Gazeta Transilvaniei, iulie 1912 (Anul 75, nr. 144-168)

1912-07-01 / nr. 144

Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul : pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe */, an 12 cor., pe­­/4 an 6 cor. Pentru România şi străinătate pe an 40 franci, pe */, an 20 franci, pe */4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe y, an 10 coroane, pe y4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Vălenii de Munte. Astăzi, când la Vălenii de Munte se desfăşură în toată gran­­diositatea sa serbarea culturii ro­mâneşti, cucernic mă gândesc la lupta înverşunată, la războiul mare, care a pregătit biruinţa acestei culturi. Iar din mijlocul acestei lupte, din vârtejul acestui război se desprinde figura ostaşului mare, care fără pic de popas şi fără şo­văire s-a străduit să­­ scoată birui­tor stindardul românesc, Nicolae Iorga, omul cu sufle­t mare, carac­terul de bronz, gatra în tot mo­mentul de jertfă. Ca orice martir, drumeţul neostenit este astăzi spi­ritul, din care se ţese serbarea de la Văleni. In vremea când acest om a luat lupta pentru a duce la biru­inţă spiritul sănătos naţional , în calea lui se iviră o mulţime de duşmani. Ciocnirea fu înverşunată, dar Iorga a învins şi astăzi Văle­nii de Munte pun cununa de lauri pe capul eroului biruitor. Tot ce neamul românesc are mai de seamă, urmaşii voevozilor de ori şi regele de m­âne al ţării­ româneşti, vine­ să se închine duhului de la Văleni şi să pecetluiască pentru vecie stră­lucirea culturii româneşti, care se ridică din mijlocul frământărilor unui neam, ca cea mai splendidă podoabă şi ca cel mai grandios simbol al existenţii acestui neam. Vălenii de Munte zboară as­tăzi pe bubele fiecărui intelectual român. Ac­eastă urbe e universita­tea neamului românesc întreg, ea e izvorul­­de apă vie, care adapă pe cei setoşi, ea e făclia, ale cărei raze ir tfăsură într-o lumină feerică un neam întreg. Prinţu­l, care mâne va purta coroana ţârii româneşti aleargă la Văleni, ca laici să înveţe dela marii dascăli ai , neamului şi îndeosebi dela apostolul cu suflet mare, cum trebue cârmuit un neam. Aceşti dascăli vor fi sfetnicii lui şi chipul lor luminat va fi semnul, după care îşi va îndrepta sceptrul său. Vălenii de Munte însemnează începerea unei epoce de strălucire pentru neamul românesc, ei sunt simbolul adevăratei unităţi cultu­rale, care a fost şi este steaua ficsă, după care se îndreptează tot Românul, căci această unitate cul­turală este egală cu chestiunea de existenţă a neamului românesc. Noi cei de sub coroana Satului Ştefan, cari ne topim energiile în mistuitoarea luptă, ce o purtăm pentru mântuirea vieţii noastre, ne oprim pe-o clipă şi plini de nă­dejde ne îndreptăm ochiul ostenit spre steaua ficsă, care străluceşte astăzi pe orizontul ţării româneşti. Tresărim în faţa ei şi parcă o uşu­rare se aşează atotstăpânitoare pe sufletul nostru. Din mijlocul puvo­­iului de prigoniri, la cari ne-a o­­sândit soartea, gândirea noastră se cutremură, ca de puterea unui fe­nomen menit să schimbe cu stră­lucirea sa faţa îndoliată a vieţii noastre. Basarabia înstrăinată seacă ar­pele Prutului, Macedonia sfarmă şirurile bandelor duşmane şi Ar­dealul posomorât îşi trimit astăzi la Văleni pe fii lor, ca să ducă închinare duhului mare, ce stră­luceşte astăzi acolo, ca un sem­n al unor vremi de mântuire. Binecuvântarea, pe care o dă mitropolitul Pimen lăcaşului de cul­tură de la Văleni, e rugăciunea, care stăpâneşte astăzi toate ini­mile româneşti. Ea e harul chemat să topească ghiaţa, care învăluise până acum conştiinţa şi să sfarme lanţurile, cari au ţinut încătuşată gândirea românească. Nici când poate n-a pulzat mai viu şi mai plin de demnitate su­fletul românesc ca astăzi la Văleni. Istoria va însemna cu litere nepe­­ritoare valoarea zilei de astăzi, căci ea e espresiunea cea mai vorbitoare a strălucirii, pe care în temeiul numărului său şi a situaţiei sale o merită fără îndoială neamul româ­nesc, care vreme de veacuri a stat sentinelă neclintită la porţile Euro­pei, apărând cultura şi civilizaţia acesteia. „Gazeta Transilvaniei“ acest organ îmbătrânit în luptă, dar ne­înfrânt, trimite salutul său Univer­sităţii de la Văleni şi se închină cucernic în faţa acelora, cari au creat acest sălaş strălucit pentru cultura românească şi îndeosebi plecăm acest steag în faţa profe­sorului N. Iorga, apostolul mare, care prin munca sa neobosită a înălţat la atâta strălucire spiritul românesc. Domnia lui Guval. Din Zagreb se anunţă, că Duval persecută cu furie pressa şi ziariştii, cari nu îi se pleacă. Mai nou poliţia Banului a surghiunit din Zagreb pe 5 ani pe ziaristul Grga­­zevici, de naştere dalmatin, care scria articoli documentaţi contra Banului în ziarele din străinătate, şi cu deosebire in certo dalmatitte.­­ Redactorul ziarului «Pocret», Gas­­i Mareţ a fost condamnat la 10 zile în­chisoare, pentru­ că s-a aflat la locuinţa lui broşura «Nova Borba», în care se cuprind atacuri vehemente contra Ba­nului. Externe. Minstrul de răsboiu al Turciei Şefket-Paşa a demisionat. Mi­nistrul marinei a luat interimatul răs­­boiului. In scrisoarea de demisiune, a­­dresată marelui vizir, Şefket-paşa dec­lară, că se simte prea slab spre a pune în aplicare noua lege votată de camera turcească relativ la eliminarea politicei din armată. — O telegramă din Pettersburn anunţă, că marinarii din Sevastopol s'au­ răsvrătit. Ziarele au fost o­­ e In lista Membrilor societăţii lite­rare »Junimea« din Iaşi, listă păstrată de scriitorul­ acestor rânduri, este Înscris la No. 82 miimele: »loan Luca Gara­­giale*. Iar­­la deosebitele rubrici ale listei stă însemnat cu însăşi mâna lui Gara­­giale: «Netfscut în 1853 Ianuarie in 29 în Mărgijieni (Prahova)«. Iubitul nostru Caragiale nu împlinise încă şaizeci de arci, când a fost răpit din braţele fa­miliei sale şi din mijlocul publicului, care chiar în timpul cel mai recent li aratasept atâta dragoste şi ii făcuse atâ­tea ovaţiuni. Caragiale veni Întâi în Iaşi in luna Octom­vrie 1878, împreună cu d. T. Ma­­iorescu, cu ocaziunea unei serbări ani­versare a societăţii »Junimea«. In casa mea el ceti întâi şi’ntâi »O noapte fur­tunoasă«, faimoasa comedie, care a fă­cut o revoluţie Întreagă în teatrul românesc. Nu-şi poate cineva închipui ce efect a produs această piesă, citită de însuş Caragiale în cercul »Junimii«. Vocea sa cam răguşită ce se potrivea de minune cu personagiile din maha­lalele Bucureştilor ; jargonul special al acestora ; luarea în râs a frazeologiei politicianilor liberali din acele timpuri," garda naţională de curând înfiiinţată şi care, mai ales după vitejia arătată de oştireal noastră în Bulgaria, pe câm­pul de răzb­­oiu da loc la atâtea zefle­mele, — toiate acestea împreunate cu meşteşugită­ alcătuire a piesei, încântară pe membrii­­ societăţii literare din Iaşi. Intr’o unire­­toţi îşi exprimară părerea câ s’a ivit în­sfârşit în literatura română un autor dramatic original. Cu acelaş entusiasm fură primite şi sceneta »Cu­­conul Leonida faţă cu reacţiunea« şi câţiva ani mai târziu »Scrisoarea pier­dută«. Toţi încurajară pe Caragiale să urmeze pe o cale aşa de frumos înce­pută ; in special eu 11 îndemnam cu neo­bosită stăruinţă să scrie şi iar să scrie căci, publicând piesele sale întâi şi intâi­no Convorbiri Literare, revistă pe care o conduceam, eram la locul cel mai potrivit pentru a constata marele efect ce făceau asupra publicului cititor. In timpurile acelea Caragiale venea adeseori la Iaşi şi In casa mea era considerat ca făcând parte din familie, ca un copil al casei. Odată, abia sosit, după ce-şi lăsă sacul de drum la un domn profesor, Cujbă, care-i găzduia, el veni, după obiceiu să dejuneze la mine şi trimise de acolo amicului său d. Petre Missir următoarea scrisorică in versuri de care s’a făcut mare haz: Miastraş, Sănt In Iaşi, Sau In Ieşi, Dacă ieşi De la slujbă Vin la Cujbă. Al­matale Caragiale. Prânzurile le lua toate la mine: serile le petrecea de asemenea obici­nuit in familiea mea, având o deosebită plăcere să asculte muzică; se făceau câteodată lecturi comune, iar când oa­rele treceau cu simplă conversaţie, era o adevărată plăcere să asculţi pe Cara­giale, totdeauna vesel şi totdeauna dis­pus sâ la In râs cu mult spirit persoa­nele cu pretenţie de mare cultură şi starea noastra socială In­deobşte. Intr’o zi Caragiale îmi propuse să scriem Împreună o operă comică. Pri­mind, împrumutarăm subiectul dintr’o novelă a d-lui Nicu Gane »Hatmanul Baltag« și ne propuserăm să începem lucrul de îndată. Dar Caragiale se ho­­tărî foarte greu să înceapă o lucrare și adesea eram desperat când, cu toate îndemnurile mele, colaboratorul meu imi tot repeta că trebue să avem răb­dare şi o să aşteptăm momentul inspi­­raţiei­. In sfârşit lucrarea începu. Ca­ragiale făcu proza, cu versurile, iar Înscenarea o combinarăm împreună. Muzica fu compusă de D. Eduard Cau­­della şi Teatrul Naţional din Bucureşti puse opereta in repetiţie. Reprezentată spre sfârşitul stagiunii 1885, »Hatmanul Baltag« avu mare succes, fiind in gustul publicului şi muzica şi textul şi jocul artiştilor (Iulian, Mateescu, Dă­­neasca.). Reprezentaţiile au fost numeroase; cupletele se repetau pretutindeni, iar valsul »Un bărbat ce se respectă« o fericită inspiraţie a compozitorului, se auzea în toate localurile publice şi se filiera pe toate uliţele. Dar, cum e la noi, opereta n-a mai fost pusă nicio­dată in repertoriul teatrului naţional: prea erau năcăjiţi compozitorii din Bu­cureşti de succesul d-lui Caudella din Iaşi. Interesant este că in cursul aces­tei primăveri, după aproape treizeci de ani, Hatmanul Baltag, a fost reprezen­tat la Cernăuţi de o trupă de amatori cu mare succes, pe cât aud. Reuşind această lucrare comună, Caragiale m-a îndemnat adesea şi cu multă stăruinţă să scriem împreună o dramă, dar eu n-am primit propunerea în nici un chip, nesimţindu-mi de loc dispoziţii pentru lucrări de acea natură. Caragiale se puse atunci singur pe lucru şi compuse drama în două acte »Năpasta« care şi ea, ca toate celelalte opere teatrale ale sale (afară de »De-ale Carnavalului«), făcu epocă pe scena Teatrului Naţional. Până la un timp nu numai piesele dar şi toate celelalte scrieri ale lui Ca­ragiale s-au tipărit în Convorbiri Lite­rare : O făclie de Paşte; Grand Hotel Victoria ; Amintiri din teatre etc. Mai târziu insă el părăsi Convorbirile fiind cam supărat pe Directorul acestei re­viste. Cauza era următoarea: Prin anul 1888, devenind vacant postul de Direc­tor general al teatrului naţional, el so­licită această funcţiune de la d-l T. Ma­­iorescu, atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Ministrul ezita şi mă consultă şi pe mine. Fără şovăire, deşi eram cel mai bun prieten al lui Caragiale, eu îmi dă­dui părerea că ar fi mai bine să i se găsească o altă funcţie mai potrivită caracterului său. Prea era grea o ad­ministraţie atât de vastă şi de compli­cată pentru o natură mai predispusă la lucrări de imaginaţie decât la o muncă istovitoare de seacă administraţie şi la conducerea acelei­­gens irritabilis,a acelei clase de oameni susceptibili şi nervoşi cum sunt artiştii şi artistele dramatice. Părerea mea i-am spus-o lui Ca­ragiale în persoană şi el nu mi-a er­­tat-o. El era oarecum născut şi crescut în teatru; iubea teatrul peste măsură şi visul său, încă din întâia tinereţă, era să ajungă odată Director general al Teatrului Naţional din Bucureşti. Stă­ruinţele sale isbutiră până in sfârşit. D. Maiorescu riscă încercarea şi îl nu­mi în funcţiunea atât de mult dorită. In curând avui însă mâhnirea să cons­tat că nu mă înşelasem în prevederile mele. Teatrul mergea rău, tot mai rău. Caragiale nemulţămit, desgustat, nu ştiu cum să scape mai repede de locul pe care îl crezuse încântător şi îi pro­curase numai desamăgiri. De atunci încoace relaţiile noastre se mai recită ; scrierile sale ulterioare el nu le mai publică în Convorbiri Li­terare. Negreşit că »Momentele« şi alte novele şi schiţe nu se pot compara cu scrierile sale dintâi. Toate dovedesc însă că sunt lucrările unui autor de mare talent, cu o admirabilă fineţă de observare, minunat cizelate şi scrise într-o limbă bogată şi frumoasă. Am aflat că în anul acesta chiar, Caragiale, mai ales după îndemnul ac­tualului director al Teatrului Naţional, d-l I. Bacalbaşa, ar fi scris aproape un întreg o piesă nouă ce va fi reprezen­tată la iarna viitoare. Cei cari cunosc findamentele ei generale susţin că ar fi tot aşa de bună ca întâile sale comedii. Convorbirile Literare pierd prin moartea prematură a lui Caragiale pe unul din cei mai însemnaţi colaboratori ce au avut, toţi iubitorii de literatură şi de teatru pierd un autor, care timp de treizeci de ani i-a desfătat cu crea­ţiile sale şi a provocat câte­odată un nedescris entusiasm, iar scriitorul aces­tor rânduri işi aduce aminte cu duioşie de orele nepreţuite, petrecute cu Ca­ragiale. (Conv. Lit) Jacob Negruzzi, X116I­­punte de a publica amănunte asu­pra răsvrătirei. — Primul ministru rus Ko­ Jcorvzety a făcut faţă de coresponden­tul din Petersburg al unui ziar berlinez următoarele declaraţiuni relativ la întâlnirea de la Baltis­chport : In timpul întrevederei am con­versat în patru rânduri cu împă­ratul Wilhelm şi am conferit de mai multe ori cu cancelarul german. Cu ocasiunea acestor conferinţe m-am convins că împăratul do­reşte pacea în mod sincer. Am avut ocaziune de a mă convinge de sincera prietenie a împăratului Wilhelm pentru Rusia cât şi des­pre sinceritatea politicei germane. Apropierea bărbaţilor de stat ger­man şi schimbul de vederi ce l-am avut cu dânşii au întărit prieti­­nia ruso-germană, care se bazează pe încredere reciprocă. Împăratul Wilhelm a părăsit Baltischport pe deplin satisfăcut fiind convins de prietinia şi sin­ceritatea ţarului. Episcopia gr. cat. maghiară. — Comunicări şi păreri. — Ştirea despre înfiinţarea epis­copiei gr. cat. maghiare a produs impresii dureroase în toate cercu­rile româneşti, atât aici la noi, cât şi la fraţii din România. Faptul însă e împlinit şi acum n-au loc lamentările, ci să privim cu curaj în faţa pericolului. Căci deşi prin noua episcopie nu se va creia Ma­­ghiaria utopică cu o limbă, nici nu se vor împlini toate dorinţele extravagante ale şovinismului exal­tat, dar e sigur, că apostolii nouei episcopii vor lucra din răsputeri pentru stricăciunea noastră biseri­cească şi naţională. Şi ne vor strica mult dacă nu vom fi oameni la locul nostru. Asupra acestui mare eveni­ment vom avea prilej să revenim, poate de mai multe ori. Azi dăm următoarele informaţii: Comunicatul „ Unirii“. In numărul său ultim, de joi, «Unirea» are următorul comunicat: «La închierea foii primim din Roma următoarea telegramă : Azi în 10 Iulie n. s’a publicat en­ciclica prin care se înfiinţează noua dieceză gr. cat. de Hajdudorog cu limba liturgică vetero grecă. Prin aceeaş en­ciclică se interzice aspru folosirea lim­­bei maghiare la liturgie şi cântările liturgiei şi se concede terminul de 3 ani preoţilor pentru însuşirea acestei limbi. Deodată s’a încuviinţat înfiinţa­rea vicariatului in Săcuime.­­Seara­, Ziarul «Geara», publică cu titlul «Catolicii în contra limbii româneşti» următoarele reflexii: Presa ungurească înregistrează, cu nestăpânită satisfacţie şi trude, ştirile oficioase despre confirmarea papală a faimoasei episcopii unite maghiare, care ţinteşte la maghiarizarea prin forţă a bisericei fraţilor noştri din Ardeal şi Ungaria, uniţi cu Roma. Faptul Intr-adevăr, e de o gra­vitate excepţională, pentru­ că se pun in joc nu numai interesele naţionale româneşti de dincolo, ci şi situaţia pri­vilegiată de care se bucură catolicii la noi in ţară. Deunăzile spuneam in «Seara», că va fi o mare primejdie pentru catoli­cismul din România, dacă Scaunul Pa­pal va da aprobarea sa planurilor ma­chiavelice ale guvernului unguresc. Atunci, din sferele arhiepiscopiei ca­­tolice de la Bucureşti, s-a lansat zvonul, că Papa va ocroti, după cuviinţă, pe fraţii noştri uniţi şi nu va aproba ideea episcopiei maghiare, care ar rupe din trupul Mitropoliei Blajului şi al episco­piei de Gherla peste o sută de comune româneşti. Toate ziarele, de la noi şi de peste munţi au luat act de această informa­ţie şi au dat expresie liniştirei senti­mentului public românesc. Iată insă că, asemenea unui fulger din senin, guvernul unguresc vesteşte triumful său şi capitularea Scaunului

Next