «Ţi s’a sinucis scorpionul în pahar, ca să se răsbune pe d-ta că l-ai prins!» — «L-ai găsit mort ştrengarule, şi ne-ai prostit degeaba!» — Dar pe când ne băteam joc aşa, scorpionul a început să mişte picioarele, tot mai vioiu ,şi în urmă, s’a întors încet cu spatele în sus. Şi iarăş a stat nemişcat. Şi iarăşi au început glumele. «Doarme adânc! S’a întors pe altă lăture, că se plictisise tot pe-o parte cu somnul». — «L’am auzit căscând ... » Italianul suflă în cărbuni, să ardă tare, şi-a înpins pe scorpion cu băţul spre cărbuni. Scorpionul începu să facă violente mişcări din coadă în toate direcţiunile, dar fără să-şi mişte trupul. Acum, n’aş putea spune lămurit cum şi când a început interesantul joc al «desperării» scorpionului, cum zicea Italianul. Mă întorsesem pe-o clipă cu faţa îndărăt, iar când privi din nou pe tablă, scorpionul era în fugă de-a curmezişul cercului de cărbuni. Dar nu mi se părea deloc desperat. Ba, dimpotrivă, foarte nepăsător. Când ajungea la zidul de cărbuni, sta puţin pe loc, şi isbra o singură dată cu acul din coada furcii, o singură dată şi drept în jos, în tinicheaua de sub el, ca şi când un om, ce scrie, ar bate cu vârful creionului odată pe hârtie şi-ar zice : Aici punti! Apoi se întorcea într’altă parte fără nici o grabă, ca unul ce să plimbă, şi când ajungea într’alt loc la cărbuni, repeta acelaş lucru: Aici punct! Şi tot aşa a făcut de unsprezece ori. Deşi nu vorbiam nici unul dintre privitori, şi stăm cu ochii fixaţi, monotonia plimbării răculeţului începu să ne plictisească. O, dar la al doisprezecelea punct, îndrăcitul de dobitoc, fie că se plictisise şi el de atâtea puncte, fie că nu voia să-l credem un neghiob care-şi plictiseşte admiratorii, făcu o figură vrednică de laudă, care însă — şi cred că însuş el va fi recunoscut-o — nu i-a reuşit pe deplin. Se ▼ede că a voit să facă un salt mortal, să se dea peste cap, dar în loc să cadă tot în picioare, ca măscăricii dela circ, a căzut întins pe spate. Şi iarăş cred că ruşinea ce-a păţit i s’a schimbat în furie, nn adevărată furie, căci eu, cel puţin eu unul, nu pot crede că prefecâtoria e în stare să facă atâtea nebunii câte a făcut apoi răculeţul acesta. A sărit pe picioare şi a început să fugă în toate părţile, cu o nespusă iuţeală, de credeai că duhul rău s’a sălăşluit întru dânsul, cum zice scriptura. Şi cu sprintena lui coadă lovia în dreapta şi în stânga şi drept în sus şi drept în jos şi şi-o purta roată ca un biciu. Cu toate că eram departe de el şi ştiam că nu poate sbura, eu totuş mă îngrozisem, şi mă înfiora de câte ori se întorcea spre partea unde eram eu. Dar dacă sare — bată-l Dumnezeu — în obrazul cuiva? Ori scapă dintre cărbuni şi-şi caută adăpost printre noi, undeva pe sub haină. Şi par’că îl simţeam cum mi se urcă pe sub mânecă în sus spre umăr. Şi o spun, deşi e cam cu ruşine, că aş fi vrut atunci să fiu mai bine într’altă parte, şi dacă aş fi putut, aş fi ieşit dintre privitori. Şi doream din tot sufletul să se isprăvească odată cu reprezentata. Acum, după cum vedeam din feţele mulţămite ale celorlalţi, numai eu eram aşa, nu ştiu cum să zic, înspăimântat, deşi nu eram, căci îmi plăcea şi mie svârcolirea bietului scorpion, dar prea era fioroasă priveliştea furiei nemărginite dintr’o dihanie aşa de mică. In urmă Italianul n’a mai voit să împingă cărbunii, ca să strâmteze cercul de foc pe lângă scorpion. Credea şi el că ne ajunge şi nădăjduia că va mai avea fericirea să dea şi alte reprezentaţii cu el. Işi ţinea pregătit paharul să-l pue peste răculeţ, şi să-şi bage averea la adăpost. Dar n’a avut acest noroc. Nu, pentrucă într’o clipă, într’atâta de iute clipă, încât nu ne am putut da seamă de ea, scorpionul Îşi dase nobilul său suflet în mânile Creatorului! Dar cu glorie! Pierise pe rugul care avea să-l mistue şi să prefacă scrum şi cenuşe. Anume, ajungând aproape de cărbuni, s’a întors foarte repede şi-a apucat-o de-a curmezişul cercului drept spre cealaltă parte. Şi fiindcă asta o făcuse el de multe ori, nu Par a urmărit cu atenţia ce s’ar fi cuvenit celui din urmă drum ce-i făcea. Căci a fost cel din urmă: s’a urcat peste zidul de cărbuni şi a ars acolo. Acum cine-ar şti spune de ce? O fi voit poate să încerce să treacă peste ei? Ori nevrând a ajuns în foc, neavând putinţa să se întoarcă aşa de repede din avântul ce şil luase? Că ar fi făcut-o anume, ca să moară, nu e de crezut, fireşte, pentru că ajungând pe cărbuni, a voit să se întoarcă şi a rămas mort cu capul întors spre stânga încotro încercase să cârmească spre a ieși din foc. Q. Cosbue. & A Ii S î' AT R AS81 L V â N I * $ Mr. 258 — 191 ].