Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1915 (Anul 78, nr. 1-23)

1915-01-01 / nr. 1

t (Sânc) cad frunzele... Zilele dornice dusu-s’au — Frunze uscate — Razele soarelui stânsu-s’au, Vântu-a pustiu bate. Arborii-’şi scutură frunzele — Galbene vieţi istovite — Pânzele ceriului negre­s Ca sufletul unei vieţi chinuite. Par’că să văietă vântul In sunete răci, fioroase, Cad picăturile Din adâncimile negurei groase. Viaţa trecutu-s’a Cu razele-i calde de soare... De pretutindenea Moartea răsare... tyatinlin idzăganu. Nr. 1 Braşov, Joi 1 (14 Ianuarie n.) 1915, ABONAMENTUL P* en . . . 24 0«k Po o tra*B. de 12 B Pe trai Ioni. . . 6 „ Pentru Românul» st Bîrffilnâlat®: Pt oi n . . . 40 tai P® o fam. de an 20 „ SELIPQÎI S­. 220, ZIAR POLITIC NAŢIONAL '/y* *­/../ a 6­­ Anul LXXVIII. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Str. Prundului Nr. 15 ÎNSURATELE *• primase la adminla­­traţi®. Preţul dupâ tarii şi Învoială. Manuscrisele nu se în­­napoiasi. Bilanţul unui an. Azistăm la o înmormântare în toată forma. In bubuitul formidabil al tunurilor, pe sub negura de fum şi pe drum de cenuşe cioclii poartă spre odihna de veci un an care se va scrie în istoria omenimii cu litere mari de foc, cu linii mari de sânge, de cari se vor cutremura veacuri dearândul generaţiile cari ne vor urma. De când e lumea lume şi omul om­an ca acesta nu s’a mai pome­nit. Atâta sânge omenesc n’a mai curs, atâta potop de flăcări nu s’a mai încins, atâtea vaete şi gemete î ’au mai străbătut văzduhul. .. .Un Bilanţ! Dar cine să facă freest bilanţ? Unde sunt cărturarii cari să însemneze ce s’a petrecut în­­ cursul acestui an? Unde sunt? Bi­rourile lor sunt înmormântate în colb şi unghiurile caselor lor sunt pline de pânze de păianjeni. Totul e pustiu. Doar vr’un bătrân sau vre-o maică îndoliată dacă mai rupe tăcerea de mormânt a caselor pără­site cu un sughiţ înăbuşit. Ei, toţi cei dragi, toţi cei cu­minţi, cei mai buni şi mai voinici s’au dus. Sunt departe, înoată prin nagura groasă de fum, spintecă pârtiile dogoritoare de flăcări pe sub I*, uruitul răspânditor de noarte al tu­­rnurilor, stau de pază acolo undeva de pe peatra rece a piscurilor ţif prin şanţuri In apă până ’n glezne ^ în tovărăşia unor vietăţi scârboase, f" de pază! Cică apără dreptatea,­­ dreptatea ş:... adevărul şi vii­torul şi fericirea... şi renaşterea. Câţi oameni AU­­căzut pentru dreptate şi câte milioane s au jertfit pentru adevăr! Şi totuş nu-i destul. Trebue sâ se jertfească și astăzi. Milioane se clatină, se sbuciumă, se agită ca un lan de grâu strălucitor, ca aurul bătut de furia unei furtuni pornită din infinit și care se întinde fără răgaz până iară în infinit. Va învinge oare cel puțin de astădată dreptatea? Va triumfa ade­vărul ? Cine crede şi cine nu crede ? Dar cine îndrăsneşte să fie necre­dincios în aceste ceasuri ale judecăţii de apoi? ...Veniţi voi toţi cei drepţi... Din depărtări, din culmile albastre ale cerului se desprinde glasul de­­■ argint al trâmbiţei vestitoare de în­viere. Ecoul ei se întinde peste tot pământul. Toţi cei setoşi de înviere, vor învia, toţi cei cari au aşteptat venirea dreptăţii, o vor vedea. Ea se ridică de printre movilele de morţi, se înalţă atot strălucitoare şi ia sub aripile sale ocrotitoare pe toţi cei goi, pe toţi cei flămânzi, pe toţi cei cari au suferit, pe toţi ostaşii, cari s’au luptat pentru ea. Fortes fortuna iuvat. Pe cei tari îi ajută norocul. El va fi de partea lor. Cine va putea suferi mai mult, acela va avea mângâierea şi fericirea de pe urmă. Dreptatea va fi a acelora, cari au luptat mai mult şi timp mai îndelungat pentru ea. Cruce neagră, cruce mare fio­roasă făurită din gurile oţelelor ful­gerătoare vom pune la căpătâiul mormântului ce-l săpăm astăzi şi în care aşezăm cu mâinie tremurătoare anul ce trece vijeliosul 1914. Gro­zavă va fi pomenirea lui şi gura care-l va pronunţa se va umplea de cea mai cutremurată înfiorare. In mijlocul vijeliei se ridică noui semne, din cari flăcările cari se în­crucişează dealungul văzduhului în ţictacuri înfiorătoare încheagă un nou an: anul 1915. Îl privim cu ghiaţă —X1~­ dar nu fără speranţă. O boare lini adie peste această ghiaţă şi pe buzele tuturora sboara nu .«sor zâmbet uşurare. . ' ' Semnul mare al unei întrebări care e pustiul caselor părăsite şi sărăcă­cioase, de pe câmpiile înroşite de sânge şi albite cu oase şi de pe piscurile înzăpezite. Liniile lui albe aşternute pe o întindere neagră în­doliată aprind sufletele. Un strigăt abia îl putem înăbuşi: Va învinge dreptatea! Ş’această bi­ruinţă va răsplăti pe toţi cei cari au suferit pentru ea şi cari s’au jertfit cu atâta dispreţ de moarte pentru înălţarea ei. An nou! An noul Ecoul lui se pierde azi în dangătul trist al clopo­tului. Dar un presimţ ne spune că la capătul acestui ecou răsună clo­potul învierii. Ce sunet dulce şi câtă mângâiere aş­terne el peste sufletele noastre cernite. An nou fericit! In aceste clipe nu-l putem pronunţa fără ca să nu simţim amarul unei ironii reci. Dar acordurile lui din urmă sunt vesti­­toarea dreptăţii ş’a adevărului, care s’apropie. Iar asta e destul. 1169 I Scrisoare din tabără.. — 2 Ian. n. 1915. Dela prietinul nostru P. C. D. preot militar pe câmpul de luptă din n­ord primim următoarea scrisoare cenzurată: E greu să scrii, când n’ai liniştea recerută, dar şi mai greu, când... nu eşti fiul răsfăţat al muzei. Nu odată m’am pus să scriu. Par’că-i făcătură. Scriind cel mult două cuvinte, mă po­menesc, că fac caricaturi. Tipuri de jidani. Atâţia am văzut în Galiţia, de nici somn nu mai am. li văd şi’n vis. Adevărate «furii« Cu vremea.. așa cred nefiind apt de altceva, voi ajunge pic­torul acestui tip. Nobilă îndeletnicire! Vezi, că am drept? Tot de ei mă îm­piedec. Altădată fac caricaturi, pictez cât se poate de... prost acest tip lacom, iar’acum? Satul arde și baba... Ii po­menesc pe ei, în loc să vă scriu ceva — capdoperă de bunăseamă că nu — impresii de pe aici. Impresii ar fi din belşug, numai cât ni s’au cam tocit simţurile. Nu mai vedem lucrurile ca la în­ceput. Toate se par aşa de fireşti, că-ţi vine să crez’, că numai astfel poate fi şi altcumva n’ar avea rost. Că... vin gloanţe de tun ori de puşcă şi... că unele nimeresc, e natural. De aceea sunt trimise. Noi le zicem »adrese«. Le-au po­reclit aşa flăcăii. Celor de tun le zicem »adrese nerecomandate«. Când veniau la început şi le au­­ziam atât de turbat vâjăind, ne trân­team la pământ şi... fără răsuflet, ne subţiam până în grosimea unei hârtii de ţigaretă. Acum?... Nu se clatină unul. Şi dacă vin a­m adresa, toţi o caută cu privirea şi-o urmăresc cu degetul. Se aude şi se vede explozia... Ca din mici vulcani se împroaş­ă pământul în formă de sul puternic. Sunt şi zile liniştite. Bună­oară acum. Suntem despărţiţi de duşman prin râul Cz. De 8 zile suntem aici. Se puşcă puţin şi deoparte şi de alta. Se preumblă flăcăii pe dinapoia şanţurilor, ca la ei acasă. Indată­ ce unul însă trece înaintea şanţului, e expus să fie ciu­ruit. Ori din prilegiul Anului nou nem­ţesc, duşmanul ne-a felicitat prin salve de tun. Granatele au explorat în apro­piere... spre bucuria noastră in nişte bălţi. Cât m­ai râre cu feciorii de efectul exploziei ! Ne-au trimis ori toată ziua adrese de felicitare, şi... tunarii noştri... tăceau. Nu înţelegeam situaţia. Pentru­ ce nu le răspund ? Eticheta pretinde doar.... Astăzi abia, le-au trimis şi răs­punsul. Eri? au măsurat bine distanţa şi azi le răspund îndesat. Speriaţi se împrăştie şi nourii de pe cer. Acum e linişte. Se spune, că îm­bulziţi cu dragostea, şi-au mutat cuibul. Mai bine ne simţim seara. Şi cât de frumoase sunt acum serile pe aici liniştite şi calde ca’n luna Iul Mai. Fi­ciorii se adună în casele din apropie­rea liniei de foc. Povestesc, glumesc şi ţin probe... după obiceiul de acasă... Crăciunul nostru e în prag şi trebuie sâ colindăm. Cui?... nn valuri dese pornesc amintirile... Glumele şi voia bună încetează. Gân­durile aleargă peste multele peripeţii., acasă. Ce vorbă dulce! Crăciunul... cât de frumos şi vesel era., odată! Odată! Se adunau flăcăii din sat şi colindând din casă ’n casă vestiau marea bucurie. Azi? E satul pustiu.. Colindele au amuţit. Numai clopotele vor anunţa vestea..., vor suna mai jal­nic ca alte dăţi, dar sunetul lor jalnic va trece peste munţi şi văi, departe... la noi. Le vom auzi şi noi, ne vom des­coperi capul... »Christos se naşte, măriţi-L!« Bisericuţa din deal plină de lu­mini, e aproape goală. Din când în când oftaturi adânci întrerup cântările duioase. Nici glasul bătrânului preot, nici al cântăreţilor nu mai răsună atât de plin şi dulce... In zorile zilei liniştiţi se întorc toţi la vetrele lor. In sufletul lor e ceva gol... Casa se pare pustie... Un şuerat puternic de vânt ne trezește din vis... In sobă se ’nvăluie fumul, iar luna alunecă repede printre valurile norilor negri. P. C. D. „Probă, de capacitate“. Un articol al d-lui Oscar Jászi. Ocupându-se în ziarul său „Vikig“ de complexul multilateral al urmelor bune sau rele, pe care războiul mondial actual le lasă In viaţa social-cultural­i «­..., statelor, savantul profesor universitar din Budapesta d. Oscar Jászi inzistă asupra luminii, pe care acest războiu o aruncă asupra puterii de rezistenţă, asupra capacităţii diferi­telor state şi a diferite­lor popoare, cari formnei­ză aceste state. Bine­înţeles ca specimen de disecare şi analiză d. Jászi îşi alege ţara proprie, Unsraria. După ce arată însuşirile bune şi defectele propriului său neam, pe ciri acest războiu Ie-a pus îrttr’o lu­mină mai vie, savantul maghiar se opreşte la examenul riguros de capacitate, pe care popo­rul român din Ungaria l-a dat Înaintea comi­siei și mai riguroasă­­ evenimentelor perin­date. Dăm aci în traducere o parte din artico­lul extrem de interesant cu titlul de mai sus și anume partea referitoare la succesul strălu­cit, cu care nobilul popor român a dat această probă de rapacitate . ..»Şi într’adevăr o grea ispită şi o grea dilemă e aceea, înaintea căreia se află o parte dintre naţionalităţile noastre. Patriotismul obişnuit cu tira­dele şoviniste nu e în stare să cumpă­nească şi defiluns însemnătatea acestei credinţe loiale şi nici jertfele aduse de această credinţă, ci se va mulţumi să treacă la ordinea zilei peste solidarita­tea naţionalităţilor de la periferii cu aceeaş nepăsare, cu câtă turbare furi­oasă îşi vărsa odinioară asupra acestor naţionalităţi invenţiile de trădări de t­rio şi prorociție sala de Cassandră. I­ar ungurimea, care lacră, care cugetă şi care în urma simpatiei sale faţă de lină şi faţă de aceleaşi nu- i «minţi spre libertatea,ţtJU» r'--­­j. străbată mai sal­ma ! ţTMi,,r v ,,, t 'ti SComBea­tele ale acestora, va şti să aprecieze greaua criză de conştiinţă, prin care a trebuit să treacă o parte din ţeară, precum şî jertfele pe ari aceşti con­cetăţeni de limbi străine le aduc pen­tru patria comună în aceste zile de grea încercare. Căci doar’ nu numai de vechi tradiţii istorice, ori de anumite predispoziţii de ordin estetic sau de diferite imbolduri de rasă e vorba a­­tunci, când o parte din naţionalităţile noastre trebue sa şi ia o poziţie oare­care in lupta ce se dă pe viaţă şi pe moarte între naţiunile europene, ci mai sunt şi alte legături mult mai reale, ca: cele economice, de limbă şi de sânge, cari nu arareori Îşi împlântă rădăcini adânci în existenţa unor întregi familii. Iată faptul, care împrumută o seriozi­tate extremă chestiei româneşti şi celei sârbeşti. Faptul însuşi, ori posibilitatea unui conflict înarmat înseamnă pentru ei o măsurare definitivă între patria lor veche şi noua formaţiune de stat a conaţionalilor, conflict, care însemnează de multe ori nu numai dismembrarea vechei culturi strămoşeşti, ci el mai pune faţă ’n faţă şi fratele cu frate. Cu atât mai m­are e deci valoarea acestei probe morale de capacitate, pe care naţionalităţile noastre o dau acum zi de zi în favorul statului ungar şi îţi face impresia unei sublime tragedii a sorţii avertismentul patetic al­­ro­­roânîmei ardelene cătră fraţii săi de peste munţi când protestează solemn în contra unei politici de amestec străin şi declară, că şi românimea ar­deleană îşi ţine de datorinţă, ca să apere Ungaria in contra ori­cărui duş­man estem. Fireşte că azi in mijlocul acestui chaos de popoară, ce mişună, e tot atât de puţin cu putinţă ca să se caute modalităţile unor rezolviri defi­nitive, ca şi a stabili respons­abilităţi individuale, ori a proecta răsplătiri de merite. Pentru aceea însă societatea ma­ghiară trebue să deie atenţiune cuve­nită şi să-şi tot oorească bine la minte faptul, că pe lângă vitejia fără de părcelea şi spiritul de jertfă al pro­priului neam, mai sunt şi dovezile ta­ri de credinţă şi solidaritate, pa cari le-au dat cu fapta naţionalităţile noastre în aceste zile vijelioase. De­mocraţia maghiară nu va uita niciodată împlinirea acestei mari datorinţe şi când — după războiu­l ea va pretinde drepturi politice şi sociale demne pe seama adevăraţilor susţinători ai sta­tului, această democraţia va şti, că stâlpii pe cari e zidită noua bază a ţării nu se sprijinesc numai de umerii poporului unguresc, ci şi pa umerii celorlalte naţionalităţi, cari luând la sânger arsa comună Carta cu rault zei, credinţă şi spirit de jertfă, şi au bine­meritat atât apărarea cât şi sprijinirea limbei şi a culturii lor proprii. ~r l­ dcovma! JPi­ij­­fffitqle săvârşite sub regimul rusesc C*it a doua invazie. Ştirile, pe cari ni le aduc refu­giaţii din Bucovina şi pe can­­e pu­blică ziarele despre regimul rusesc din Bucovina devin tot mai amenin­ţătoare şi ne umple cu mare amă­răciune şi revoltă sufletească, cuge­­tându ne la soartea acestei ţărişoare atât de scumpă nouă. Populaţiunea se refugiază îngro­zită din faţa duşmanului, iar foametea şi actele de violenţă ale trupelor ruseşti fac cumplite ravagii în satele şi orăşelele odinioară atât de înflori­toare ale Bucovinei. Spicuim aici câteva întâmplări pe cari ni le relatează ziarele streine. Ziarelor vieneze li­ sa comunici din Bu­cureşti următoarele : Un personagiu român sosit aici din Suceava povesteşte, că nici acest istoric oraş românesc n’a rămas cruţat de furia rusească. Trupele de ocupaţie ruseşti, cari au luat în stăpânire sub comanda colonelului conte Bakucin oraşul Suceava, jefuesc, incendiază şi ucid după voia inimii. Tocmai când populaţia Sucevei se pregătea sub supravegherea consilierului de tribunal Dr. Şesan, un bărbat distins român, să trimită daruri pentru soldaţii români bucovineni află­tori pe câmpul de luptă, au sosit în oraş patrule de cazaci iar mai târziu trupe regulate ruseşti, cari au confiscat căruţele încărcate cu aceste daruri. Faptul acesta, povestit de un martor demn de toată încrederea, a produs în opinia publică bucureşteană o agitaţie enormă. Chiar şi ziarele rusofile din Bucureşti îşi exprimă indignarea, că autorităţile militare ruseşti nu pun capăt acestor abuzuri şi că permit, ca să se comită nepedepsit astfel de fapte în oraşele bucovinene locuite de Români. Din Bistriţa se telegrafiază­ ziarului „Az Estu. Ruşii au spoliat cu desăvârşire oraşul Cernăuţi la a doua invazie a lor şi după ce totul a fost jefuit, guver­­norul Evreinow a aplicat sigile la lo­cuinţele părăsite. De atunci nu se mai jefueşte, dar nici nu mai este nimic de luat. Guvernorul a ocurpat evreilor se­parat o despăgub­re de 50.000 ruble, fiindcă aceştia au cutezat să sărbăto­rească trupele noastre, când au intrat în Cernăuţul eliberat. Neputând plăti evreii această sumă, guvernorul le a confiscat sinagoga. Fostul primar al oraşului sub re­gimul rusesc, Bocancea, care după reo­cuparea Cernăuţilor de cătră trupele noastre s’a refugiat în România, s’a reîntors acum reocupându-şi postul. Pe polonii şi germanii­­ tratează acu­m îr* mod despotic. Alimentele s’au epui­at cu totul în Cernăuţi şi, ca oamenii să nu moară de foame, ii se împarte zilnic pâne la primărie. Primarul a oprit ieri, ca din această pâne să se distripuie şi evreilor şi astfel a început să bântuie în mod Îngrozitor printre aceştia tifosul. in Cermăuţi sa află încă umeroşi itfiHîM*.-- * ^ '-m?*v tfi ‘ Viikatyathikt* de stat, cariv *­,nas fără param. Gu­vernorul le-a ajutat acestora astfel, că a dat secretarului metropolitan Nea­­ciuc voie, ca să meargă la Vatra-Dornei şi să aducă salariile pe seama acestor funcţionari de la guvernul austriac. Nes­­ciuc a şi plecat la Vatra-Dornei şi a primit dela contele Merao, preşedintele Bucovinei, 500.000 coroane, ca să le împartă intre funcţionarii lipsiţi şi în­tre poporaţia mai săracă. * După alte ştiri venerabilul Mitro­polit al Bucovinei 1. P. S. S. Vladimir de Bepta, s’a refugiat din Vatra-Dornei la Bistriţa, mai târziu apoi la Cluj, iar de-aici la Viens, unde s’au stab­lit a­­proape toţi membrii consistoriului bu­covinean. Cu debarcare germanii în Anglia a grosibilit. Contra-amira­­lul danez Middelboe spune In ziarul »Naţional Tidende« că o debarcare ger­mană în Anglia nu este imposibilă de­oarece norocul, îndrăzneala şi ceaţa pot crea împrejurări imposibile de pre­văzut. Pe mare aproape nimic nu e impo­sibil. Debarcarea nu e probabilă, deoarece riscul e prea mare. Pot însă să intervie împrejurări, cari să micşoreze acest risc. Era întunerec de-a binele. La două­zeci—treizeci paşi se zăreau în mar­ginea părăului trei umbre misterioase cari şopoteau încet cuvinte frânta fără nici un înţeles: — »Sstt! Tăceţi ! — »... regimentul 43 ... — »... compania 9. — »La stânga pe drumul de ţară. O voce mai răguşită repeta mai des, aproape în fiecare moment: »Tă­­­ceţi, ssst, ţineţi-vă numai de mine«. A­­cesta conducea, iar cei doi din urmă se a­trăgeau încet la drum. Târziu în noapte

Next