Gazeta Transilvaniei, iulie 1918 (Anul 81, nr. 75-86)

1918-07-03 / nr. 75

Nr. 75' § „MGC/AT/UMt‘ ) £ ; b h Braspilarii 3 (36) iunie ABONAMENTUL: Pe un an...............................24 Coroane. o Vi » ••••••• 12 fy n V4 »..................* 7 r­­­i lună . . 2*56 cor. Numărul 12 bani. ZIAR POLITIC NATIONAL. Redactor responsabil: G. Crainic. Editura: Tipografia „Gazeta Transilvaniei", Strada Prundului Nr. 15. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr. 15. Inseratele se primesc la administraţie Preţul după tarif şi învoială. Manuscrisele nu se înapoiază. „Kerge von gold und Eisen !" Voinici de aur şi de fier ! Aşa a ţinut să califice un general maghiar, Săcui de origine, pe bravii noştri soldaţi români din regimentele arde­lene, cari luptă pe frontul italian, în regiunea oraşului Asiago. Acest strălucit testimoniu ce laudă, ce se aduce din nou la adre­sa soldatului român şi a vitejiei româneşti, nu este ceva nou. Nu este ceva nou nici faptul, că această laudă răsună din gura unui general maghiar. Nouă este mărturisirea, ce o face bravul general maghiar în legătură cu acest testimoniu de laudă. Căci iată ce mărturiseşte generalul ma­ghiar : „înainte uram şi dispreţuiam pe Români, ca pe nişte cetăţeni în cari nu poţi avea încredere , dar mărtu­risesc, că am greşit. Astăzi, salut cu respect pe cel din urmă dintre sol­daţii noştri­ Români !“ Constatările făcute în această mărturisire sinceră şi cavalerească nu sunt ceva individual, ci ne dau o icoană fidelă psihologică a mentali­tăţii, a felului cum a fost judecat poporul român din patrie, din partea unei mari părţi a publicului maghiar, care nu a avut ocazie să cunoască acest popor. Ura şi dispreţul au fost sentimentele cu care a fost întâm­pinat poporul român mai ales,ca e­­lement politic, de toţi acei compa­trioţi ai noştri maghiari, cari îl cu­noşteau nu din experienţă directă, ci din auzite, iar aceasta ură şi acest dispreţ­,­ alimentate şi prin presă şi mai ales printro întinsă sugestie so­cială, devenise signatura psihologică a raporturilor dintre o mare parte a poporului maghiar şi Românii din patrie.. Dar aceasta judecată, o mărtu­riseşte bravul general maghiar fără încunjur, a fost o judecata greşită. Căci probele de credinţă şi eroism, ce le-au dat şi le dau Românii pe toate fronturile, îndreptăţesc şi pe ultimul soldat român la respect şi iubire. Această parte , mărturisirei ge­neralului maghiar, ar­ putea servi ca un memento pentru toţi cei de acasă, cari sub impresia sugestiei celei vechi privesc şi tratează încă în pa­tria noastră tot cu ură şi cu dispreţ pe Români.­­ Soldatul maghiar, care a trăit în frăţie de arme patru ani de zile cu soldatul român, judecă şi priveşte azi pe Români cu alţi ochi, de cum îi judeca înainte de răsboi şi de cum îi judecă încă mulţi din cei de acasă, cari n’au mirosit praful de puşcă şi nu ştiu, ce însemnează a da piept cu duşmanul şi a-ţi da sângele şi viaţa pentru patrie. Chestia naţionalităţilor şi în special chestia Românilor din patrie se plămădeşte tot pe fronturile noastre de luptă şi se va putea decide la timpul său drept şi definitiv numai din partea acelora, cari au fost camarazi de arme şi tovarăşi de suferinţă şi de glorie ai soldaţilor români. Dar şi până atunci cei de acasă ar putea medita şi mai ales ar pu­tea lua pildă din mărturisirile reale şi cavalereşti ale bravului general maghiar. Educaţia publicului maghiar în raporturile sale c­u Roi ru­lie dirn pa­­­­trie, va trebui făcută în alt spirit, ca până acum şi anume conform a­­devăratelor învăţăminte ale răsboiu­­lui actual. Nu excepţiile fac regula. Deci în judecarea şi aprecierea unui­­ popor întreg exagerările şi genera- I iizările nedrepte trebuesc înlătu- S rate. Şcoala socială a urei şi a­­ dispreţului trebuesc înlocuite cu­­ şcoala socială a iubirei şi a respec-­­ tului reciproc, căci aşa cer interesele­­ mai înalte ale patriei. Mare şi puternică va fi în ade­văr patria noastră numai atunci când­­ toţi cetăţenii ţării fără deosebire de naţionalitate vor constitui o mare fa-­­ milie unitară şi armonică, ai cărei membrii sunt legaţi prin legăturile indisolubile ale iubirei, respectului, dreptăţii şi echităţii. I Contele fisz­­ despre chestia­­ naţionalităţilor,, (Urmare). N’avem cauză de a ne îndoi de pa­triotismul marei părţi a prelaţilor români. Nu încape îndoială, că şi prelaţii români au­ râm­as uimiţi de apariţiile împreunate­­ cu invaziunea ardeleană. Nu încape în­­­doeală, că prelaţii români sunt pătrunşi de conştiinţa că românii, — şi tocmai preoţimea şi învăţătorimea lor, — treb­ue să repare ştirbitura grozavă, pricinuită de invaziune, în reputaţia lor de buni pa­trioţi. Eu sunt convins prin urmare, că avem să tratăm corect chestiunea atunci­­ când stăm de vorbă serioasă şi sinceră , cu prelaţii români, şi apoi le cerem fapte. Chestiunea aceasta se putea regula în în­ţelegere cu prelaţii români aşa, ca să pri­mim întinse garanţii nu numai cu raport la creşterea învăţătorilor, ci şi cu raport la chestiunea preoţilor. Astăzi însă situaţia este aceea, că o­­noratul domn fost ministru de culte, în ceea ce priveşte creşterea de învăţători, a scos la suprafaţă ideea numirii singurati­cilor profesori din partea statului, a arun­cat-o în mod provocator la adresa prela­ţilor, apoi a retirut dinaintea rezistenţei prelaţilor şi a trimis delegaţi ministeriali, cărora li se dau volume întregi de în­drumări. Când le citeşte omul, îi vine a­­meţeală şi crede, că vor izbuti, Dumnezeu ştie, până unde. Insă, cel ce cunoaşte viaţa, va şti, că aceşti delegaţi ministe­riali sânt foarte puţin capabili să vadă după culise, şi activitatea lor nu va înlo­cui rolul, ce l-ar îndeplini profesorii nu­miţi la acel institut din partea statului ungar, iar, pe creşterea preoţilor, pe car ştiu, prea onoratul domn fost ministru de culte nici nu s’a atins*, nici n’a cutezat să se atingă, după tratamentul nenorocit, al chestiunii, prin care a agitat împotriva sa pe numiţii prelaţi. Acum ne găsim şi aici în starea aceea nefericită, că viaţa maghiară naţio­nală a avut o mare problemă, pe care e­­venimentele au apropiat-o cu adevărat de punctul deslegării. După înfrângerea in­­vaziunii române sosise momentul psiho­logic, în care chestiunea aceasta, în înţe­­legere cu românii patrioţi şi cu prelaţii români, s’ar fi putut deslega prin întinse măsuri. Astăzi, rezolvirea chestiunii este mult mai grea. Dar cred, că situaţia nu este nici acum desperată, şi onoratul gu­vern, aşa cred, ar putea face şi astazi pasul­ de iniţiativă, care să aducă iarăşi în şinele sale trenul acesta detaliat (S’auzim ! S’auzim !). Avem doar tocmai acum o afacere — numai aceasta voesc,s’o mai amintesc, — care în adevăr este caracteristică să ne arete, cum nu este iertat să se trateze problema naţionalităţilor. Este afacerea comisarilor de guvern trimişi la adunările bisericii greco-orientale române. După sta­rea de drept ungar de până acum, la a­­dunârile generale ale bisericilor se putea trimite comisar regal şi nu comisar al gu­vernului. Comisar regal s’a trimis de obi­cei la şedinţele generale ale bisericii sâr­beşti. Pe cât şi iu, dela 1790 încoace nici­odată nu s’a trimis la sinoa­dele bisericilor protestante, dar şi acolo din caz în caz anunţă guvernul, că nul va face propu­nere Maiestăţii sale cu privire la delega-

Next