Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1915 (Anul 78, nr. 1-23)

1915-01-24 / nr. 18

nr. 18. Braşov, Sâmbătă 24 Ianuarie (6/Februarie n.) 1915 Anul LXXVm. ABONAMENTUL. Pe un an . . . 24 Go*. P® o jum. de «n 12 „ P® trei luni. . . 6 „ Pentru Romtnie şi străinătate: P® un u . . . 40 i«l. P« o Jum. de an 20 „ »BLSFOK SK 236.J ZIARPOLITIC NAŢIONAL. REDACŢÎA 91 ADMINISTRAŢIA Str. Prundului Nr. ÎS INSERATELE «• primesc 1® adminis­traţi®. Preţul după tarii şi Învoială. Manaaorisel® na s® ln­­napoiasă. Interesele italiene. „Vom avea în vedere esclusiv interesele italiene şi vom veghia numai la apărarea şi salvarea lor“ — a zis Salandra în memorabilul său discurs, pe care l-a ţinut la deschiderea sesiunei trecute a ca­merei italiene. Acest discurs a mulţămit pe toţi italienii, dar în acelaş timp a mulţămit şi Puterile, cari se află în războiu. Cei dintâiu şi-au zis, că nu e nimic mai natural decât salvgar­darea intereselor italiene, cei din urmă — Puterile — nu s’au gândit nici decât la atacarea acelor interese şi deci urmă drept concluzie logică, că Italia continua să rămână — mai ales după constatarea nu cea tăi­nuită, ci cea dată pe faţă — aceea­ care a fost dela începutul răsboiului, un stat neutral, care n’avea să tul­bure marea încăerare a grupurilor de beligeranţi, cari sunt astăzi în foc. Cu asta se părea, că s’a trecut la ordinea zilei peste Italia şi se credea, că cuvântul ei abea la ma­rea împărţire, la masa verde se va mai auzi. Nu s’a întâmplat însă aşa. După o aparentă linişte „interesele itali­ene* s’au ridicat din nou la supra­faţă şi au început să distrame liniştea care se stăpânise peste frunţile di­plomaţilor. Atitudinea Italiei se discută din nou şi încă cu cea mai mare aprin­dere. Iar cum această atitudine de sine înţeles stă în strânsă legătură cu „interesele italiene“ — e firesc, ca toată lumea să se întrebe, cari sunt acele „interese italiene“. Aceasta vreau s’o ştie mai ales beligeranţii, cari ţin să se ferească de a atinge astfel de interese. Unii spun, că a­­ceste interese s’ar găsi în Adriatica, alţii spun că în Mediterana, alţii le văd consistând în Balcani, mai mulţi ori mai puţini le găsesc în noile co­lonii ale Italiei, în organizarea aces­tora şi ataşarea definitivă de trupul ei, alţii spun că acele interese ar consista în anumite revendicări te­ritoriale ce ar avea Italia de făcut. Nimenea însă nu caută să frc­­seze centrul de greutate al acelor interese în sufletul Italienilor, suflet în care se frământă încă tăinuita flacără a cărbunarului din munţii neapolitani. „Să vezi Neapoleo şi apoi să mori“. Aceste cuvinte îşi au sem­nificaţia lor, ele sunt espresiunea cea mai fidelă a sufletului italian, în care vibrează încă în toată puterea ei rugăciunea misterioasă, pe care o şoptea Cărbunarul de pe vremuri în umeda lui subterană. Pe lângă o lume esternă, pe lângă Neapolul stră­lucitor, bogat in tot ce a putut is­codi frumosul, mai este şi o lume internă italiană, un Neapol misterios, puternic, tot atât de vibrator prin frumseţea lui ca şi Neapolul văzut. Cum deci s’ar putea găsi aşa de uşor interesele italiene, când Ita­lianul are un suflet învăluit în haina unui mister, care în acelaş timp şi a păstrat toate urmele dogmei de odi­nioară ? Nu vom încerca deci prea mult să disecăm enigma intereselor ita­liene. Noi suntem dealtfel şi prea mici, prea neînsemnaţi pentru ca să putem fri­a o linie de orientare în multiplitatea unor interese, cari poate se bat în capete cu alte interese. O lăsăm asta în sarcina altora, cari sunt mai chemaţi şi cari în acelaş timp vor şti să găsească în sondarea sufletului italian o preocupaţie de cel mai mare interes. Cum însă atitudinea Italiei for­mează obiectul cel mai viu al dis­cuţiilor actuale, ne am simţit datori să ne oprim şi noi asupra acestor discuţii şi să le însemnăm. Cei mai mulţi doresc astăzi să cunoască mai ales intenţiile. A­­cestea interesează în primul rând,­­ căci ele sunt mobilul care determină­­ anumite acţiuni. Realişti cum suntem însă nu putem frişa decât stări reale, fapte. Iată de ce noi suntem aplicaţi să credem, că Italia are interese şi în Adriatica şi în Mediterana şi în Bal­cani şi în Coloniile şi în alte părţi. Acestea sunt părerile cari se dau şi noi pe acestea suntem datori să le frisăm mai ales. Cunoscând însă tot ca fapt obiectiv şi bine lămurit rea­lismul politicei italiene şi păstrând toată fidelitatea punctului nostru de vedere, nu ne putem opri de a a­­dauga la părerile altora şi o părere a noastră, pe care de­sigur o ghi­cesc şi alţii. Centrul de greutate al intereselor italiene se găseşte în su­fletul italian, în Italia însăş. Această constatare oricât s’ar părea de para­doxală, ori naivă, ori poate de sine înţeleasă îşi are importanţa sa, cea mai mare importanţă, de la care singură depinde atitudinea Italiei. Controlul streinilor în Ro­mânia. Comitetul delegaţilor proec­­tului de lege asupra controlului streini­lor, s-a întrunit Marţi dimineaţă la mi­nisterul de interne. Se afirmă că comi­tetul a hotărît să se introducă un nou articol, specificând ca evreii indigeni, stabiliţi de multă vreme în fără, cari nu sunt supuşi altei protecţiuni streine, şi sunt consideraţi ca supuşi români, să nu fie supuşi prevederilor legei. Satyrul şi Oglinda. Gând fugărea o nimfă rătăcită, Gonit de o diabolică chemare, Văzu Satyrn ’n luciul apei clare întâia oară faţa lui pocită. Rămase mut de spaimă şi mirare; Dar cum stătea cil faţa aţintită Simţi, ca O durere Infinită, Născând chinuitoarea renunţare. Atuncea, mâniat, svârlind o ghindă Din ramul de stejar ce-1 Încunună, Friză adânca lacului oglindă. In mii de umbre chipu-i se sfâşie Şi-aşa, sfidând fantastica minciună Se duse hohotind de bucurie», U­ffred Tileşoiu. Din războiu. — Episoade şi scene. — Cheltuelile de război în Anglia. Un ziar englez scrie : Bazându-ne pe rape­lul oilei I al tezaurului, putem afirma că războiul ne costă actualmente aproape 50 mi­lioane pe zi. La început — la primele lui zile, — el nu ne costa de­cât vre­o 25 milioane pe zi *• Era însă evident că pe măsură ce spoream numărul trupelor noastre in campanie şi al soldaţilor noştri recru­taţi, să sporească şi costul războiului. Cu atât mai mult cu cât acuma avem de ajutat şi susţinut familiile celor cari se află pe front, precum şi vădu­vele şi orfanii soldaţilor ucişi în campanie. Nu sunt speranţe ca aceste chel­­tueli pe care ni le impune războiul, să sufere curând o reducere uşurătoare. Dimpotrivă ele pare că ar avea tendinţa să crească... In faţa acestei imense cheltuieli publice, particularul trebuie sa prac­tice economia; aceiaşi piesă de aur nu poate acoperi In acelaş timp cheltueiile necesare susţinerei statului şi cheltuielile inutile ale particularilor. Interesele na­ţionale trebuia să fie puse înaintea satisfacţiilor personale. Fără îndoială că industriile de lux vor suferi puţin de pe urma acestei reduceri a cheltue- lilor particulare. Accidentul prinţului de Galles. Prinţul de Galles, tânărul moşte­nitor al tronului englez, conduce de cele mai muite ori In persoană auto­mobilul cu care circulă pe front... Intr’o bună zi — nu e mult de atunci — el ciocni la mare viteză cu un camion francez, care-şi vedea li­niştit de drum pe una din şoseliie Franţei de Nord. Trăsura princiară fu deteriorată râu, In timp ree camionul democratic nu suferi aproape nici o stricăciune. Ceia ce nu împedică pe conducă­torul ei, un parizian bun de gură, să ia la primire pe prințul de Galles, co­­pleșindu-l cu întreg repertoriul său de înjurături, care de care mai originale şi mai »shocking«. Prinţul făcea însă mare haz de avalanşa aceasta de cali­ficative. Ofiţerul său da ordonanţă, care de­sigur nu împărtăşea bucuria sa, puse la cale din urmă capăt acestei scene penibile. El descoperi insultătorului »in­cognita« prinţului şi-i oferi o frumoasă livră sterningă... Cu toată generozitatea aceasta, camionarul — ori de câte ori îşi po­vesteşte păţania — adaogă cu multă seriozitate : Ca prinţ — dragul meu — e în­cântător! Dar ca şofer — n’am ce-i face — nu se prea pricepe... Francezii şi germanii ocupă aceiaşi tranşee. Cităm dintr’o corespondenţă par­ticulară: Ne mirăm când citim prin ziare că »tranşeele noastre erau la 50 metri depărtare de cele germane«, — sau că »Intre cele două poziţiuni duşmane nu erau de cât 30 metri«. Ni se par imposibile aceste date — sau la orice caz neverosimile... Cu toate acestea ele sunt perfect adevărate. Rapoar­tele statelor­ majore le confirmă... Recordul tuturor acestor date II deţine Insă sectorul B, in regiunea Meusei. Acolo Francezii şi Germanii sunt la distanţă de zero metri unii de alţii... Aţi cetit bine: zero metri. O tranşee, ocupată, apoi pierdută, apoi reluată, — apoi repierdută şi In cele din urmă recucerită» Dar în aşa mod dacă a devenit comună. Nişte saci cu pământ au fost în grabă Îngrămădiţi în mijlocul ei şi de atunci — francezii şi germanii sunt de fiecare parte a ei. Sentinelele circulă târându-se. Precauţiunile sunt atât de bine luate de amândouă părţile, la cât mai multe atacuri, atât din partea francezilor cât şi din partea germanilor, au eşuat pe toată linia. Sp. Chestiunea Dunărei, Bucureşti 3 Febr. n. D-l D. S. Neniţescu, fost mi­nistru de industrie şi comerciu, a vorbit săptămâna trecută în sala clubului conservator, în faţa unei numeroase asistenţe despre chestiu­nea Dunărei, care tocmai în îm­prejurările de astăzi prezintă un in­teres de o deosebită însemnătate. Conferenţiarul a analizat în amănun­ţimi fazele prin care a trecut această chestiune în diferite epoci. Foarte aplaudată, conferinţa a fost un studiu interesant şi atrăgător, căci dintre toate fluviile internaţionale, Dunărea, nu are încă o situaţie de drept in­ternaţional public bine definită. Iată în liniamente generale in­teresanta conferinţă a d-lui Neniţescu. Principiile navigaţiunei pe râurile care străbat sau despart mai multe ţări s’au stabilit de congresul de la Viena din 1815. Aceste principii au fost apli­cate Dunărei la 1856 prin tractatul de la Paris. Navigaţiunea era liberă pe vremea Romanilor, cari considerau apele cur­gătoare ca lucruri comune întocmai ca aerul sau ca apele mărilor. Popririle silite, transbordarea mărfurilor şi a călătorilor, după cum­ se navigă în dreptul cutărui sau cutărui ţărm al râurilor, erau lucruri necunoscute pe vremea Romanilor. Aceste sunt crea­­ţiuni ale dreptului feudal. Pe tot tim­pul feudalităţei fluviile nu mai sunt considerate ca *res communae*, ci în­cetul cu încetul eie trec din domeniul public, In domeniul privat al seniorului feudal. In antichitate transbordarea măr­furilor şi a călătorilor de pe un vas pe altul, se făcea numai acolo unde apele fluviului erau mici şi din pricina cărora neputându-se naviga, mărfurile şi călă­torii trebuiau transbordaţi pe vase mai mici. In veacul de mijloc lucrurile erau cu totul altfel. Pe aceste timpuri vasele trebuiau să se oprească la marginile fiecărei feude, provincie sau oraş liber, să transbordeze pe vasele proprietarului ţărmului şi să plătească atâtea taxe de navigaţiune pe câte ţinuturi ale diferi­ţilor proprietari treceau. Fluviile navi­gabile, aveau malurile pline de obsta­cole artificiale pentru a opri navele din drum. La marginea fiecărei feude erau posturi de funcţionari vamali şi lanţuri aruncate de-a curmezişul fluviilor, aşa că viaţa devenise foarte grea şi chiar imposibil de suportat, atunci când feu­dalitatea se desvoltase complect, adecă atunci când feudalul exercita toate drepturile regaliene: dreptul de a bate monedă, dreptul de a exercita puterea judecătorească, dreptul de a avea ar­mată, dreptul de a percepe dări. In contra acestor stări de lucruri s’au ridicat regii ajutaţi de orăşeni şi legitimaţi de jurişti. Această mişcare de reacţiune, contra zisei stări, Începu i ' ■ '-n* ■■■•:* .­­sub Ludovic al XI şi s’a terminat sub Ludovic al XLV-lea. De această mişcare de centralizare a profitat şi chestia na­­vigaţiunei pe fluvii. Sub Ludovic al XVI apare un edict, care hotăreşte că flu­viile sunt proprietatea particulară a regelui, în însăşi puterea titlului său de suveranitate. Navigaţiunea pe fluviile interioare a profitat mult, căci fluviile având, in urma acestui edict, un singur proprietar plăteau o singură taxă de navigaţiune, iar popririle vaselor şi transbordările mărfurilor şi călătorilor se făcea numai acolo unde nevoile navigaţiunei le im­punea. Navigaţiunea, însă pe fluviile care străbat sau despart mai multe ţări, rămăsese tot aşa de grea, ca mai îna­inte. In Germania, nu se recunoscuse proprietarului riveran, dreptul asupra fluviului. In fapt însă, proprietarii rive­rani exercitau aceleaşi drepturi ca în Franţa, Iar puterea imperială, fiind slabă din cauza năzuinţelor de imperia­­lizm asupra Italiei şi din pricina lupte­lor religioase, nu s’a putut impune feu­­dalităţei. Ia timpul revoluţiunei s’a e­­mis principiul că navigaţiunea şi co­merţul să fie libere pe râurile ce stră­bat sau despart mai multe ţări. Prima aplicaţiune s’a făcut în anul 1797 in congresul dela Raschtadt. La 1814 in urma înfrângerei lui Napoleon la Wa­terloo, în tratatul de preliminări ale păcei s’a emis dorinţa de a se stabili regulile de navigaţiune asupra fluviilor internaţionale. La 1815 a avut loc congresul din Viena care a hotărît că navigaţiunea va fi liberă sub raportul comerţului, că a­­ceste fluvii internaţionale vor fi sub pri­­vigherea unei comisiuni, ai cărei membri vor fi reprezentanţii statelor pe care apele fluviilor ie străbat sau ie despart. Această comisiune, zisă a rivera­nilor, alcâtueşte reglementele de navi­gaţie fluvială, care sunt aplicate de fie­care stat riveran în apele sale; tot a­­ceastă comisiune indică lucrurile de e­­xecutat în apele şi pe malurile fluviului pentru a uşura navigaţia, care lucrări şi ele se vor executa de fiecare stat riveran in apele sale. Tratatul din Viena, deşi criticabil este însă foarte important şi trăeşte de aşa lungă vreme, din pricină că a îm­păcat principiul liberei navigaţiuni, cu principiul respectului suveranităţei teri­toriale. înainte de 1815 şi după 1815 până la 1856, mai multe tractate s’au în­cheiat asupra navigaţiunei pe Dunăre intre Austria şi Turcia . Intre Turcia şi Rusia şi Austria şi cu Rusia. Foarte important pentru noi este tractatul dela 1812 dintre Turcia şi Rusia, în­cheiat la Bucureşti. La 1812 Rusia răpind Moldovei, Basarabia, deveni riverană pe braţul Chilia al Dunărei, de la gura Prutului, până la mare. La 1826, prin tratatul de la Akerman, Rusia dobândi şi braţul Sulina, iar la 1829 ea deveni stăpână pe întreaga deltă a Dunărei. (Va Urm­a.) Atrocităţile Ruşilor în Bucovina. Din Viena ni se comunică următoa­rele ştiri revoltătoare: După informaţiunile oficiale dela intrarea ruşilor în Bucovina meri­dională cazacii nu încetează de a jefui în toate regiunile româneşti ale Bucovinei, mai cu deosebire pe moşiile boierilor români. După ce au jefuit moşia dlui Aritonovici la Solea cazacii au jefuit castelul Costina, a­­parţinând familiei de boieri Popovici, foarte însemnată şi în Bucovina şi în România; ei au spart lăzile şi broaştele, au furat toate vestmintele, obiectele de preţ, au rănit grav pe administratorul care se împotrivea. Cazacii au bântuit de asemenea moşia Strojeşti, aparţinând aceleiaşi familii de unde toate trăsurile şi caii au fost luate şi duse. Fermierii sunt de asemenea je­fuiţi ; fetele şi femeile sunt violate în mod brutal, în faţa părinţilor şi bărba­ţilor lor. Numele acestor nenumărate victime sunt cunoscute. La Ghira-Hu­­mora fiica forestierului temându-se de a fi violată de cazacii cari atacau, s’a si­nucis. La Ciocăneşti mai toate casele au fost devastate. Un preot originar dintr’o nobilă familie a fost maltra­tat şi jefuit în modul cel mai groaznic. Deputaţiunile române ale comu­nităţilor cari s’au prezentat împre­ună cu primarii la comandantul rus al oraşului Suceava spre a se plânge de aceste excese au fost date afară cu injurii şi ameninţări. Conscrierea orăşului. — Comunicat oficial. — Magistratul oraşului Braşov aduce la cunoştinţa publicului, că domnul Mi­nistru de agricultură reg. ung. a or­donat de a se conscrie toate proviziunile de ovăs de pe întreg teritorul comunei noastre orăşeneşti şi de a sechestra orice prisos de ovăs pentru comisia regnico­­lară economică — prisosul se va cons­tata şi indica în modul arătat mai jos. Toate aceste dispoziţiuni domnul Mi­nistru la face In puterea Articolelor de Lege LXIII şi LXVIII din 1912 precum şi al Art. da Lege întregitor din anul 1914 şi în puterea plenipotente! primite prin ordinaţiunea Nr. 240/915. In urma acestor dispoziţiuni este deci obligat fiecare locuitor al oraşului, care dispune şi are deci In posesiunea sa orăş, să arete sincer şi cu graiul viu şi de fapt întreaga proviziune, de care dispune, comisiei, care anume i se va presenta spre acest scop. Comisiunea ia în evidenţă la faţa locului întreaga cantitate, calculează cât face partea necesară pentru trebu­inţele casei, iată cantitatea, care trece

Next