Gazeta Transilvaniei, iulie 1914 (Anul 77, nr. 142-168)
1914-07-01 / nr. 142
Pagina 2. Hartwig... Subit, pe neaşteptate, la fel şi aproape în acelaş timp cu marele său duşman politic, arhiducele moştenitor Franz Ferdinand, s’a stins la Belgradul Serbiei ambasadorul de acolo al Rusiei, Hartwig. Crescut în şcoala energică a unor diplomaţi de talia unui Ciarikov şi Ignatieff, ambasadorul Hartwig a ştiut sâ-şi păstre loc de frunte în concertul diplomaţilor europeni şi poate primul loc în diplomaţia Rusiei. Apreciate fiind la Petersburg aceste calităţi geniale ale lui, el a fost trimis tocmai acolo, unde i s’a simţit mai adâncă lipsa, la Belgrad, pentru ca să pregătească terenul pentru realizarea visului, de care dela, Petru cel Mare până în ziua de azi nu s’a vorbit atât de mult, ca acum. Şi Hartwig şi-a păstrat locul cu cinste pentru ai săi. Timp de şase ani, cât a stat la Belgrad el a ştiut produce în opinia publică sârbească — oficială şi neoficială —mai multă antipatie faţă de tripla alianţă şi mai ales faţă de Austro- Ungaria, decât însuş faptul anexării provinciilor bosniace. Moartea neaşteptată a acestui diplomat iscusit a pus Rusia într’o dilemă din cele mai complicate. Căci e foarte greu să găseşti o putere disponibilă, care să o aşezi fără îngrijorare în locul lui Hartwig. Impresia morţii a fost în Belgrad şi în întreagă Serbia, care l-a iubit de fapt pe defunct, de-a dreptul stupefiantă. Nimeni nu credea, ca tocmai în aceste zile de mare importanţă pentru istoria Serbiei să se stângă atât de repentiu cel mai fervent apărător al intereselor slave. însuş regele Petru îşi va întrerupe vilegiatura pentru ca să poată fi de faţă la înmormântarea energicului său sfetnic, înmormântare, care se va face ca cele mai mari pompe civile şi militare, întreagă Serbie a îmbrăcat doliu. Ziarele din Belgrad au apărut în ediţie specială îndoliate anunţând moartea marelui protector. Deosebiţii şefi de partide şi politiciani se declară cu cea mai mare recunoştinţă despre opera defunctului. E interesantă şi semnificativă declaraţia făcută de Ladislau Popovici, şeful partidului progresist sârb, care a esclamat cu lacrimi în ochi: „Diplomat mai popular, ca Hartwig nu a ezistat şi doar nu va ezista. El a fost cel mai înflăcărat luptător pentru idealul slav şi destinul ii l-a răpit chiar atunci, când a fost doar a cea cea mai mare lipsă de mintea sa genială şi de simţitoarea sa inimă slavă“. Dăm mai jos câteva amănunte referitoare la moartea subită a popularului diplomat. Hartwig suferea de mai mult timp de boală de iuimă, dar această boală se manifesta mai mult cronic. Alaltaeri seara s’a prezentat la baronul de Glesl, ambasadorul monarhiei la Belgrad, cu care Hartwig trăia la cele mai bune relaţii de prednie personală. Scopul acestei vizite a fost să desmintă unele svonuri, ce se lăţiseră pe seama lui că anume are dat un dineu în ziua înmormântării arhiducelui Franz Fer-dinand nerespectând doliul oficial. Hartwig a protestat energic în contra acestor svonuri — după cum declară baronul Giesl— desfinţându-le. In decursul conversării Hartwig face un gest ducându-şi mâna la inimă, ca şi cum ar voi să protesteze şi cu mimica în contra acelor svonuri. Baronul de Giesl a considerat ca natural acest gest, dar văzând că dânsul rămâne mai mult timp în acea poziţie se pleacă spre el şi vede, că Hartwig căzuse deja în nesimţire. Imediat şi-a chemat într’ajutor soţia, pe care lăsându-o cu bolnavul, el a plecat după medic şi să încunoştinţeze despre incident pe dşoara Hartwig, fiica ambasadorului. Pe când au sosit aceştia însă, n’au putut, decât să constate moartea. Soţia lui Hartwig era într’o călătorie spre Constantinopol, unde a primit Îngrozitoarea veste a morţii soţului său. Serviciile funerare se vor face cu cea mai mare pompă în prezenţa regelui, a cabinetului sârb şi întregului corp diplomatic din Belgrad. După ceremoniile înmormântării corpul neînsufleţit a lui Hartwig va fi transportat la Petersburg, putea oare să esprimă îndeajuns dragostea şi recunoştinţa noastră cea mai profundă ? Dar avem obligamente şi faţă de acest institut şi aşa al doilea rost al venirii noastre, e promisiunea ce o facem acum: de a sluji toată vieaţa noastră cu credinţă pe împăratul, din a cărui filer se plătesc grădinarii şi această frumoasă grădină: gimnaziul nostru. Doamne ţine grădina aceasta şi pe grădinarii ei ! * Cel ce a rostit aceste cuvinte a fost inimosul director al şcoalei rom. civile de fete din Arad, dl Victor Stanciu. Profesori, elevi şi întreg publicul de faţă au făcut ovaţiuni călduroase oratorului simpatic şi colegilor lui, ale căror sentimente au fost tălmăcite cu atâta gingăşie duioasă. v. Tace şi face. Noi zicem iarăşi iară ! In »Budapesti Hirl», de Sâmbătă dăm iarăş la foc de frunte de un articol cu titlu] de mai sus, plin de perfidii şi care ne arată din nou mentalitatea încurcată a »imperialiştilor» maghiari, în ce priveşte popoarele din Balcani. Natural că ziarul aduce în legătură aceste popoare cu naţionalităţile de la noi, în deosebi cu Sârbii şi Românii. Articolul deplânge Turcia, care a căzut jertfă, fiindcă Sultanii au stors popoarele Turciei, şi-au uitat să întărească pe Turci şi au lăsat să se desvoarte prea libere nafionalităţile. In urma acestei nepăsări s’a desfăcut de la Turcia România şi statele slave, până la Albania. Cauza e, că Turcii n’au observat întărirea şi consolidarea propriilor lor popoare, şi nu numai n’au cercat să le asimileze, dar le-au respins cu îngâmfarea cultului lor religios de la o amalgamizare. Adecă popoarele creştine au ieşit de sub jugul turcesc, nu pentru că au fost supuse persecuţiilor şi celei mai barbare opresiuni, ci din cauză, că li s’au dat prea mare libertate. E bine să fixăm aceasta absurditate falsă, pentru că »imperialistul» îşi bazează pe ea concluziile ce urmează. După catastrofa Turciei — zice el — vin acum Slavii şi declară că Austro-Ungaria a apucat pe calea Turciei. Şi Slavilor re ţine isonul şi o parte a pressei occidentale. Suntem acuzaţi, că ţinem în lanţuri naţionalităţile, le închidem calea culturei şi le eschidem de la drepturi. Şi la aceste exclamă cu o emfază ticăloasă: — Aşadar, noi oprimăm naţionalităţile. Apoi revine asupra pericolului închipuit in care se află Ardealul. Nu este zi, în care să nu vie ştiri despre acte agitatorice din Ardeal. (Ne mirăm că nu aduce ca exemplu de »agitaţie» cazul de la Deval) Inapoi la rând pe Sârbi, şi se întreabă, cum pot fi oprimaţi când aceştia au bogăţii şi mari fonduri culturale? (Pare că le-au creiat sub sistemul actual ungar?) Să mai dimite şi la reproşat obraznic, ca România n’a dat drepturi politice locuitorilor din Cadrilater. Dar Austro-Ungaria a învestit cu astfel de drepturi pe Bosniaci îndată după ocupaţie?O întrebăm noi. După asemenea aberaţiuni mârşave şi debitate fals cu intenţie premeditată, ajunge la concluzia că bunătatea prea mare poate fi un păcat neexcuzabil şi liniştea turanică este un blăstăm turanic. Aşteaptă să se ivească acei unguri, cari nu vorbsc dar lucrează tăcând. Ca naţionalităţile, tace şi face. La sfârşit declară că »sclavii» turanici vor răsbuna pe cei trei orani, ca odi , GAZETA TRANSILVANIEI. mioară, când au mântuit »imperiul» cu vitum et sanguinem. * Iată un tablou caracteristic de gândiri aiurite ale oligarhilor maghiari. Ideile aceste le-am auzit de-atâtea ori. In sus mărturisirea de dinasticism. De la cine? Dela aceia, cari de atâtea ori au luptat contra dinastiei şi la 1848 au şi detronat-o. Şi în jos, faţă de naţionalităţi, ameninţare cu furror turanicus. Astfel de sfaturi dau ziarele şoviniste feudalilor gnoştri grandomeni, dar neputincioşi. Numai se grijească aceşti mici »Sultani» feudali, să nu-şi frigă ghiarele turanice. (sm.) Evenimentele din Albania- Principele cere bani , şi trupe. Ziarul »Corriere della Sera« află din Durazzo, că principele Wilhelm a chemat la sine pe toţi reprezentanţii Puterilor, cărora le-a comunicat, că nu dispune de suficiente mijloace pentru reprimarea răscoalei şi i-a rugat să intervină la guvernele lor să acorde trupe şi bani. tvDiplomaţii au răspuns că nu pot da un răspuns definitiv, la care principele a spus, că, dacă cererea lui va fi respinsă, în domnia albaneză va surveni o schimbare inevitabilă. Un proiect de pacificare. Fostul ministru președinte al guvernului provizoriu albanez Ismail Kemalbey crede a putea pacifica Albania prin sistemul cantonar. După proectul lui Ismail Kemalbey, catolicii din nordul Albaniei până la râul Met, ar fi puşi sub ocrotirea lui Prenk Bic Dodin, mahomedanii de la râul Met până la Skumb vor fi puşi sub ocrotirea lui Essad paşa, toiskil dintre Skumb şi Tepeleni sub Ismail Kemal bey, iar ortodoxii sub aceea a lui Zografos. Situaţia disperată din Coriţa. Prefectul din Coriţa a adresat ministrului de interne albanez telegrama următoare din Berat: Adânc consternat vă comunic, că oraşul Coriţa e de două zile în manile duşmanilor, în urma cooperărei rebelilor, cu trupele regulate greceşti, cari au bombardat oraşul încontinuu. Am ajuns aci cu funcţionarii prefecturei şi 300 persoane, care s-au distins printr-un sentiment patriotic deosebit. Populaţia din Coriţa fiind de 50.000 de persoane se teme grozav de atrocităţile greceşti şi fuge în toate direcţiunile şi se găseşte în cea mai neagră mizerie. Luaţi măsurile trebuincioase spre a ne ocroti în contra pericolului, care ne ameninţă din nou ; armata greacă înaintează răspândind pretutindeni măceluri şi incendii. Campania pressei sârbeşti. Cu tot demersul iminent al Monarhiei austro-ungare pe lângă guvernul Sârbiei pentru impedecarea continuării agitaţiunei pansârbe şi cu toate încercările forurilor oficiale sârbeşti pentru liniştirea spiritelor agitate, foile opoziţionale din Belgrad continuă compania lor în contra Monarhiei. Ziarul «Politica« continuă cu publicarea injuriilor grosolane în contra membrilor casei imperiale austro ungare. 9Balkanskam atacă poliţia din Sarajevo spunând între altele : Ultimele zile ale Romei, şi ale Turciei, amintesc situaţia actuală a Austro- Ungariei. Europa care s’a ocupat acum în urmă de «omul bolnav» pe Boston ar trebui să se ocupe şi de omul bolnav de pe Dunăre. „Trgowinski Slasnik“ spune că politica austro-ungară e nedreaptă, barbară şi demnă de iezuiţi şi că trebue să fie pentru poporul sârb un avertisment că nu trăieşte într’o monarhie civilizată şi că trebue să fie mereu gata să se apere în contra tâlhăriilor guvernului. ,Stampa* a publicat o scrisoare deschisă cătră primarul Jdin Serajevo, acuzându-l de a fi instigat prin proclamaţia sa cătră croaţi şi mahomedani să jefuiască şi să măcelărească pe sârbi. »Timpul nu e departe, — zice acest ziar, — când sârbii, care au rupt jugul turcesc şi pedepsit pe bulgari vor cere socoteală şi primarului din Serajevo«. In fine ziarul »Pravda« într’un articol cu titlul »Boicotul snapanilor« Invită populaţia sârbească să boicoteze stabilimentele austriaca din Belgrad precum şi mărfurile austro-ungare. Delegaţiunile. In ultimul consiliu ministerial comun ţinut zilele trecute în Viena, s’au discutat şi preliminarele diferitelor ministerii comune, care au să fie prezentate în delegaţiuni. Se crede, că delegaţiunile vor fi convocate în sesiune la toamnă, în Viena. Aceasta probabil e dorinţa guvernului ungar, deoarece anul viitor se face campania electorală în Ungaria, după noua lege electorală şi guvernul ar voi să fie liber de alte lucrări şi să se poată dedica numai mişcărilor electorale noul nostru ambasador la Berlin Din Berlin se anunţă, că prinţul Gottfried Hohenlohe, noul ambasador austro-ungar, a sosit acolo şi imediat a vizitat pe contele Sögyeny Manch, ambasadorul austro-ungar demisionat din postul său. Nr. 142—1914. Cestiunea ţărănească în România. de al. la ni. — Urmare. — Lupta mare Începu după unirea definitivă a principatelor şi deschiderea primului parlament al României. Discuţia în adunare începu la prezentarea proectului comisiei centrale de la Focşani, care nu aducea nici cea mai mică îmbunătăţire situaţiei ţăranilor. Barbu Catargiu, primul ministru, unul din cei mai mari oratori ai românilor, principii Grigore Sturza şi Dimitrie Ghica, care pentru a se realiza unirea principatelor reunoase la domnie, apărară cu toată puterea şi cu asentimentul camerei proectul comisiei centrale din Focşani, care menţinea toate privilegiile ce clasa proprietarilor acumulase de veacuri. Pentru ţărănimea obijduită nu s’a ridicat decât glasul unui singur deputat Mihail Kogălniceanu. Acesta pronunţă două minunate discursuri în adunarea dela 1862, In cari arată vechiul drept originar al ţăranilor şi necesitatea imediată de a salva poporul dela ţară din sclăvia seculară. »Ţăranii — spunea Kogălniceanu îa acea adunare — nu sânt proletari, nu sânt salahori, nu sânt simpli chiriaşi pe moşiile noastre. Ei au dreptul de a locui de a se hrăni pe moşiile noastre. Ei sânt uzufructuarii pe anume căţimi de pământ hotărâte de lege, şi isgonindu-i In totul sau chiar în parte de pe aceste pământuri lucrate de ei de sute de ani, stropite şi rodite cu sudoarea, ba chiar adesea cu sângele lor, am face cea mai mare strâmbătate a secolului, o strâmbătate şi mai mare decât aceia, când populaţiunea rurală s’au fost redus la robia româniei sau a vecinătăţei«. Aşa răspundea Kogălniceanu autorilor acelui proect care creia o mare proprietate lăsând întreaga ţărănime proletară. Art. 2 din proectul legei amintite spunea: »De acum Înainte locuitorii cultivatori se vor Înţelege de-a dreptul cu proprietarul respectiv pentru toate locurile de hrană, de fănaţe şi de păşune ce vor avea de trebuinţă în formă obişnuită pentru tocmeli». Aceasta nu erau decât deposedarea de drepturile pe care Regulamentul organic însuş le recunoştea ţărănimea. Şi ştim foarte ce-a însemnat pentru ţărănimea din principate acel regulament. Acest proect diere era o nedreptate monstruos, ci menţinea nu numai dijma urcata şi clapa sporită ,dar chiar toate angaralele şi obligaţiile care nu erau de natură contractuală, ci fusese impuse ţărănimei prin forţă şi violenţă. O dispoziţie a acestei legi proclama ca »nici o legiuire, nici o măsură administrativă, nu va putea interveni pentru a regula cu chipul de autoritate, asemenea tocmeli«. Pur şi simplu se dădea proprietarilor de moşii un drept absolut asupra ţăranilor. Kogălniceanu luptă singur ca un uriaş contra unui balaur cu 100 de capete. Pentru a arăta cum se nesocoteşte istoria ţărei şi adevăratele drepturi ale boerilor asupra pământurilor, precum şi dreptul real de folosinţă al sătenilor deschidea hrisovul din 28 Decemvrie 1794 al domnitorului Mihail Suţu care spunea: »Gând locuitorilor dela un sat, nu le va fi în destul moşia aceia unde şed, ca să are în destul şi să facă fînaţe, dator să fie vornicul satului, să meargă să se arate la ispravnicii ţinutului, şi ispravnicii făcând cercetare, de se vor Încredinţa cum că cu adevărat nu au loc un destul pe moşia unde şed, de arat şi de fănaţe, să caute pe alte moşii, cari se mărginesc, şi prin ştiinţa stăpânului acelei moşii, să le dea o bucată de loc de-oparte, cât le va fi în destul pentru trebuinţele lor, unde să nu facă stricăciune stăpânului moşiei şi să-i puie să are unul lângă altul şi să le ia stăpânul numai dijmă, iar cu clacă sau cu altele să nu-i supere, şi pe pământurile ce le vor ara locuitorii atât pe moşia unde şed, cât şi pe locul ce li se va da pe moşia megieşe luându-şi şi stăpânul moşiei dijma obişnuită, să nu fie volnic a le lua pământul, până când nu-l vor lăsa singuri de vechi. Iar când vor vedea pe vreun stăpân al moşiei îndărătnic şi nu va voi să le dea loc de arat, pe unul de acela, ori de ce stare va fi, să nu-i îngăduiască, ci să-l facă să Înţeleagă a le da locul de arat cum şi de cosit.» Acest hrisov este de o mare însemnătate pentru Înţelegerea chestiunea proprietăţei funciare din România. Din acest hrisov se vede că chiar în preajma secolului XIX, domnitorul ţărei însăş confirma că ţăranii aveau un drept absolut de folosinţă pentru arat şi fănaţe pe locul aşezărei şi dacă satul întreg nu se putea îndestula putea căuta pământ prin apropiere. Că ţăranii aveau dreptul asupra pământului este destul de precis, deoarece Vodă Şuţu vorbeşte nu de proprietarul moşiei, ci de stăpânul moşiei, adecă de urmaşul acelor judeţe, cărora primi domai le acordase judeţia sau conducerea satelor în schimbul dijmei şi clăcei acelora cari posesau pământul. Vodă Şuţu arăta că stăpânul să nu fie volnic a le lua pământul. Să revin la lupta pe care Kogălniceanu a dus-o contra proectului comisiei centrale din Focşani. După ce a epuizat toate argumentele de drept, a făcut un apel plânjitor la umanitatea şi patriotismul reprezentanţilor clasei boereşti: »O, fie-vă milă de trei milioane de ţărani cari cu femeile şi cu pruncii lor, deşi ţinuţi afară şi departe de desbaterile noastre, au ochii aţântiţi asupra dealului Mitropoliei ca asupra soarelui mântuire!, şi vă întind mânile. E0, nu drămuiţi brazda de pământ trebuitoare hranei ţăranilor. Gândiţi la durerile, la patimile, la lipsurile trecutului lor. Gândiţi la originea averilor Dvoastră. Gândiţi că cea mai mare parte o datoriţi muncei şi sudoarei lor. »Aduceţi-vă aminte că atunci când era ocupaţiunea străină, mulţi din noi treceam hotarul, iar ţăranii rămâneau şi ne păzeau moşiile şi ogorul. Inchipuiţi-vă care era starea nenorociţilor noştrii ţărani în aceste triste timpurii Aduceţi-vă aminte că ei şi cu Însăş femeile lor adesea au fost reduşi la starea de vite, Înjugaţi la carele muscăleşti, şi că oasele a mii de ţărani români până azi înălbesc câmpiile Dobrogei şi ale Bulgariei. »O! fie-vă milă de ţara voastră. 10! de ce nu s’ar ridica dintre dvoastră vre-un urmaş al vechilor Domni români pentru ca să se puie in capul reformei. »01 dacă Dumnezeu şi-ar face milă de această ţară şi-ar îmblânzi inimele cele Împietrite ! »01 de ce nu am elocvenţa trebuitoare, pentru ca glasul meu să poată triumfa de ideile egoiste, de fricile cele neîntemeiate, de interesele meschine, şi să izbutim ca această mare şi naţională chestiune să se hotărască nu prin lupte, nu prin majoritate, ci prin primirea tuturor, prin unanimitatea parlamentului român. Ce s’ar face aceasta ce mare, ce frumoasă zi pentru România, ce glorie ar fi pentru clasele “ bogate şi inteligente ale ţărei, ce renume pentru adunarea legislativă, şi cât de sus am ridica naţiunea noastră în ochii Europei. »Şi din contră, ce ruşine, ce decadenţă pentru noi, când am dovedi străinilor că nu avem putinţa de a fi, de a ne ridica la înălţimea misiunei noastre, că în mânile noastre era să întărim România, şi că noi am îngropat-o de vie, căci nenorocind trei milioane de ţărani, nenorocită va fi ţara noastră şi moartă va fi România, când la această chestiune noi legiuitori ei, am da pilda strâmbătăţii şi a nelegiuirei ! »Şi să nu credem că prin un vot al nostru am îneca pe veci dreptul ţăranilor. Nu Domnilor dreptatea nu piere, ca trupul lui Hristos ea se va îngropa, dar tocmai ca şi Cristos-Dumnezeu ea va învia.