Gazeta Transilvaniei, februarie 1917 (Anul 80, nr. 13-23)

1917-02-04 / nr. 13

( * Doctrina lui Moiroff— Panamericanism. Statele Unite nordamericane pot fi numite cu drept cuvânt ţara minunilor şi sensaţiunilor, pentru el de acolo es la masă şi se aud lucrurile cele mai imposibil de închipuit cu mintea omenească, cele mai contrazicătoare, dar în acelaş timp şi cele mai uimitoare. N’avem decât să asemănăm solia de pace a preşedintelui Wilson cătră senatul american cu ruperea relaţiunilor diplomatice cu Germania de cătră acelaş preşedinte, tocmai pe motivul, că acest stat din urmă ţinteşte să termine răsboiul lumesc cu un ceas mai curând, folosindu-se de arma cea mai grozavă a submarinelor, ca să silească pe£ duşmanii, cari ne-au jurat nimicirea, să consimtă la încheierea păcii, şi ne vom convinge îndată, fec săritură grozavă de logică şi ce sentimente perverse trebue să animeze pe un bărbat civilizat şi ca sentimente umane, când aruncă şi el uleiu pe focul, care mistuie civilizaţiunea lumească. Ori de câte ori Americanii au întreprins vre-o acţiune de expansiune politică ori economică, au pus în curs nişte principii americane, o doctrină nouă, careau numit-o doctrina lui Monroe, şi da aceasta s’a provocat şi Wilson în solia sa de pace. Să nu se creadă însă, că aceasta ar fi cine ştie ce descoperire nouă sau vreo teorie scientifică ori economică nouă, ci pur şi simplu nişte enunciaţiuni de natură politică, ocazională făcute la 8 Decemvrie 1823 de cătră preşedintele de atunci al Statelor Unite nordamericane James Monroe cătră senatul american, întocmai cum a făcut solia sa de pace Wilson. Solia lui Monroe avea să fie un răspuns la doctrinele congreselor din Aachen, Laibach şi Verona, în care suveranii aliaţi pentru apărarea şi susţinerea absolutismului din Europa contra ideilor de suveranitate naţională erau gata să intervină în afacerile lumei celei nouă şi să ajute pe Spania şi Portugalia să-şi redobândiască domeniul lor colonial perdut."^ In faţa acestei dispoziţiuni Monroe a pus teza următoare: Politica noastră (a Statelor Unite) faţa de Europa, zicea el, constă întraceea, a nu ne întreţiine niciodată în afacerile interne ale vreunei puteri din lumea cea veche și a considera totdeauna guvernul de facto ca guvern legitim cu privire la noi; dar când e vorba de continentul nostru, dacă puterile aliate ar voi să facă să prevaleze sistemul lot politic intruna sau întraltă parte a Americei, ele n’ar putea-o face fără ca din aceasta să rezulte un pericol iminent pentru fericirea şi pentru liniştea noastră şi ne-ar fi cu neputinţă să rămânem privitori indiferenţi la această intervenţiune. Iar mai departe adaugă a doua parte a doctrinei de cuprinsul: „S-a găsit ocaziunea favorabilă pentru a face să se recunoască ca un principiu, de care sunt legate, drepturile şi interesele Statelor Unite, că continentele americane, după starea de libertate şi independenţă, ce au dobândit şi in care s’au menţinut, nu pot fi privite în viitor ca menite să fie colonizate prin vre-o putere europeană Scurt şi cuprinzător. Prin aceasta doctrină Monroe a decretat cu dela sine putere : America este numai a Americanilor şi a contestat Europei dreptul de a câştiga vreun drept de orice natură acolo şi de a se amestecaîn chestiile americane. Şi deşi această doctrină a fost o simplă enunciaţiune şi nu o hotărâre a senatului ori vreun decret, prin care Statele Unite voiau să se apere pe sine de poftele de cucerire europene, să-şi asigure libertăţile şi desvoltarea lor şi să apere şi pe semenii lor de subjugare şi exploatare, dar nu avea nici un caracter ofensiv, ci numai altruistic şi de proprie conservare, ea a fost invocată ca lege de către Americani ori de câte ori le era bine venită intereselor lor şi iarăş călcată în picioare şi altfel tălmăcită ori de câte ori se opunea tendinţelor de expansiune ale Statelor Unite ori mercantilismului lor dus la extrem. Bărbaţii de stat ai Europei când au recunoscut-o, când au combătut-o, după cum cereau interesele lor momentane şi proporţiunea de puteri, cari ar fi avut să se angajeze la o lupta cu armele, ori la o luptă economică. Cum însă din aceasta nimeni nu putea să erijeze o lege de natură internaţională, cu drept cuvânt a putut-o numi prinţul de Bismarck, cancelarul de fier german, la 1855. Impertinenţă internaţională,“ pentru că ea a servit totdeauna numai ca pretext pentru a masca tendinţele grandomane de mărire şi îmbogăţire ale Statelor Unite nordamericane pe spatele ambelor continente americane şi cu eschiderea statelor europene de la orice concurenţă acolo. Ajutaţi de această doctrină au putut Americanii să se înstăpânească asupra o mulţime de state din ambele continente americane, au pus mâna pe insule ca punct de sprijin, de unde să domineze întreg Oceanul pacific, au câştigat mare influenţă în China, au devenit singurii stăpâni ai canalului Panama şi nu sunt departe să atragă şi Canada sub absoluta lor influenţă. In faţa acestei tendinţe americane nici chiar Anglia nu se mai poate opune, ci este bună bucuroasă să poată stăpâni mai departe timp cât mai îndelungat vastele sale colonii, lăsând celelalte teritorii şi mai ales ambele Americe, de voie de nevoie, pradă nesaţiului american. Singură Japonia pândeşte cu ochii de Argus toate mişcările Americanilor şi ne putem aştepta, ca sau conflictul cu Mexico, sau apoi răsboiul cu Germania să aducă faţă în faţă Statele Unite şi Japonia, aceste puteri rivale, a căror ură reciprocă clocoteşte deja de mult sub spuză. Tot asemenea, la un moment dat, nu este imposibil să isbucnească şi ura de rasă între statele romanice din America sudică şi statele anglo-saxone ale Americei nordice, care niciodată nu s’au privit cu deosebită simpatie. In timpul de faţă vechea doctrină monroistă s’a transformat cu desăvârşire în doctrină economică proclamată de Wilson la 1915 în Decembre întro solie cătră congres, în care expuse ca datorie a Statelor Unite eliberarea republicilor americane de sub dependinţa apăsătoare economică de Europa. El recomandă, crearea unei alianţe americane pentru apărarea comună a drepturilor faţă de puterile europene şi asiatice şi eliberarea ţărilor americane de capitalul european şi înlocuirea acestuia prin capital american Piedeca cea mai mare în realizarea planului de supremaţie economică, se pare, că o văd şi Americanii ca şi Englezii în puterea formidabilă de muncă şi expansiune germane şi în desvoltarea uriaşă a acestui popor viguros, muncitor şi econom la extrem, care s’a format prin sine însuş. De aci — pe lângă toate intrigile şi contrastele între cele două rase anglosaxone rivale — o înţelegere tăcită de conlucrare la dărăpănarea puterilor centrale şi în special a Germaniei, de aici asocierea la răsboiul lumesc în modul cel mai nepermis, furnizând antantei arme, materii prime şi împrumuturi de miliarde, lucruri oprite de dispoziţiunile dreptului internaţional, la care se provoacă cu atâta zor atât antanta, cât şi America, când puterile centrale fac câte un pas deciziv de legitimă apărare, care nu le este pe placul lor şi le tăia în carne vie. Nu este eschisă însă nici posibilitatea, ca Statele Unite nordamericane să priviască în măcinarea economică a civilizaţiunei europene şi un mijloc pentru promovarea intereselor lor politice şi astfel să contribue cât mai mult la prelungirea conflictului, la aducerea puterilor antantei sub influenţă şi dependinţă economică de Statele Unite şi prin aceasta să le aibă de ajutor pentru scopurile lor politice viitoare. Idea Panamericanismului şi comercialismului lor ese tot mai mult la iveală. Această ideă ameninţă în prima linie pe Anglia cu aliatele ei şi numai tare de departe atinge statele centrale, care şi până acuma au avut greşala a nu da atâta atenţiune tendinţelor americane,ci le-au ignorat şi le-au lăsat să degenereze întro antipatie nejustificată instigată şi alimentată de Anglia contra Germaniei şi a tot, ce e german. Putem fi siguri însă, că acest Panamericanism devine mai curând cioclul Angliei decât al Germaniei, dacă nu cumva bălaurul galben le va înghiţi pe amândouă1 •*1 A Singura mângâiere. De George Gârneţiu. E de mult de-atunci, când ,fără nici un gând, fără de a şti năcazurile lumei se juca în ţărâna, dela marginea râului, ce curgea încet prin mijlocul gâtului. Ce fericire pe biata mamă, care îşi vedea crescând odorul singura sa mângâiere pe acest pământ. Rămasă văduvă încă din primii ani ai căsătoriei sale, fără nici un sprijin, îşi creştea copilul, rămas în urma căsătoriei sale, cu un bărbat bun la inimă, ca pânea cea albă, pe care l-a luat D-zeu înainte dea-și vedea căsnicia împlinită. Copilul bun ca tată-său în jocurile sale nevinovate nu făcea rău nici măcar unei musculițe sau vreunei albine, care din bunătatea sa a lăsat-o să i se pună pe mână, dar care din nerecunoştinţa îl înţepa. Nu se plângea însă niciodată că-l durea ci luând nişte noroi îşi punea pe înţăpătură, cum văzuse la mulţi oameni şi... atâta tot. Ferească Domnul să se fi bătut el cu vre-un copil, care l-ar fi batjocorit sau din mânie l-ar fi lovit cu vreo piatră. Tăcea şi răbda, iar când i se da prilejul se tânguia numai mamei sale, care-şi strângea la piept odorul, mângăidu-l cu cuvintele: — Dacă cineva te bate, Dumnezeu o să-l pedepsească. Şi aşa sub ochii şi îngrijirile mamei sale treceau anii ca zilele până se pomenii, că-i flăcău, Im toată puterea favantului. Până acuma mama trebuia să caute să-l îngrijească, dar de când Gligoriţă al leii Frosii de lângă tău crescu mare el îngrijia de mamă-sa. Munca continuă gârbovise pe biata mamă înainte de vreme încât nu mai era în stare a face nimic, iar flăcăul ara puţinul pământ rămas dela tatăl său cu plugul cerut împrumut hrănind pe mamă-sa şi pe sine însuşi. Astfel trecea vremea. Intr’o Duminecă Insă se auzi că bate doba, ceea ce de mult nu se întâmplase încât mulţi uitaseră cum mai răsună. Lelii Frosi parcă-i trecu un fior ars prin inimă când auzi doba. — Măi Gligorie, mergi de vezi ce spune dobaşul, se adresă mama copilului ei care tocmai crăpa nişte buşteni aduşi din pădure. — Mă duc măicuţă — răspunse flăcăul şi aruncând toporul cât colo ieşi în stradă. Ca ploat întră Gligoriță în casă. Mamă-sa văzându-l în halul acesta îl întreabă repede: — Ce-a spus dobaşul? Lui Gligoriţă nu-i venea să-i spună că trebue să plece la bătae căci după cum spunea dobaşul vrăşmaşii s’au sculat asupra noastră ca să ne atace moşia strămoşească. Smerit se apropie de mamă-sa şi aruncându-se în ghenunchi înaintea ei începu să plângă. — Trebuie să plec mamă. — Unde? întrebă repede mamă-sa. Gligoriţă oprindu-şi plânsul se puse pe o laviţă înaintea mamei sale şi cu fruntea ridicată începu a spune: — Trebuie să plec mamă. Ţara e în pericol şi-şi chiamă fii săi s-o apere. Vrăşmaşii voiesc a călca sfântul pământ al ţării noastre. .. — Şi pe mine vreai să mă părăseşti — îl întrerupse mamă-sa începând a plânge cu hohot. Da! In acele momente nu s’a gândit că trebue să părăsească pe aceea, care i-a dat viaţă şi care îi este cea mai scumpă comoară din lume. Auzise de multe ori vorbindu-se în sat" că au mai fost bătălii şi fiecare tată şi fiu şi-au părăsit nevasta şi părinţii mergând să lupte pentru patrie, care este cea dintâi şi cea de pe urmă datorie. Cu vorbe dulci în bună pe mamăsa care plângea şi-şi frângea mânile zicând: — Singura mea mângâiere şi unicul meu sprijin care te cere şi pe tine Dumnezeu jerfindu-te pe altarul patriei? — Nu plânge mamă! Dumnezeu este atotputernic şi mă va păzi de gloanţele duşmane. Oare nu mai învăţat tu ca să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi toate se va isprăvi cu bine? .. A doua zi era mare zarvă în sat. Toţi cei chemaţi trebuia să se pună pe tren şi să plece unde-i chema patria. Aproape fiecare avea pe cineva, care pleacă. Planşete şi suspine, feţe posomorâte şi ochi plini de lacremi condu......11 ■■1 '■—■nu «g. iiigtwi ■■■ i...Ufgseră până la gară convoiurile de flăcăi unul şi unul. Fiecare îşi punea întrebarea: oare îşi va mai vedea el oare părinţii ori îşi va mai vedea el oare fiul? întrebări, la cari nimeni nu era în stare să răspundă. Trenul se puse în mişcare cu flăcăii noştri cari începură a cânta cântece vitejeşti, iar cei rămaşi în sat strigându-le încă odată: „Să veniţi cu bine!“ se întoarseră fiecare la căminul său. Biata lelea Frosa parcă era pe altă lume. îşi venea să-şi rupă părul din cap că dece şi-a lăsat flăcăul să plece şi făcându-şi mereu mustrări că nu l-a sărutat îndeajuns înainte de plecare. S’a dus, şi să-l reântoarcă numai Dumnezeu sfântul poate. Numai acum îşi aduce aminte, că poate de aceea l-au dus pe Gligorijă în război petrucă nu s’a dus des la biserică şi nu s’a rugat destul. Dar pare să fie de vină dacă bătrâneţea şi slăbiciunea nu i-a dat voie să meargă la biserică, care se afla la celălalt capăt al satului. Dumnezeu s-o ierte, pentrucă dacă putea să meargă s’ar fi dus bucuros să audă şi ea măcar odată sfânta Scriptură.. . Fără Gligoriţă casa parcă-i era pustie. Nu avea cine să-i taie un lemn, căci la care începuse Gligoriţă de ieri să le taie rămaseră neisprăvite. Cine să-i are puţinul pământ rămas acum în părăginire. Gligoriţă, Gligoriţa-1 măicuţii, de ce m-ai părăsit? Nu ţi-a fost ţie milă de bătrâneţea mea? Cum o să trăesc fâră tine Gligoriţa-1 maichii Gligoriţă? Astfel se plângea biata mamă în fiecare zi lăsată de Dumnezeu drăguţul. Dar iată, că cineva întră în casă. Era poştarul, cari aducea o scrisoare. Cu mânile tremurânde o apucă şi o întoarse şi pe faţă, şi pe dos dar n’o pricepea. Nu ştia să citească. — Ia ascultă om al lui Dumnezeu, se adresă ea bătrânului poştar, fi bun spune-mi ce scrie în ea ? — Ce crezi d-ta, că eu am timp să ţi-o citesc, răspunse răstit poştarul. Dacă aş ceti la toate scrisorile, cari mă roagă unde ajung — şi deschizând uşa ieşi. — Ce om fără inimă — cugetă biata femeie — nu ştie sărmanul că-i dela Gligoriţă al meu. Dar iau să dau fuga până la bătrâna dăscăliţă, doar mi-o cetio dânsa — şi într’un suflet, cum îi îngăduia bătrâneţea plecă spre casa dăscăliţii. O găsi, acasă. Tocmai torcea la nişte lână, albă ca omătul. Era tot aceeaşi cu care copilărise. Dar Doamne, mult mai schimbă vremea asta pe om ! Din sănătos şi voinic te pomeneşti deodată slab şi prăpădit. Aşa e viaţa. Eşti trecător pe acest pământ. Sfiioasă se apropie de ea. — Coană dăscăliţo, am primit o scrisoare paremisă dela Gligoraş al meu, fi bună şi mă desluşeşte ce este în ea scris. M’am rugat şi de poştarul cel bătrân, dar n’a vrut, bătăi foc.... Voise să Mr. 13 Anul LXXX Nr-ul 10 filed Irasey (Braise), Sâmbătă 4 (17) Februarie 1917. Inseratele se primesc la administraţie. Preţul fripa tarif şi MM. Manseilsele din natuază. ZIAR POLITIC _NAŢIONAL Proprietar : Tip. A. Mureşianu , Branisce & Comp. Redactor responsabil: Ioan Făgărăşan. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr. 15. Mama celor doi Brătianu şi-a renegat fiii. — După „Brassói Lapok “ — „Brassoi Lapok“ cu mai multe săptămâni înainte a scris, că comanda supremă militară germană din Bucureşti, ca răspuns la purtarea Românilor faţă de supuşii germani luaţi cu ei din Bucureşti, a deţinut ca ostatici vreo câteva sute de Români fruntaşi, între cari şi pe mama preşedintelui de consiliu Ionel Brătianu şi a foatului ministrul de răsboiu Vintilă Brătianu. Am scris şi aceea, că pe bătrâna d-nă Brătianu în scurt timp au eliberat-o şi trăieşte nestingherită în Bucureşti. Referitor la eliberarea d-nei Brătianu am primit acuma urmă- toarea informaţiune interesantă dintr’un isvor competent: Dna Brătianu a cerut audienţă la guvernatorul militar german din Bucureşti şi l’a rugat personal să o lase liberă. Rugarea și-a motivat’o cu aceea, că ea e văduva acelui Brătianu, care ca preşedinte de consiliu a fost printre cei mai de încredere pretini ai puterilor centrale. La întrebarea, că ce s’a întâmplat cu fiii săi, cari au pornit România în potriva puterilor centrale, d-na Brătianu a răspuns cu resignaţiune : — Eu nu mai am fii. Dealtfel rugarea d-nei Brătianu a fost aflată de motivată şi îndată după audienţă a fost lăsată în libertate.