Gazeta Transilvaniei, iulie 1914 (Anul 77, nr. 142-168)

1914-07-01 / nr. 142

Pagina 2. Hartwig... Subit, pe neaşteptate, la fel şi aproape în acelaş timp cu marele său duşman politic, arhiducele moş­tenitor Franz Ferdinand, s’a stins la Belgradul Serbiei ambasadorul de acolo al Rusiei, Hartwig. Crescut în şcoala energică a unor diplomaţi de talia unui Ciari­­ko­v şi Ignatieff, ambasadorul Hart­­wig a ştiut sâ-şi păstr­­e loc de frunte în concertul diplomaţilor eu­ropeni şi poate primul loc în diplo­maţia Rusiei. Apreciate fiind la Petersburg a­­ceste calităţi geniale ale lui, el a fost trimis tocmai acolo, unde i­ s’a simţit mai adâncă lipsa, la Belgrad, pentru ca să pregătească terenul pentru realizarea visului, de care dela, Petru cel Mare până în ziua de azi nu s’a vorbit atât de mult, ca acum. Şi Hartwig şi-a păstrat locul cu cinste pentru ai săi. Timp de şase ani, cât a stat la Belgrad el a ştiut produce în opinia publică sâr­bească — oficială şi neoficială —­­mai multă antipatie faţă de tripla alianţă şi mai ales faţă de Austro- Ungaria, de­cât însuş faptul anexării provinciilor bosniace. Moartea neaşteptată a acestui diplomat iscusit a pus Rusia într’o dilemă din cele mai complicate. Căci e foarte greu să găseşti o pu­tere disponibilă, care să o aşezi fără îngrijorare în locul lui Hartwig. Impresia morţii a fost în Belgrad şi în întreagă Serbia, care l-a iubit de fapt pe defunct, de-a dreptul stupefiantă. Nimeni nu credea, ca tocmai în aceste zile de mare im­portanţă pentru istoria Serbiei să se stângă atât de repentiu cel mai fervent apărător al intereselor slave. însuş regele Petru îşi va în­trerupe vilegiatura pentru ca să poată fi de faţă la înmormântarea energicului său sfetnic, înmormân­tare, care se va face ca cele mai mari pompe civile şi militare, întreagă Serbie a îmbrăcat do­­liu­. Ziarele din Belgrad au apărut în ediţie specială îndoliate anunţând moartea marelui protector. Deose­biţii şefi de partide şi politiciani se declară cu cea mai mare recuno­ştinţă despre opera defunctului. E interesantă şi semnificativă declara­ţia făcută de Ladislau Popovici, şe­ful partidului progresist sârb, care a esclamat cu lacrimi în ochi: „Diplo­mat mai popular, ca Hartwig nu a ezistat şi doar nu va ezista. El a fost cel mai înflăcărat luptător pen­tru idealul slav şi destinul ii l-a răpit chiar atunci, când a fost doar a cea cea mai mare lipsă de mintea sa genială şi de simţitoarea sa inimă slavă“. Dăm mai jos câteva amănunte referitoare la moartea subită a po­pularului diplomat. Hartwig suferea de mai mult timp de boală de iuimă, dar această boală se manifesta mai mult cronic. Alaltaeri seara s’a prezentat la baronul de Glesl, ambasadorul monarhiei la Belgrad, cu care Hartwig trăia la cele mai bune relaţii de pred­nie personală. Scopul acestei vizite a fost să desmintă unele svonuri, ce se lăţiseră pe seama lui că anume ar­e dat un dineu în ziua­­ înmormântării arhiducelui Franz Fer-­­­dinand nerespectând doliul oficial. Hartwig a protestat energic în contra acestor svonuri — după cum declară baronul Giesl— desfinţându-le. In decursul conversării Hartwig face un gest ducându-şi mâna la inimă, ca şi cum ar voi să protesteze şi cu mimica în contra acelor svonuri. Ba­ronul de Giesl a considerat ca natural acest gest, dar văzând că dânsul ră­mâne mai mult timp în acea poziţie se pleacă spre el şi vede, că Hartwig căzuse deja în nesimţire. Imediat şi-a chemat într’ajutor soţia, pe care lăsându-o cu bolnavul, el a plecat după medic şi să încunoştin­­ţeze despre incident pe dşoara Hartwig, fiica ambasadorului. Pe când au sosit aceştia însă, n’au putut, de­cât să constate moartea. Soţia lui Hartwig era într’o că­lătorie spre Constantinopol, unde a primit Îngrozitoarea veste a morţii so­ţului său. Serviciile funerare se vor face cu cea mai mare pompă în prezenţa re­gelui, a cabinetului sârb şi întregului corp diplomatic din Belgrad. După ceremoniile înmormântării corpul neînsufleţit a lui Hartwig va fi transportat la Petersburg, putea oare să esprimă îndeajuns dra­gostea şi recunoştinţa noastră cea mai profundă ? Dar avem obligamente şi faţă de acest institut şi aşa al doilea rost al venirii noastre, e promisiunea ce o fa­cem acum: de a sluji toată vieaţa noas­tră cu credinţă pe împăratul, din a cărui filer­ se plătesc grădinarii şi a­­ceastă frumoasă grădină: gimnaziul nostru. Doamne ţine grădina aceasta şi pe grădinarii ei !­ * Cel ce a rostit aceste cuvinte a fost inimosul director al şcoalei rom. civile de fete din Arad, dl Victor Stanciu. Profesori, elevi şi întreg publicul de faţă au făcut ovaţiuni călduroase ora­torului simpatic şi colegilor lui, ale căror sentimente au fost tălmăcite cu atâta gingăşie duioasă. v. Tace şi face. Noi zicem iară­şi iară ! In »Budapesti Hirl», de Sâmbătă dăm iarăş la foc de frunte de un ar­ticol cu titlu] de mai sus, plin de per­fidii şi care ne arată din nou menta­litatea încurcată a »imperialiştilor» maghiari, în ce priveşte popoarele din Balcani. Natural că ziarul aduce în le­gătură aceste popoare cu naţionalită­ţile de la noi, în deosebi cu Sârbii şi Românii. Articolul deplânge Turcia, care a căzut jertfă, fiindcă Sultanii au stors popoarele Turciei, şi-au uitat să întă­rească pe Turci şi au lăsat să se des­­v­o­arte prea libere nafionalităţile. In ur­ma acestei nepăsări s’a desfăcut de la Turcia România şi statele slave, până la Albania. Cauza e, că Turcii n’au ob­servat întărirea şi consolidarea proprii­lor lor popoare, şi nu numai n’au cer­cat să le asimileze, dar le-au respins cu îngâmfarea cultului lor religios de la o amalgamizare. Adecă popoarele creştine au ieşit de sub jugul turcesc, nu pentru că au fost supuse persecuţiilor şi celei mai barbare opresiuni, ci din cauză, că li s’au dat prea mare libertate. E bine să fixăm aceasta absurdi­tate falsă, pentru că »imperialistul» îşi bazează pe ea concluziile ce ur­mează. După catastrofa Turciei — zice el — vin acum Slavii şi declară că Austro-Ungaria a apucat pe calea Turciei. Şi Slavilor re ţine isonul şi o parte a pressei occidentale. Suntem a­­cuzaţi, că ţinem în lanţuri naţionali­tăţile, le închidem calea culturei şi le eschidem de la drepturi. Şi la aceste exclamă cu o emfază ticăloasă: — Aşa­dar, noi oprimăm naţiona­lităţile. Apoi revine asupra pericolului închipuit in care se află Ardealul. Nu este zi, în care să nu vie ştiri despre acte agitatorice din Ardeal. (Ne mirăm că nu aduce ca exemplu de »agitaţie» cazul de la Deval) In­apoi la rând pe Sârbi, şi se întreabă, cum pot fi opri­maţi când aceştia au bogăţii şi mari fonduri culturale? (Pare că le-au cre­­iat sub sistemul actual ungar?) Să mai dimite şi la reproşat obraznic, ca Ro­mânia n’a dat drepturi politice locui­torilor din Cadrilater. Dar Austro-Un­garia a învestit cu astfel de drepturi pe Bosniaci îndată după ocupaţie?O între­băm noi. După asemenea aberaţiuni mâr­şave şi debitate fals cu intenţie pre­meditată, ajunge la concluzia că­ bu­nătatea prea mare poate fi un­ păcat neexcuzabil şi liniştea turanică este un blăstăm turanic. Aşteaptă să se ivească acei un­guri, cari nu vorb­sc dar lucrează tă­când. Ca naţionalităţile, tace şi face. La sfârşit declară că »sclavii» turanici vor răsbuna pe cei trei or­ani, ca odi , GAZETA TRANSILVANIEI. mioară, când au mântuit »imperiul» cu­­ vitum et sanguinem. * Iată un tablou caracteristic de gândiri aiurite ale oligarhilor maghiari. Ideile aceste le-am auzit de-atâtea ori. In sus mărturisirea de dinasticism. De la cine? Dela aceia, cari de atâtea ori au luptat contra dinastiei şi la 1848 au şi detronat-o. Şi în jos, faţă de naţio­nalităţi, ameninţare cu furror tura­­nicus. Astfel de sfaturi dau ziarele şo­­viniste feudalilor gnoştri grandomeni, dar neputincioşi. Numai se grijească aceşti mici »Sultani» feudali, să nu-şi frigă ghiarele turanice. (sm.) Evenimentele din Albania- Principele cere bani ,­­ şi trupe. Ziarul »Corriere della Sera« află din Durazzo, că principele Wilhelm a chemat la sine pe toţi reprezentanţii Puterilor, cărora le-a comunicat, că nu dispune de suficiente mijloace pentru reprimarea răscoalei şi i-a rugat să intervină la guvernele lor să­­ acorde trupe şi bani. tv­­­Diplomaţii au răspuns că nu pot da un răspuns definitiv, la care principele a spus, că, dacă cere­rea lui va fi respinsă, în domnia albaneză va surveni o schimbare ine­vitabilă. Un proiect de pacificare. Fostul ministru președinte al gu­vernului provizoriu albanez Ismail Kemalbey crede a putea pacifica Alba­nia prin sistemul cantonar. După proectul lui Ismail Kemal­bey, catolicii din nordul Albaniei până la râul Met, ar fi puşi sub ocrotirea lui Prenk Bic Dodin, mahomedanii de la râul Met până la Skumb vor fi puşi sub ocrotirea lui Essad paşa, toiskil dintre Skumb şi Tepeleni sub Ismail Kemal bey, iar ortodoxii sub aceea a lui Zografos. Situaţia disperată din Coriţa. Prefectul din Coriţa a adresat mi­nistrului de interne albanez telegrama următoare din Berat: Adânc consternat vă comunic, că oraşul Coriţa e de două zile în manile duşmanilor, în urma coope­­rărei rebelilor­, cu trupele regulate greceşti, cari au bombardat oraşul în­continuu. Am ajuns aci cu funcţio­narii prefecturei şi 300 persoane, care s-au distins printr-un sentiment pa­triotic deosebit. Populaţia din Coriţa fiind de 50.000 de persoane se teme grozav de atrocităţile greceşti şi fuge în toate direcţiunile şi se găseşte în cea mai neagră mizerie. Luaţi mă­surile trebuincioase spre a ne ocroti în contra pericolului, care ne ame­ninţă din nou ; armata greacă îna­intează răspândind pretutindeni mă­celuri şi incendii. Campania pressei sârbeşti. Cu tot demersul iminent al Monarhiei austro-ungare pe lângă guvernul Sâr­­biei pentru impedecarea continuării agitaţiunei pansârbe şi cu toate încer­cările forurilor oficiale sârbeşti pentru liniştirea spiritelor agitate, foile opoziţio­nale din Belgrad continuă compania lor în contra Monarhiei. Ziarul «Politica« continuă cu pu­blicarea injuriilor grosolane în contra membrilor casei imperiale austro un­gare. 9Balkanskam atacă poliţia din Sarajevo spunând între altele : Ul­timele zile ale Romei, şi ale Turciei, amintesc situaţia actuală a Austro- Ungariei. Europa care s’a ocupat acum în urmă de «omul bolnav» pe Boston ar trebui să se ocupe şi de omul bol­nav de pe Dunăre. „Trgowinski Slasnik“ spune că politica austro-ungară e nedreaptă, barbară şi demnă de iezuiţi şi că tre­­bue să fie pentru poporul sârb un a­­vertisment că nu trăieşte într’o mo­narhie civilizată şi că trebue să fie m­ereu gata să se apere în contra tâl­hăriilor guvernului. ,Stampa* a publicat o scrisoare deschisă cătră primarul Jdin Serajevo, acuzându-l de a fi instigat prin procla­maţia sa cătră croaţi şi mahomedani să jefuiască şi să măcelărească pe sârbi. »Timpul nu e departe, — zice acest ziar, — când sârbii, care au rupt jugul turcesc şi pedepsit pe bulgari vor cere socoteală şi primarului din Serajevo«. In fine ziarul »Pravda« într’un articol cu titlul »Boicotul snapanilor« Invită populaţia sârbească să boicoteze stabilimentele austriaca din Belgrad precum şi mărfurile austro-ungare. Delegaţiunile. In ultimul con­siliu ministerial comun ţinut zilele tre­cute în Viena, s’au discutat şi prelimi­­narele diferitelor ministerii comune, car­e au să fie prezentate în delegaţiuni. Se crede, că delegaţiunile vor fi convocate în sesiune la toamnă, în Vie­na. Aceasta probabil e dorinţa guver­nului ungar, deoarece anul viitor se face campania electorală în Ungaria, după noua lege electorală şi guvernul ar voi să fie liber de alte lucrări şi să se poată dedica numai mişcărilor elec­torale noul nostru ambasador la Berlin Din Berlin se anunţă, că prin­ţul Gottfried Hohenlohe, noul ambasa­dor austro-ungar, a sosit acolo şi ime­diat a vizitat pe contele Sögyeny Ma­nch, ambasadorul austro-ungar demi­sionat din postul său. Nr. 142—1914. Cestiunea ţărănească în România. de al. la ni. — Urmare. — Lupta mare Începu după unirea definitivă a principatelor şi deschiderea primului parlament al României. Discuţia în adunare începu la prezentarea proectului comisiei cen­trale de la Focşani, care nu aducea nici cea mai mică îmbunătăţire situaţiei ţăranilor. Barbu Catargiu, primul mi­nistru, unul din cei mai mari oratori ai românilor, principii Grigore Sturza şi Dimitrie Ghica, care pentru a se realiza unirea principatelor reuno­ase la domnie, apărară cu toată puterea şi cu asentimentul camerei proectul comisiei centrale din Focşani, care menţinea toate privilegiile ce clasa proprietarilor acumulase de veacuri. Pentru ţărănimea obijduită nu s’a ridicat decât glasul unui singur de­putat Mihail Kogălniceanu. Acesta pronunţă două minunate discursuri în adunarea dela 1862, In cari arată vechiul drept originar al ţăranilor şi necesitatea imediată de a salva poporul dela ţară din sclăvia seculară. »Ţăranii — spunea Kogălniceanu îa acea adunare — nu sânt proletari, nu sânt salahori, nu sânt simpli chiriaşi pe moşiile noastre. Ei au dreptul de a locui de a se hrăni pe­ moşiile noastre. Ei sânt uzufructuarii pe anume căţimi de pământ hotărâte de lege, şi isgonindu-i In totul sau chiar în parte de pe aceste pământuri lucrate de ei de sute de­ ani, stropite şi rodite cu sudoarea, ba chiar adesea cu sângele lor, am face cea mai mare strâmbătate a secolului, o strâmbătate şi mai mare decât aceia, când populaţiunea rurală s’au fost redus la robia româniei sau a vecinătăţei«. Aşa răspundea Kogălniceanu au­torilor acelui proect care creia o mare proprietate lăsând întreaga ţărănime proletară. Art. 2 din proectul legei amin­tite spunea: »De acum Înainte locuitorii culti­vatori se vor Înţelege de-a dreptul cu proprietarul respectiv pentru toate locurile de hrană, de fănaţe şi de păşune ce vor avea de trebuinţă în formă obişnuită pentru tocmeli». Aceasta nu erau decât depose­darea de drepturile pe care Regula­mentul organic însuş le recunoştea ţărănimea. Şi ştim foarte ce-a însem­nat pentru ţărănimea din principate acel regulament. Acest proect d­iere era o nedreptate monstruos, c­i menţinea nu numai dijma urcata şi clapa sporită ,dar chiar toate angaralele şi obligaţiile care nu erau de natură contractuală, ci fusese impuse ţără­­nimei prin forţă şi violenţă. O dispo­ziţie a acestei legi proclama ca »nici o legiuire, nici o măsură administrativă, nu va putea interveni pentru a regula cu chipul de autoritate, asemenea toc­meli«. Pur şi simplu se dădea proprie­tarilor de moşii un drept absolut asupra ţăranilor. Kogălniceanu luptă singur ca un uriaş contra unui balaur cu 100 de capete. Pentru a arăta cum se nesoco­teşte istoria ţărei şi adevăratele drep­turi ale boerilor asupra pământurilor, precum şi dreptul real de folosinţă al sătenilor deschidea hrisovul din 28 Decemvrie 1794 al domnitorului Mihail Suţu care spunea: »Gând locuitorilor dela un sat, nu le va fi în destul moşia aceia unde şed, ca să are în destul şi să facă fînaţe, dator să fie vornicul satului, să meargă să se arate la ispravnicii ţinutului, şi ispravnicii făcând cercetare, de se vor Încredinţa cum că cu adevărat nu au loc un destul pe moşia unde şed, de arat şi de fănaţe, să caute pe alte moşii, cari se mărginesc, şi prin ştiinţa stăpânului acelei moşii, să le dea o bu­cată de loc de-oparte, cât le va fi în destul pentru trebuinţele lor, unde să nu facă stricăciune stăpânului moşiei şi să-i puie să are unul lângă altul şi să le ia stăpânul numai dijmă, iar cu clacă sau cu altele să nu-i supere, şi pe pământurile ce le vor ara locuitorii atât pe moşia unde şed, cât şi pe lo­cul ce li se va da pe moşia megieşe luându-şi şi stăpânul moşiei dijma o­­bişnuită, să nu fie volnic a le lua pă­mântul, până când nu-l vor lăsa singuri de vechi. Iar când vor vedea pe vre­un stăpân al moşiei îndărătnic şi nu va voi să le dea loc de arat, pe unul de acela, ori de ce stare va fi, să nu-i îngăduiască, ci să-l facă să Înţeleagă a le da locul de arat cum şi de cosit.» Acest hrisov este de o mare în­semnătate pentru Înţelegerea chestiu­nea proprietăţei funciare din România. Din acest hrisov se vede că chiar în preajma secolului XIX, domnitorul ţă­rei însăş confirma că ţăranii aveau un­­ drept absolut de folosinţă pentru arat şi fănaţe pe locul aşezărei şi dacă satul întreg nu se putea îndestula putea căuta pământ prin apropiere. Că ţăra­nii aveau dreptul asupra pământului este destul de precis, deoarece Vodă Şuţu vorbeşte nu de proprietarul mo­şiei, ci de stăpânul moşiei, adecă de urmaşul acelor judeţe, cărora primi domai le acordase judeţia sau condu­cerea satelor în schimbul dijmei şi clă­­cei acelora cari posesau pământul. Vodă Şuţu arăta că stăpânul să nu fie volnic a le lua pământul. Să re­vin la lupta pe care Kogăl­niceanu a dus-o contra proectului co­misiei centrale din Focşani. După ce a epuizat toate argu­mentele de drept, a făcut un apel plân­­ji­t­or la umanitatea şi patriotismul re­prezentanţilor clasei boereşti: »O, fie-vă milă de trei milioane de ţărani cari cu femeile şi cu pruncii lor, deşi ţinuţi afară şi departe de des­­baterile noastre, au ochii aţântiţi asu­pra dealului Mitropoliei ca asupra so­a­­relui mântuire!, şi vă întind mânile. E0, nu drămuiţi brazda de pământ trebuitoare hranei ţăranilor. Gândiţi la durerile, la patimile, la lipsurile trecu­tului lor. Gândiţi la originea averilor Dvoastră. Gândiţi că cea mai mare parte o datoriţi muncei şi sudoarei lor. »Aduceţi-vă aminte că atunci când era ocupaţiunea străină, mulţi din noi treceam hotarul, iar ţăranii rămâneau şi ne păzeau moşiile şi ogorul. Inchi­­puiţi-vă care era starea nenorociţilor­­ noştrii ţărani în aceste triste timpurii Aduceţi-vă aminte că ei şi cu Însăş femeile lor adesea au fost reduşi la starea de vite, Înjugaţi la carele mus­­căleşti, şi că oasele a mii de ţărani ro­mâni până azi înălbesc câmpiile Do­­brogei şi ale Bulgariei. »O! fie-vă mi­lă de ţara voastră. 10! de ce nu s’ar ridica dintre dvoastră vre-un urmaş al vechilor Domni români pentru ca să se puie in capul reformei. »01 dacă Dumnezeu şi-ar face milă de această ţară şi-ar îmblânzi ini­­mele cele Împietrite ! »01 de ce nu am elocvenţa tre­buitoare, pentru ca glasul meu să poa­tă triumfa de ideile egoiste, de fricile cele neîntemeiate, de interesele meschi­ne, şi să izbutim ca această mare şi naţională chestiune să se hotărască nu prin lupte, nu prin majoritate, ci prin primirea tuturor, prin unanimitatea par­lamentului român. Ce s’ar face aceas­ta ce mare, ce frumoasă zi pentru Ro­mânia, ce glorie ar fi pentru clasele “ bogate şi inteligente ale ţărei, ce re­nume pentru adunarea legislativă, şi cât de sus am ridica naţiunea noastră în ochii Europei. »Şi din contră, ce ruşine, ce deca­denţă pentru noi, când am dovedi stră­inilor că nu avem putinţa de a fi, de a ne ridica la înălţimea misiunei noas­tre, că în mânile noastre era să întă­rim România, şi că noi am îngropat-o de vie, căci nenorocind trei milioane de ţărani, nenorocită va fi ţara noas­tră şi moartă va fi România, când la această chestiune noi legiuitori ei, am da pilda strâm­bătăţii şi a nelegiuirei ! »Şi să nu credem că prin un vot al nostru am îneca pe veci dreptul ţă­ranilor. Nu Domnilor dreptatea nu pie­re, ca trupul lui Hristos ea se va în­gropa, dar tocmai ca şi Cristos-Dum­­nezeu ea va învia­.

Next