Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1914 (Anul 77, nr. 1-22)

1914-01-24 / nr. 18

f Nr- 18. , X A­­,­ ­ Braşov, Vineri 24 Ianuarie (6 Februarie) 1914. Anul LXXVII. INSERATELE se primesc la adminis­traţie. Preţul după tarii şi Învoială. ABONAMENTUL: Pe an an . . . 24 Cot. Pe o j­m. de an 12 „ Pe trei Ioni. . . 6 „ Pentru România şi străinătate . Pe an an . . . 40 iei. Pe o j­m. da­ta 26 „ SELEPON ÎR 286 ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Manuscrisele nu se tii­­u apoiazic. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. SO r i Chestiunea română. — Maghiarizarea. — VIII. Când boerii Ungariei băgară de seamă, că influinţa lor sub greuta­tea ideilor democratice­ naţionale în­cepu să scadă, se prinseră şi ei degrabă în hora renaşterii naţiona­liste maghiare şi în curând începură să dea hangul. In dieta dela 1830 hotărâră ca adresa dietei să se tri­mită regelui Ungariei în limba ma­ghiară, iar în dieta dela 1832 — 1836 hotărâră ca în toate funcţiu­nile publice de stat să fie introdusă limba maghiară ca limbă oficială. Setoşi de a-şi salva privilegiile întindeau coarda naţionalismului în raport cu puterea care li era nece­sară pentru a-şi păstra domnia în ţară. Zelul lor deveni hotarnic cu nebunia. Nu mai cunoşteau altă în­dreptăţire de existenţă în această ţară decât pentru Maghiari, cari acum erau sinonimi cu oligarhii. Împotriva acestei nebunii se ridică însuş Széchenyi întemeetorul academiei de ştiinţe maghiare şi unul dintre anteluptătorii renaşterii maghiarismului. El altfel înţelegea această renaştere. Munca lui privea excluziv numai fraţia maghiară şi nici decât nu înţelegea ca Maghiarii să atace naţionalitatea altor neamuri şi ca ei să se ridice pe sfărâmarea acestora. Nici dreptul limbei ma­ghiare nu-l admitea ca pe­ un drept despotic, care avea să se validiteze cu excluderea ori sfidarea limbei celorlalte neamuri. Ingrijat de abuzurile, cari por­neau să se afirme tot mai îndrăs­­neţe mai ales după apariţia lui Lu­dovic Kossuth pe orizontul politicei maghiare, Széchenyi dădu acestei îngrijorări, o clasică espresiune în­­tr’un discurs al său ţinut în sala academiei de ştiinţe în calitate de j­e preşedinte al acesteia, lată ce zice el în acest discurs, care răsună ca un protest plin de convingere şi bărbăţie: »Legile noastre au dispus nici mai mult, nici mai puţin, decât ca lo­cul limbei latine moarte să-l ia limba maghiară... »Dar oare duhurile neastâmpărate conducătoare s’au mărginit nu­mai la ce a ordonat legea? N’au impus oare aceste duhuri, prin silnicire, limba ma­ghiară şi în cercul asociaţiuniior, ai căror creatori nu erau Maghiari? Ori n’au ordonat * să se rostească predici în limba maghiară pentru­­ascultători, dintre cari nici a zecea parte nu erau în stare să stoarcă din ele vre-o hrană sufletească. (Vezi Haidudorogh, opera »împăciuitorilor« not. aut.). »Patrioţii aprinşi obicinuesc a zice aimplaminte despre aceste exageraţi­uni, că ele nu sunt Împotriva niciunei legi »ungare«. »Ad­e pricina! Acuzator şi jude­cător în aceeaş persoană. Puţini pot să-şi dea seamă despre gravitatea ofen­­zei, ce se face cetăţenilor nemaghiari ai ţării prin astfel de »mici cestiuni«. Mulţi nici nu voiesc să audă despre faptul, că legea legitimităţei, a realită­­ţei şi a prudenţei interzice multe lu­cruri, pe cari legea ungurească nu le opreşte anume. »Maghiarul îşi ese din fire, când i se spune că ceea ce el săvârşeşte pen­tru conservarea sa naţională, e numai un pretext, căci în sufletul lui zace do­rul de a se rupe dela monarhia comună, de altă parte însă el e gata de a în­vinovăţi pe cei­ ce vorbesc o alta limbă, din cauza însufleţirei lor pentru limbă, că sunt în tovărăşie meschină cu pan­slavismul. »Nu e deajuns în timpul de astăzi a scrie legi. Se mai cere să deşteptăm şi simpatii pentru ele. Căci excesul de severitate e zadarnic, produce martiri şi naşte fanatism. Oare ne e permis nouă Maghiarilor a arunca fără nici-o conş­tiinţă afurisenia asupra capetelor ace­lora, cari n’au sentiment de dragoste pentru o lege, în faţa căreia ei sunt cu­prinşi de groază ? Oare noi suntem atât de curaţi. Cu mâna pa inimă să râs­pundem sincer. Permis nu e care nouă ca să săvârşim lucruri de acestea, nouă, cari suntem neglijenţi in îndepli­nirea legilor (dar mai ales cu ordonan­ţele împăratului, cari acordau şi nema­ghiarilor anumite crâmpee de drepturi, not. aut.) noastre, în­cât ar trebui să roşim«. Astfel vorbea deja la 1842 unul dintre cei mai luminaţi şi mai mari bărbaţi ai Maghiarilor. Dar vorba lui n’a prins nici atunci, cum n’a prins nici mai târ­ziu. Dimpotrivă a fost accentuată cu o indignare înăbuşită şi e de­preciată şi astăzi. Credeul lor a rămas acela al tuturor Maghiarilor fără deosebire de par­tid. Maghiarizarea, cred eu, căruia i-a dat cea mai îndârjită espresiune Gustav Beksits, scriitor politic, de­putat şi omul cel mai de încredere a lui Tisza Kálmán, sdrobitorul na­ţionalităţilor şi tatăl actualului „îm­păciuitor“ (sună cam ironic, dar adevărul nu-l poţi ucide: „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă!“) Iată ce spunea Beksits la 189­1 într’o şe­dinţă a camerei ungare : *Tendinţa de a schimba statul ungar istoric întrun stat naţional ma­ghiar (ori după ideologia de azi — ş’a lui Tisza: — stat naţional marhia­ unitar etc. not. aut) există de mult timp în politica maghiară. Acum această tendinţă s’a adus iarăş pe întâiul plan sub guvernul lui Tisza (foarte actual not. aut.), nu numai printrio activitate excelentă, ci şi prin eminente succese. »Aceia cari constată acest lucru sunt combătuţi prin datele statistice cu­prinse în recenzământul de la anul 1880, cari dovedesc progresele mari săvârşite de opera de maghiarizare . .. »Dată cu toate acestea totuş ar mai contesta cineva acest mare succes al guvernului Tisza, îi înfăţişez aceluia numai următoarele date: Mai întâi îl întreb dacă nu s’a îndeplinit, sub acest guvern faptul, că limba în întreaga jus­tiţie e cea maghiară ? In acelaş timp aş întreba, dacă nu au fost închise sub a­­cest guvern şcoalele secundare ale na­ţionalităţilor ? Oare nu sub acest gu­vern s’au rărit şcoalele naţionalităţilor la un număr mic, care dispare faţă cu desv­oltar­ea, ce au luat şcoalele secun­dare ale statului maghiar . Mai încape vr’un comentar, mai e lipsă­ de vre o esplicare, când iată ei înşişi într’un moment de luciditate recunosc grozavul adevăr pe care,­­ au desminţit şi-l desmint mereu. Maghiarizarea e scopul, e idealul sfânt al oricărui Maghiar şi de dragul ei puterea Statului însăşi uzează de toate mijloacele. De dragul ei s’a proclamat unirea Ardealului cu Ungaria şi sentimentul ei scormonia cumplitul strigăt: Unio vagy halál (unire sau moarte i­­eşit din pieptul revoluţionarilor adunaţi în reduta dela Cluj. Acest strigăt a triumfat atunci s’a triumfat şi l­a 1867, cu tot pro­testul neobositului Bariţiu ş’al tova­răşilor săi îndureraţi cari spuneau în Petiţia adresată împăratului la 1866: . . . „Naţiunea română n'are nici acum încrede-re în opiniunile politice şi naţionale dominante în Un­garia. Românii voiesc a rămânea pentru toate timpurile în Tran­­s­lvania şi în monarchia austriacă şi la nici-o întâmplare nu voiesc a se face Maghiari“. Cu toate combinaţiile contrare ştia acest Bariţiu şi Raţiu şi cei peste 1500 de subscrişi din Petiţie că drepturile vechi şi în deosebi legile dela 1863 trebuiau păstrate, căci prevedeau că oltcum Românii nu aveau putinţa să se apere îm­potriva maghiarizării care se făcea cu toate armele puterii în numele intenţiei ascunse de a maghiariza s-a făcut şi însăş le­gea de naţionalităţi, în care fuse­seră luate, de dragul Europei şi a dinastiei, care găsea, că tot trebue să mai ţie şi la Români şi câteva dispoziţii „civilizate“, cari însă aveau să fie aplicate „după putinţă“ şi cari în numele acestui eufemism „după putinţă“ au fost încetul cu încetul desfiinţate, fapt care a fost confirmat în aceste zile în timpul „schimburilor de idei“ şi de contele Ştefan Tisza. Tot de dragul Maghiarizării a fost introdusă la 1819 limba ma­ghiară în toate şcoalele elementare din Ungaria, iar la 1883 şi în şcoa­lele secundare şi mai târziu la 1891 s-a făurit şi legea aşilor de copii, pentru ca copilaşii de 3—6 ani, »a căror limbă nu e cea maghiară să fie introdus în cunoştinţa limbei maghiare, ca limbă a statului. Şi drept capac a acestor con­­secvente încercări de maghiarizare s a adus în sfârşit legea lui Appo­­nyi, a cărei intenţie făţişe e ma­ghiarizarea în bloc a copiilor prin şcoala elementară. Tot de dragul maghiarizării s-a pus în circulaţie şi ideea colonizării. Deja la 1894 s-a votat în aplauzele tuturor deputaţilor maghiari legea, care dispune colonizarea moşiilor statului în Banat mai ales în Bacica şi în Caraş-Severin, şi de atunci a­­ceastă idee se urmează cu consecv­­enţă. Pentru că prin colonizarea cian­­găilor, importaţi în deosebi din Bu­covina, printre Români, se sparg — spun ei — massele compacte ale Românilor şi se duce cu paşi repezi spre biruinţă triumful »ideii de stat“ (statul naţional maghiar u­­nitar milenar etc.). Dar legile electorale? Dar îm­părţirea circumscripţiilor electorale ? Cine a studiat aceste legi şi cine le cunoaşte aplicarea lor în practică a trebuit să se îngrozească. Căci sunt cercuri, în cari aleg circa 200 de alegători un deputat. Şi sunt iar cercuri în cari aleg circa 6000 de alegători un deputat. In cele din­tâi alegătorii sunt bine înţeles ma­ghiari şi deputatul e tot maghiar, în cele din urmă alegătorii sunt ro­mâni ori altă naţie oprimată, iar ca şi în aceste cercuri să învingă tot deputatul puterii, intervine »terem­tette« măria sa solgăbirăul, acest Stan Bolovan, care stoarce zăr din piatră şi care cu cele mai îndrăzneţe mijloace scoate învingător pe ma­­meluc. E oare vre-o schimbare în noua lege electorală, e vre-o îndreptare spre bine în noua lege, care împarte circumscripţiile electorale ? Nimic. Aceleaşi dispoziţii maghiarizătoare ş’aceeaşi oameni maghiarizători cu stomacul umflat de budget şi cu ochii aprinşi de ură împotriva a tot ce e valach. Ş’apoi pressa lor? Făcută de jidanii, cari se raliază din instinct de conservare totdeauna cu elementul dominant pentru ca să poată spe­cula mai bine în toate părţile, ei urlă zi de zi pe coarda şovinismu­lui intolerant. Isteţi cum sunt ei prind slăbiciunea omenească şi apoi călăresc pe ea. Cunosc perfect slăbiciunea maghiarilor , entuziasmul lor pentru maghiarizare, pentru idealul statului unitar naţional şi-şi fac apoi din asta atâtea şi atâtea izvoare de câş­tig ieftin şi de trai comod. La ce am mai aminti apoi de atâtea instituţii maghiare zise cultu­rale, cari toate sunt adevărate pepi­niere de maghiarizare şi cari lu­crează pentru acest scop ajutate şi patronate direct de guvernele ma-, ghiare ? Chestiunea credem e lim­pede. Atmosfera întreagă e înăbu­şită de mirezmele maghiarizării. Iar noi — foarte natural — căutăm să le risipim cu apă de Co­lonia. Tisza merge însă înainte, spriji­nit pe un propriu sistem de domnie milenară. El ..ameţeşte Viena, Ro­mânia, Europa şi pe noi pe toţi „cu schimbul de idei, cari, după confir­marea hotărâtă a şefului de guvern, nu schimbă i nimic din realitatea ucigătoare şi stărilor, în cari trăiesc trei milioane şi jumătate de Ro­mâni. Consiliu de mareşali. Zia­rul «Die Zeit,» e inform­at, că în 15 Februarie c. se va ţinea în Schönbrunn primul consiliu al mareşalilor. Consiliul va fi prezidiat de M. Sa şi participă la el moştenitorul de tron Francisc Fer­dinand, ministrul comun de război, cei doi miniştri ai armatelor teritoriale, şeful statului traior, inspectorii arma­tei, etc. In întrunirea mareşalilor se va decide între altele şi asupra schimbă­rilor personale in posturile înalte aie armatei. Lutz Moarodi despre ac»­ţiuiaea de împăcare. Cunoscutul ,«cri­tor şi profesor german berlinez Lutz Korodi se ocupă într’un articol recent apărut în revista «Preussische Jahrbücher» cu acţiunea de împăcare a contelui Tisza şi ajunge la următoa­rea concluziune: Pentru maghiari există numai două posibilităţi: sau menţin întru toate situaţia cea veche şi poartă a­­tunci răspunderea pentru ultimele con­secvenţe ale politicei lor, care înstrei­­nează statului ungar două din trei părţi ale popolaţiei un­gare şi le face accesibile pentru orice aventuri, sau dau acestui stat, prin aplicarea practică a atributelor unui stat de drept, atât de clar formulate în literle legii, acea pu­tere de atracţie, care îl asigură faţă de toate eventualităţile unor zguduiri fatale chiar pentru întregul imperiu». Externe. »Tägliärnte Rundschau« aduce ştirea, că ultimul termin al ple­cării prinţului de Wied în Albania este 15 Febr. n. Până la acest termin se va rezolvi și chestia împrumutului, ce se va acorda Albaniei. A­cetici din Belgrad comu­nică, că prim ministrul Passic, care se află actualmente la Peters­burg, va aduce regelui Petru o scrisoare autografă a Țarului, care va avea o deosebită importanţă pentru situaţia balcanică. reiste* - ■JÍ.181 Scrisoare din B­ucureşti Noul program la Ministerul instruc­ţiei pubice şi şcoala sătească — Măsuri radicale împotriva analfabe­tismului — Atitudi­i cari nu se pot legitima. — Ma­ri proprietari dela „Uniunea centrală a sindicatelor a­­gricole­ şi exproprierea. D-l I. Q. Duca, noul ministru la departamentul Instrucţiuni publice, a fost primul director al Casei centrale a băncilor popular­e, deci în timpul când organizarea economică a satelor abia începuse a se închega , d-sa a fost de asemenea şi a rămas, un aderent al ac­tivităţii extra-şcolare a învăţătorilor. Din acestea, numai, se putea de­duce programul de muncă pe care avea să-l îmbrăţişeze noul ministru al şcoa­­lelor, cu alte cuvinte terenul de acti­vitate, spre care se vor îndrepta stră­duinţei sale. In consecinţă şocul prim în preocupările noului ministru îl ţine învăţământul elementar în general şi şcoala primară în special Asistăm la un... filo-ţărănism tot mai hotărât şi mai lăudabil al înalţi­lor diregători ai statului. Fostul gu­vern, se ştie, a lăsat 50 milioane pen­tru construirea de nouă localuri de şcoli săteşti. Fără îndoială — ori­cât de mari ar fi trebuinţele şcoalei primare—aceasta e o sumă. E un auxiliar dintre cele mai preţioase pentru realizarea unui mare program de răspândire a culturei în pătura largă a ţărănimei noastre. Şi dl Duca are în adevăr un program şi mare şi frumos, or, mai bine un ideal, iar el se rezumă în două trei cuvinte : un învăţător la 50 de elevi şi o şcoală de fiecine cătun. Acesta e fără ndoială un ideal superior, pe c­are nu-l va pu­tea înfăptui noul ministru al şco­alelor, pentru motivul lesne de înţeles că el nu poate fi înfăptuit nici în 4­5 ani, cât obicinuesc să stea guvernele româ­neşti la cârmă, şi nici chiar în zece... II vor înfăptui, insă, mai multe guverne, fiindcă azi nu ne mai este permis să bănuim că s-ar putea găsi un succesor a departamentul Instrucţiei publice, care sa nu continuie realizarea unui asemenea program, care e crezut tutu­ror cetăţenilor conştienţi ai României. De altfel, străduinţe tot mai mari s-au făcut, din an în an, spre a ridica, pe cât mai repede cu putinţă, numărul în­văţătorilor săteşti la cifra minimă de 14000. Astfel abia acum doi ani avea România numai 6 şcoli normale. Azi sunt 10, iar în toamna viitoare vor fi 14 Deşi un asemenea număr de şcoli pedagogice ar putea imp­­ini mai mult decât golurile de perso­nal din timpuri normale, ele nu pot fi, totuşi, îndestulătoare, pentru ca să poată da satelor, într un timp nu prea lung, numărul de învăţători ne­cesar. Şi anume penru cuvântul că roadele noilor şcoli normale nu se vor putea folosi decât abia peste 6 ani, iar în t­rupul acesta noua Dobroge Îşi va lua partea ei din contingentul de învă­ţători pe cari îi are Ţara de dincoace de Dunăre. * Toată lumea conştientă de însem­nătatea şi de rolul culturii maselor în propăşirea unei ţări, socoteşte însă de o necesitate urgentă ca gravitatea pro­blemei să fie atenuată chiar de acum. Să se ceară deocamdată o contribuţie de la gimnazii (şcolile secundare cu pa­tru clase)-aceasta ar­e soluţia pe care vrea s o pună în practică noul minis­tru. Absolvenţi ai celor 4 clase gimna­ziale să mai urmeze un curs pedago­gic de un an şi jumătate sau doi. Cu o asemenea măsură, până ce nouile şcoli normale ar fi să dea prima serie de învăţători, s-ar mai putea creşte cu vre­o 1500, numărul Învăţătorilor, şi, dacă am mai socoti la 1000 prisosul, care ar rămânea de la cele 10 şcoli nor­male existente, s-ar putea urca, de la cifra actuală de 7000, la aproape 10.000 numărul învăţătorilor săteşti. După cei 6 ani, apoi, singure şcolile normale ar putea să facă faţă trebuinţelor de per­sonal al şcoalei primare. Fiindcă e in­­contestabil că graba prea mare ar fi şi ea, o greşală. Numărul învăţă­torilor­­absolvenţi de gimnaziu nu trebuie să fie prea mare, şi aceasta nu pentru că pregătirea lor n-ar fi la nivelul pregă­­tirei învăţătorilor normali, ci pentru că o bună parte a contingentelo­r elevilor de gimnaziu, recrutaţi de la oraşe şi in­traţi în şcoala secundară cu alte gen­

Next