Gazeta Transilvaniei, septembrie 1913 (Anul 76, nr. 190-213)

1913-09-19 / nr. 204

nr. 204 Brasov, Joi in 19 Septemvrie (2 Octomvrie) 1913. LXXVI. ABOMENANTUL: Pe an sub­ . . . 24 Cor. Pa o m­m­. da­ta 12 „ Pe trei Soni. . . 8 ,, Pantru România şi străinătate : Pe un an. . . . 40 'ei. Pa o jam. de an 20 TELEFON N­. 336, POLIT NATIONAL-4» REDACŢIA Sl ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 80 INSERATELE «a primesc la adaimi­­traţie. Preţul după tarif şi învoială. m­anuscrisele nu se tr­­m­poiette. Vizita ministrului de instrucţiune la Arhiereii noştri. Trăind sub vraja puterii ro­mantismului şi, poate călăuziţi şi de dorinţa de a cunoaşte din in­­tuiţiune împrejurările de vieţuire şi păsul milioanelor de supuşi, cari prin grele contribuţiuni de bani şi de sânge susţin dinastiile, le mă­resc fericirea şi le înalţă gloria, domnitorii încoronaţi porneau în ve­hicul la drum. Travestiţi şi incognito intrau în casele ţăranilor şi acolo, stând cu ei de vorbă, se informau cu dea­­mănuntul despre tot ce privea cort­­diţiunile lor de existenţă. înalţii vi­zitatori căutau însă mai ales să afle, întrucât executau poruncile mai înalte ceata de slujbaşi dela cel mai mare până la cel mai mic între aceşti puţini adevăraţi domnitori ai popoarelor, istoria ne prezintă pe Enric al IV, regele Franţei, a cărui inimă era atât de mult contopită cu a supuşilor săi, încât nobilul rege se îngriji ca Du­mineca şi în zile de sărbătoare gă­ina grasă să nu lipsească de pe masa ţăranului eău francez. In ciuda rigurosului ceremonial de curte şi al exclusivistului aer de suverani­tate, ce nu-l întâlnim la nici o curte domnitoare din Europa, împăratul­­filosof Iosif II a păşit pe urmele domnitorilor umanişti. Figura sa legendară este şi va rămâne b vie veacuri dearândul în memoria ace­lora cari îndureraţi privesc la era­­biema celor doi vulturi. Dar şi principele Alexandru Cuza, vestitorul desrobirei şi pre­gătitorul unităţii liberului regat ro­mân, în scurta sa domnie n’a dat cele mai eclatante dovezi cât de mult îşi iubeşte poporul? De la clăcaşul legat de glie până sus la marele vornic nimeni nu i-a scăpat din vedere. Acest drum al romantizmului, ca să nu-i zicem­, al interesării dom­nitorilor sau cârmuitorilor de soar­­tea mulţimei supuse, începem — deşi nu pretutindenea — a se curma tot mai mult. Rigidul realizm ca conven­­ţiunile diplomatice şi formele sale de stat a pus — mai vârtos la noi — între domnitor şi deosebi­tele popoare un părete despărţitor: ministerul responsabil maghiar. Romantizmul, puţin cât va fi mai rămas, a dispărut şi inima înaltului Cap încoronat nu se mai apropie de noi ca în trecut, deşi spiritul democraţiei chiar şi în statele cele mai absolutistice se pregăteşte a-şi serba triumful. Pe drumul bătut odinioară de unii domnitori populari vedem por­nind de astădată pe unul dintre sfetnicii Maiestăţii Sale. Este ministrul de instrucţie şi culte, cu care capii bisericelor noastre, în urma naturei afacerilor lor, sunt puşi în continuă legă­tură mai mult decât cu oricare altul. Scopul venireî ministrului Dr. Iankovich Bela în părţile noastre nu este nici vr’o dare de seamă înaintea alegătorilor săi, cum a fost acea a fostului său coleg pa­­namist Lukács, nici desvălirea vr’unui monument pentru eterni­zarea tendinţelor culturale ale ra­sei domnitoare, nici inaugurarea vr’unui înalt institut de învă­ţământ. Ori­cât de tainică s’ar părea ţînta călătoriei sale, o rază de lu­mină revarsă asupra ei cercetările făcute acum sunt câteva zile în aceste părţi de ceilalţi doi colegi ai săi: ministrul de interne Sándor Jănos şi cel de industrie şi co­merţ. Ţipetele ieşite ca din guri de şerpi ale presei maghiare şi gentrgilor ruinaţi aduseră la faţa locului pe aceşti doi salvatori ai maghiarimei ardelene ca să stu­dieze şi combineze mijloacele prin aplicarea cărora s’ar putea aduce mai curând la sapă de lemn po­porul nostru şi a mântui astfel Transilvania de pericolul valah. Acţiunea de sondare între­prinsă de ministrul de instrucţie, putem afirma cu certitudine, în­tregeşte planul celorlalţi doi colegi ai săi. Şi in acest plan joacă un rol deosebit episcopul romano-ca­­tolic din Alba-Iulia, contele Mailáth, având acesta misiunea specială, ca factor principal la înfiinţarea episcopiei gr. cat. maghiare de Hajdudorogh, de a ajuta şi în­lesni organizarea şi extinderea a­­cestei episcopii asupra ţinuturilor ardelene. Să nu crează cineva, că mi­nistrul de instrucţie prin vizitele sale ce Ie va face mâine şi poi­­mâne Archiereilor noştri, ar fi con­dus de dorinţa de a căuta oare­cari puncte de înţelegere cu su­premii factori ai bisericilor şi şcoa­­lelor noastre pentru a pune la cale mult buciumatul pact româno-ua­­ghiar. El a interzis întrunirea învă­ţătorilor noştri la Cluj, dar şi-a notat foarte bine deciziunile luate în congresul secuiesc de la Élőpatak. El vrea ca prin proiectul de lege ce-l va supune parlamentului încă în sesiunea aceasta, să statifice­­ institutele noastre pedagogice. Doar’ planul se află în ministerial de instrucţie şi e lucrat deja din 1902, când fostul ministru de culte Wlas­­sics, făcuse o asemenea călătorie prin părţile noastre şi se oprise şi pe la Sibiuu. Şi planuri de aceste ne oferă şi jidovitul „Pesti H.“ care în Niul său de la 11 Sept. zice: „Calificarea de învăţător în Ungaria este o problemă de stat; pornind din acest principiu toate institutele pedagogice de învăţători şi învăţătoare pentru şcoalele ele­mentare şi civile trebuesc­ „statifi­­cate.“ Că vizitele ministeriale apăr­­ţile noastre n’au nimic din roman­tismul vechiu, din contră, că ele ur­măresc faţă de noi planurile cele mai infernale, ne-a dovedit-o şi Hieronymi, care, la 6 săptămâni, după reîntoarcerea dela noi, a desfiinţat prin ordinul său draconic partidul nostru naţional. Din cons­tatările de pănă aci cunoscând rostul venirei sfetnicilor Msj. Sale prin părţile noastre, despre dl mi­nistru de instrucţie Dr. Iankovich Bela încă putem crede că nu se va prezenta la arhiereii noştri cu ramura de măslin. Prin promisiuni, ori perspec­tive de avantaje bogate materiale, onoruri şi distincţiuni trecătoare pe seama arhiereilor şi a celor ce vor sta aproape de neagra ispită, ministrul va cerea să câştige con­sensul conducătorilor bisericilor noastre naţionale pentru planurile sale. Satana se va apropia de ei ispitându-i cu feluritele sale mo­meli, le va îmbia vremelnicele bu­nuri pământeşti. Şi în moment,­­când vor u­iunde mâna, cu care decenii de a rândul au adus sfân­ta jertfă la altarul Domnului, cu care au împărţit binecuvântarea unui popor martir, pe care au pus-o pe capetele celor ce i-au tri­mis în fruntea turmei credincioase să le vestească adevărul — şi să întoarcă crucea împotriva acestei turme —în acel moment iadul în­treg se va deschide sub picioarele lor. Blăstămul unui popor tradat îi va urmări aici şi în cealaltă lume. Dar aceasta nu se poate ! Capii bisericilor noastre vor considera această vizită drept mo­mentul cel mai potrivit pentru a spune înaltului sfetnic al Majestă­­ţii Sale : Fi bine venit ! A sosit mo­mentul suprem ca să stăruieşti pe lângă colegii Exc. Tale ca în­cercările de a ne desfiinţa naţiona­li­ceste să încetez?, şi între fii mei sufleteşti să aduci pacea lăsându-i sa se roage lui Dumnezeu şi să se cultiveze în limba lor. Şi cel mai mic lucru, o mică promisiune, ce mi-ai cere o împotriva intere­selor neamului meu, nici cu pre­ţul vieţii nu ţi-o fac. Mai bucuros mă supun crucificării. Acesta m­i-e cuvântul din urmă !... După o astfel de vizia, Ministrul de in­strucţie se va convinge că popo­rul nostru martir are Arhierei, — Arhierei mari, cari prin cuvinte şi fapte se apropie de Christos şi că ori­ce încercări de a desfiinţa acast popor — sunt zadarnice. Ag. „încercare de monografie asupra Cetăţii Syistsral-u­luii4. de G. Popa-Lîsseanu, Bucureşti, Septemvrie 1913. Tocmai în momentul când sufle­tul nostru se călea prin reacţiunea provocată de protocolul dela Petersburg şi de grandomania vecinilor dela Sud, şi-a făcut apariţia lucrarea d-lui pro­fesor Popa asupra cetăţii Silistra, care devenise în vremurile din urmă pentru noi un simbol. Cartea e astfel de ac­tualitate şi corespundea unei necesităţi simţite. Cu multă sârguinţă şi pricepere autorul urmăreşte istoricul cetăţii, din cele mai vechi vremuri şi până în zi­­lele noastre inzistând un­­chip deosebit asupra epocei lui Mircea cel Bătrân, stăpânitorul acestei puternice chei de dominaţiune a Dunărei de jos. Cartea istorică cuprinde aproape întreaga lu­crare (9 capitole), rezervându-se un singur capitol pentru biserică. In apen­dice se aduc documentele cu privire la istoricul şi la importanţa politică şi strategică a cetăţii. Interesant pentru publicul mare e fără îndoială capitolul, care tratează stăpânirea românească, în care se dau în chip conştiincios toate părerile în­văţaţilor, cari s-au ocupat cu chestiu­nea aceasta, între cari nu trebue ui­tată hipoteza că Silistra a ajuns în marile Româniior prin Byzantini şi că Turcii au cucerit-o dela Români şi nu dela Bulgari. In acest caz istoriceşte Cerates ni se cuvenea nouă, după sfă­râmarea dominaţiunei turceşti la gurile Dunării. Autorul sugerează ideia aceasta şi afirmă că : »Redobândirea Silistrei face parte din înfăptuirea idealurilor noastre naţionale«. Partea aceasta din idealul nostru a fost realizată câteva săptămâni după apariţia cărţii acesteia prin puterea armatei, care a tăiat cu sabia nodul, care n-a putut fi deslegat prin diplomaţie. In momentul când a scris cartea desigur că învăţatul coleg n-a bănuit că deslegarea va fi atât de urgentă şi atât de favorabilă. Aceasta ne face să sperăm că şi partea cea mare din idealul nostru va avea, — cine ştie ? — o deslegare mult mai a­­propiată de cum ar crede acei, cari conduc iţele diplomaţiei. Fiind scrisă în o limbă frumoasă şi clară şi pe în­ţelesul mulţimii, cartea d­lui Popa con­­stitue o lectură plăcută şi utilă pentru toţi aceia, cari vor să aibă o ideie des­pre trecutul părţilor dunărene ale Ţării noastre şi contribue în chip firesc la întărirea conştiinţei naţionale şi la în­crederea la puterile noastre pentru realizarea idealurilor noastre din viitor. I. Ursu, profesor universitar. Prietenie..., ce sferă largă de înţe­lesuri cuprinzi tu şi ce sentimente străine de numele tău acoperi tu ade­seori... Căci se numesc prieteni, simpli cunoscuţi, aproape necunoscuţi, ca sa afecteze simţăminte pe cari nu le au şi nu ie pot avea, dar au nevoie de serviciile celuialalt. Se numesc prieteni, dar mai ales »amici«, aceia pe cari în­tâmplarea i-a adus la un loc şi cari se bârfesc îndată ce »amicul« nu mai e de faţă. Şi ce înţeles de ironie i-a dat Caragiale acestui cuvânt: amic ! In secolul luminii, în secolul înain­tării, când toţi pare că suntem stăpâ­niţi de-o grabă înfrigurată, nu ne mai gândim, pare­ că n’avem vreme să ne mai gândim, la o prietenie adevărată, sinceră şi desinteresată. Şi a avea un prieten adevărat, nu e lucru mici In veacul nostru, prietenii adevăraţi sunt exemplare rare şi numai cine îi are îi ştie preţul. De-o prietenie ideală, abia poate fi vorba; pentru asta se cere mai multă morală decât ne-a rămas în se­colul nostru. Intre femei există mai multe o prietenie impusa de convenţionalism şi modă, iar pe bărbaţi îi stăpâneşte in­teresul. Intre două persoane de sex deosebit, o prietenie fără interese e şi mai greu de aflat. In »prietenul« apropiat vezi mai curând un concurent la cutare slujbă ce speri s’o ocupi, un rival ce-ţi stă mereu în drum ca să ţi zădărnicească planurile şi »mai bine un duşman făţiş, decât un prieten perfid«. O alta vorbă înţeleaptă ne spune că »un prieten adevărat preţuieşte mai mult, decât argintul şi aurul«. Şi cu drept cuvânt. Spiritul de jertfă intre ori­ce împrejurări, sfaturi şi îndemnuri înţelepte, se găsesc la un prieten în­totdeauna, fară a le pretinde şi fără a se aştepta răsplată. Să fii gata a jertfi totul pentru un prieten bun şi adevă­rat, în cazuri de lipsă, întocmai cum pentru tine însu­ţi ai face-o, neţinând seamă că prietenul e o altă, o a doua persoană, ci contopind-o şi confundân­d-o cu eul propriu. Să nu-ţi faci din fapta ta o falsă pentru care să ai drep­tul a aştepta răsplată, ba chiar mai mult, un fel de recunoştinţă pentru bi­nele săvârşit, nici de o dator­in­ţă im­pusă oare­cum de împrejurări, ci totul ce faci şi dai prietenului, să fie dat din inimă, din îndemn propriu, căci în faţa sfintei prietenii se topeşte vanitate şi ori­ce grandomanie »ca ceara de faţa focului«. Nu interesul e baza unei prietenii, ci potrivirea sufletelor a două persoane, felul lor de­ a fi şi de a privi totul. Şi nu e corect a crede, că o prietenie se poate lega după dorinţă, după poruncă alegând din mulţime o persoană. Nu. Două suflete se caută mereu, până când pe nesimţite se găsesc, se apropie. A­­tunci urmează contopirea lor pe înce­tul, înfruntând ori­ce stavilă, ori­ce greutate, până la moarte. Ce poveste duioasă ne aminteşte prietenia ce exista între decedaţii mari bărbaţi Eugeniu Carada şi Ion O. Bră­­teanu. După moartea lui Carada s’a găsit între multele scrisori rămase în urma lui şi un portmoneu cu petale uscate de trandafir. II primise de la Bră­­teanu, când acesta era pe patul de moarte. Cu câtă sfinţenie va fi ţinut I. C. Brăteanu la acest simbol al visurilor lui din tinereţă! ... Iar când a simţit că sfârşitul îi e aprope şi-a chemat la pat pe prietenul drag şi i-a încredinţat lui acest talisman... Iar Carada i-a împlinit cu sfinţenie dorinţa din urmă.» Prietenie, ce sferă largă de înţe­lesuri cuprinzi tu .. .­ Dar cuvântul acesta e adese­ori o mască ce acoperei sentimente cu mult mai delicate şi mai aprinse, de­cât prietenia care are în si­ne ceva din noţiunea potolirii. Şi mi­ se pare cu oare­care în­dreptăţire, căci »prietenia e şi ea o formă a iubirii.« Mioriţa Cicoare. Atitudinea partidului na­ţional român. Ziarul „Keleti Ér­tesítő“ anunţă că, înaintea deschiderei sesiunei parlamentare, partidul naţional român, sau mai bine zis comitetul exe­cutiv al partidului, va ţine o conferenţă la Arad ca să hotărască asupra atitudi­­n­ei sale faţă de guvern. Hotărâre defi­nitivă nu se va lua însă la Arad, ci la sediul partidului din Budapesta. „Jos Austria perfidă!“ Sub a­cest titlu de deputat Dr. Alexan­dru Vaida-Voevod publică un important articol informativ în marea revistă vieneză „ Oester­­reichische­ Rundschau“, pe care la-am primit astăzi la redacţie. In unul de mâne vom începe cu publicarea in traducere­a a­­cestui judiţios articol, prin pu­blicarea căruia inimosul nostru fruntaş a făcut un mare serviciu cauzei româneşti, desvălind în faţa străinătăţii, în legătură cu cam­pania armatei române pe câmpiile Bulgariei, o serie de persecuţiuni şi şicane îndurate de Românii din Ungaria şi România de către stă­­­pânirea maghiară. Suntem convinşi că articolul d-lui Dr. Vaida va face mare sen­zaţie în lumea politică şi diploma­tică prin francheţa expunerilor faptelor şi a concluziunilor, la care ajunge distinsul nostru fruntaş, Cosică«! Ia­şI. 9a. In legă­tură cu desminţirea ştirilor despre re­tragerea şefului statului major Conrad, se anunţă din Viena, că Conrad şi-a întrerupt concediul şi s’a reîntors Luni la Viena, unde a­ conferit mai mult timp cu ministrul de război­, Krobatin După prânz a fost primit în audienţă la M. Sa. Unui ziarist, care l-a întrebat des­pre retragerea sa, i-a răspuns pe scurt: — Ştirile despre retragerea mea nu sunt adevărate ! Coaliţia şi u­nioniştii din Croaţia. Zilele aceste se răspândise ştirea, că unii membrii ai coaliţiei croato-sârbe ar sprijini pe unionişti sau partidul de drept. Acum din Zagrab se desminte aceasta ştire, cu adaosul, că chiar şi elementele mai moderate ale coaliţiei resping ori­ce încercări, ce s’au făcut pentru a-i îndupleca la o cooperare cu celelalte partide croate. Despre aceasta au cunoştinţă cercurile competente din Viena şi Bresia. Senmarca păcii turco-Smi­­jSSîre. Din Constantinopol se anunţă, că tratatul turco-bulgar a fost semnat Luni seara la orele 6. Marele vizir a ţinut cu acest prilej o cuvântare, în care a felicitat pe delegaţi, cari au isbutit, în vreme atât de scurtă, să termine o mare operă de pace într’un

Next