Gazeta Transilvaniei, 1927 (Anul 90, nr. 1-133)
1927-01-14 / nr. 5
Pagina ?GAZETA TRANSILVANIE' Ieri proprii, când abia avem 100 tineri la şcoalele superioare, dintre cari abia unul singur de taron! Statul ar trebui să se intereseze şi să ia măsuri excepţionale în Maramureş, unde evreii jefuesc pe faţă composesoratele şi le împart ca în Palestina. —Despărţământul Central Maramureş al „Astrei" din Sighet s-a reorganizat conform noului statut şi regulament în 19 Dec. anul trecut. D-l dr. V. Kindriş a renunţat la preşidenţia, care o deţine din anul 1914 fiind mult ocupat în alte părţi. A fost ales preşedinte d-l dr . Vasile Ilea, director de spital şi redactorul revistei „Pupăza", cea mai remarcabilă revistă umoristică din Ardeal. Comitetul şi biroul s’a compus prin aclamaţie precum urmează: vicepreşedintele dr. Ion Covaci secretar V. Berghianu, cons. agricol, publicist, casier P. Baicu contabil, controlor dr. V. Lazar şi bibliotecar E. Şimoncovici profesor. Membrii în comitet: Păr. I. Boroş vicar, Simeon Balea protopop, dr. Titu Doroş prefect, Gh. Dan subprefect, dr. V. Kindriş, dr A. Lazar, dr. luliu Moyş, primpreş. Tribunalului, D. Simon, C. Sânjoan şi M. Şerban directori, E. Teodoru adm. fin. şi alţii. Lunaredă un buletin ca supliment la revista „Pupăza". Hărnicia directorului sperăm, că va electriza comitetul şi pe intelectuali, dar mai ales pe conducătorii satelor. Trebue să salvăm prin cultură, conştiinţă naţională şi organizare Maramurăşul ajuns în pragul perzării• — Când presa umoristică din Ardeal apune, a pornit la Sighet *Pupiza“ d-lui dr. Ilea, unprobat condei pe acest teren. Mediul de aici e cel mai potrivit pentru scăpărarea umorului: renegaţii, jidoviţii, mamelucii, chilipirgiştii, unguriţii etc. oferă tipuri hazlii în sine şi fără invenţie poetică. Deşi noua revistă nu e sprijinită cum ar trebui, zborul său e în ascendent şi fiecare număr e aşteptat cu sete. Sperăm, că va pătrunde peste tot la oamenii buni şi prin râs va contribui la îndreptarea mediului. Coresp. Anul trecut în luna Martie, când guvernul liberal a trebuit sâ plece de la putere, ros şi istovit de păcatele săvârşite timp de patru ani, partidul poporului nu mai exista decât cu numele, iar dl General Averescu nu avea în jurul său nici numărul necesar de fruntaşi pentru formarea unui guvern. Deşi marea majoritate a alegatorilor se pronunţase făţiş în toate alegerile parţiale pentru partidele democrate, azi fuzionate în Partidul Naţional ţărănesc, reprezentat în foastele Corpuri legiuitoare liberale prin mai mult de ICO de parlamentari, totuşi în urma uneltirilor liberale şi a trădării dlor Gold's, Lupaş şi Lepădătură fost chemat la putere dl General Averescu cu partidul său fantomă, care fusese reprezentat până atunci numai prin 5—6 parlamentari. Negreşit că în aceasta cinică situaţie, cea dintâi grije a dlui General Averescu a fost să deschidă larg sacul cu grăunte pentru ca toţi hămesiţii şi înfometaţii de pretutindeni să se stângă în jurul său Dar noii partizani venisu, nu de drăguţ dlui Genere Averescu, sau pentru competenţa se în arta de a guverna, ci de pofta fatuii ce li se oferise. Rezultatul se şte : Slujbele au trebuit sâme dublate, iar bugetul tatii a fost secătuit. Această stare nenorocită nu putea însă să dureze prea mult. Noile lofuri puse pe fără nu ajungeau să acopere deficitul bugetar şi guvernul averesc şi a slujit nevoia să mai reducă din numărul prea mare de funcţionari, cu cari împănase tara; iar prin glasul dlui sub secretar*de Stat C Manoilescu, dele Finante, căutând să motiveze această reducere — lasă să se înțeleagă că nu acest gj*vern ar fi marele vinovat de emitenţa acestei pusderii de functionari de care astăzi voeşte să se scape-Nimeni n’a uitat insă miile de Administratori de plasă şi alţi funcţionari detaşaţi dele posturile lor şi chemaţi temporar la Bucureşti, pentru ca în locul lor să se poată numi partizani ai regimului prin cari guvernul să opereze pe alegători în favoarea sa, ca să şi formeze majoritatea parlamentară necesară. Dar dublarea tuturor funcţiilor superioare din Ministere cu aşa numii Consilieri tehnici, recrutaţi numai din favoriţi ? Nimic nu s a uitat. Acum guvernul voeşte să revie la normal reducând numărul funcţionarilor. Foarte bine face Interesant este să se ştie însă pe cine va reduce. Va avea guvernul tăria să reducă pe noii numiţi pe agenţii electorali de timpul alegerilor? Sau îi va menţine pe aceştia şi va lăsa pe drumuri vechi funcţionari de carieră? Noroc că mai există pentru asemenea eventualitate şi Contenciosul admnistrativ, unde cei nedreptăţiţi işi vor putea găsi dreptatea ! din linii liniiMh FOLETONUL „GAZETEI TRANSILVANIE!*. Un vis carpatin.. de prof. Valeriu Maximilian. Era înainte de revărsatul zorilor, într’o poeniţă pitulată în umbra brădetului dela poalele Carpaţilor. Un curent rece de aer adia din adâncurile codrilor, îngânat de şueratul sgomotos al linei ape cristaline ce se prăbuşea în cascade printre sghiaburi. Ceaţa începu să se ridice, să se subţieze, când deodată apărură siluetele tidvelor de stânci ameninţătoare, rumenite de primele raze ale aurorei. Mărturisesc că nam zărit un peisaj mai fascinant ca în clipele acelea. Lupta între noaptea ceţoasă a codrilor şi între piscurile rubinii ale munţilor... Sgomotul apei nu-l mai auziam şi nu vedeam altceva decât numai siluetele fantaste ale stâncilor rubinite şi tămâiate de ceaţa învăpăiată a aurorei... Deodată avui senzaţia că cineva s’a oprit pe un colţ de piatră din apropiere. La început zării o siluetă nebuloasă, dar cu cât o priviam mai încordat,^distingeam tot mai clar formele roze ale unei fiinţe ce sta răzimată de piatră. Era un corp robust acoperit de la piept până jos cu un voal verde aproape străveziu. Respiraţia-i era^agitată, ca şi cum ar fi sosit în fugă dinspre codrii. Părul era castaniu, despletit, iar fruntea era încadrată de o ghirlandă cu cetină verde. Când căutai în ochii ei, un fior mă străbătu prin corp. Avea nişte priviri severe în cari pe lângă o nuanţă de surpriză neaşteptată am simţit vibrările unui spirit de-o castitate severă, streină de ceea ce numim noi „sălbatic"... Apariţia dură câteva secunde, apoi se ridică în văzduh şi plutind în direcţia codrilor se mistui... Câteva clipe rămăsei buimăcit, simţind însă nişte fiori de admiraţie, de extaz ,pe cari nu i-ara simţit niciodată, apoi căutai motivele acestei apariţii neobicinuite. Imi reamintii de zânele, cu cari mă întâlniam odinioară în basme, dar deosebirea între ele şi între apariţie era enorma... In fantazia mea acelea îmi apăreau ca nişte fiinţe sburdalnice, mlădioase, dansatoare, capricioase, câtă vreme aci aveam de a face cu un contrast isbitor. O fiinţă severă în priviri, severă în atitudine, ceva bărbătesc în structura robustă, vânjoasă a corpului, ceva sălbatic în aspectul ei, în sfârşit nişte însuşiri cari tradau o viaţă absolut streină de sufletul nostru, un spirit care îţi domina toate tainiţele sufletului, un spirit în faţa căruia te simţiai umilit complet. Pe sufletul meu se aşternu vălul unui sentiment de pustietate şi de o durere neînţeleasă. Aveam senzaţia ca şi cum ar fi fost un spirit strein de lumea asta, un spirit stăpân pe nişte taine nebănuite, un spirit care prin apariţia lui mă aviza de realitatea unor fenomene streine de sufletul omenesc... Un dor arzător ca o putere hipnotică mă îndemnă ca să mă scol şi să pornesc în direcţia dispariţiei... Cu cât mă afundam mai adânc în noaptea codrilor, simţiam fiorii unei mângăeri şi unei fericiri vagi... Liniştea încremenită, conturbată ici-colo de murmurul argintiu şi îndepărtat al isvoarelor şi atmosfera aceea rece, proaspătă, cu miros de brazi străvechi, îmi apăreau ca vestitorii unei lumi a cărei existenţă n'am bănuit-o şi nici n'am visat-o vreodată... E aproape de miezul nopţii... Abisurile din jurul meu şi stâncile din depărtări se înviorau treptat de razele lunei, ce tocmai se ivea de după creştetele pierdute ale munţilor. Din văile adânci şi reci se auzea glasul vecinic al brazilor. De după o tidvă de stâncă din vale apăru un sul de ceaţă, care se lăţia până ce se aşternu peste toate văile din jurul meu : o mare de lapte ce sclipea ca argintul în bătaia lunei, o mare de lapte presărată ici-colo cu câte o insulă mică de codru cu creştetele ascuţite de brazi, cari mijiau prin ceaţă ca nişte fantasme bizare... Un curent rece din văi mă sili ca să mă apropru de foc. Mă aşternui pe manta, cu capul pe raniţă şi urmărind scânteile ce ţâşneau şi se mis- tuiau în văzduh, mă adâncii în contemplarea milioanelor de stele ce tremurau pe fondul adânc al azurului... Liniştea mută ce stăpânea toate abizurile era de un misticism strein desufletul meu. Aveam senzaţia că trăiesc într’o lume necunoscută, deşi o văzusem de ] atâtea ori... Intr’un târziu fur cuprins de o moleşeai® ce îmi apăsă pleopele... Aruncând pentru ultima oară ochii asupra piscurilor estompate din zare, deodată mi se păru că o siluetă albă şi vagă se desprinse din ceaţă şi plutia înspre mine. Simţii prin întreg corpul o amorţeală treptată până ce îmi pierdui conştiinţa căzând într’un somn adânc... Fantoma se apropia de mine şi în privirile ei săgetătoare recunoscui apariţia din zori... Simţiam că îmi lua manile într’ale ei şi fără să vreau mă sculai şi după câteva clipe ajunserăm în marginea unui abis ameţitor unde mă oprii îngrozit. Privirile fantomei îmi inspirau o încredere atât de oarbă, încât la un moment dat pământul nu-l mai straţiam sub mine... Plutiam uşor prin ceaţa abisurilor, nedistingând nimic decât o mare imensă de ceaţă luminată feeric de lună, şi ici-colo câte un vârf uriaş de brad din adâncuri, ce se mistuia îndată... Fantoma era tăcută, dar strângerile ei de mână îmi cauzau nişte emoţii vagi, streine, tot mai streine de sufletul meu ... Deodată ceaţa ne părăsi şi la vedereaspaţiului ameţitor de sub* picioare începui să tremur... Fantoma îmi strânse mâna energic, ş’atunci privirile mele căutări* cu încredere în adâncuri... Valuri dese de codrii de brazi se mişcau sub mine, iar în adâncimi ceţoase zăbaia isvoare sclipitoare ca nişte fire de argint ce brăzdau poeniţele şi văile tăinuite din mijlocul brădetului negru... O lumină palidă dintr’o margine de codru îmi dete să înţeleg că e vorba de agonia unui foc de la o stână... Şueratul isvoarelor şi freamătul adânc al brazilor se auziau ca nişte şoapte misterioase ce veneau din altă lume... Ne apropiirăm de un parapet puternic de stânci din cari ţâşniau şi se prăbuşiau cu vuet în adâncuri nişte isvoare, ca nişte suluri de argint... Un curent de aer răcoros îmbalsmat cu un miros îmbătător de brad mă trezi din lumea de visuri în care avui senzaţia că plutisem până aci, şi mă aduse , parcă la realitate. Priveliştea ce mi se oferia acum în văile adânci, ca şi în jurul meu, mă fascina atât de mult, încât rămăsei mut şi mă oprii brusc... Sufletul meu fu inundat de un val puternic de emoţii de feerie, de sublim, de castitate, de doruri arzătoare după idealuri de cari nu visasem niciodată în viaţă, cărora limba mea nu le găsia expresia ... (Sfârşitul în anul viitor) Un apel al A. C. T. Se aduce la cunoştinţa tuturor Conducătorilor Technici cu specialitatea electro-mecanică, cum că în vederea apărării intereselor profesionale, a educaţiei pe terenul technic, a contribuţiei pentru desvoltarea industriei şi perfecţionarea învăţământului technic mediu, s’a constituit la Cluj încă din anul 1924, o Asociaţie a Conducătorilor technici sub denumirea de A. C. T. Având în vedere marele număr de diplomaţi ai şcoalelor de conductori technici, din streinătate, face un călduros apel cătră toţi aceştia, de a se înscrie ca membri ordinari, înscrierile se pot face la Secretariatul general al Asociaţiei în Cluj, str. Romei No. 1. Adunarea generală a asociaţiei se va ţine la Cluj în luna Mai 1927. S’au scurs 10 ani de când o mare parte dintre Românii ardeleni, nevoiţi fiind in urma retragerii armatelor române în toamna anului 1916 să-şi pârăsească plaiurile, au împărtăşit cu fraţii din Vechiul Regat pânea amară a pribegiei, până când soartea a voit ca din suferinţele şi jertfele nenumărate ale neamului să se înfăptuiască unirea fraţilor de acelaşi sânge. Aceste vremi sbuciumate ni le evocă în memorie colaboratorul nostru părintele Valeriu Crişan din Ohaba intro serie de amintiri, cărora le facem loc cu plăcere-E greu, nespus de greu a nota aşa în fuga condeiului şi în precipitarea vertiginoasă a evenimentelor, nesfârşitul lanţ de amintiri din o viaţă, petrecută în trista pribegie a refugiului din calea duşmanului cotropitor. Şi e cu atât mai grea această îndatorire ce mi-am propus a o lua asupră-mi încă de la început, cu cât suferinţele ce s’au năpustit asupra noastră, au venit mai repede, mai fără de zăbavă, decât credeam noi. Au trecut ceasuri, minute şi clipe, în cari un singur gând ne preocupa sufletul obosit de zbuciumul vieţii amare, era gândul de a merge tot mai departe, unde glasul tunului nu s’a auzit nici odată, într’un loc unde viaţa îşi urmează cursul ei normal. Doream un loc retras, unde fie viaţa satului, fie a oraşului împopulat, să fie ca în timpurile fericite, când pe pământ stăpânea pacea şi între oameni bunăînvoirea. Să vezi în sat în bătătură flăcăi şi fete, prinzându-se în horă, iar în oraşe să auzi muzica, să vezi pulzând o viaţă cheflie, — aspectul, care întotdeauna mi se părea mie, că e o oglindă clară a vieţii tihnite a orăşanului trudit de munca zilei. Ori pe unde îmi îndreptam paşii mei, vedeam o lume abătută; viaţa satului ca şi a oraşului părea o luptă în agonie, pretutindeni lacrimi, suspine după soţul pierdut, mizerie şi sărăcie !... Aici era războia de doi ani şi puterile forţelor de luptător istovite. In aşteptarea împlinirii visului. Ştiam cu toţii noi Românii din Ardeal, că se va apropia odată ziua aceea măreaţă, în care bravii voinici ai oştilor române vor trece ca şoimii în sbor peste hotară şi se va întrupa odată dorinţa de secoli nu numai a celor din „ţară*, cât mai mult a celor, cari ne doream a fi în aceeaşi „ţara*. Privirile noastre stăteau aţintite de sute de ani spre culmile de brazi, printre cari aşteptam cu braţele întinse să re strângem mâinile fraţilor, în vinele cărora curge acelaşi sânge românesc. Căci dacă comandanţii oştilor celor vechii îşi jurau unul altuia credinţă prin slobozirea de sânge din vine în unul şi acelaş vas, oare, noi Românii nu eram legaţi cu un contract de sânge de frate cu cei de cari ne despărţeau Carpaţii ? !... Aşteptam deci din clipă în clipă şi zi de zi ca România, mamă dulce, să ne cuprindă ci lacrimi în ochi lângă sânul ei de mamă... Fii pierduţi de atâtea secole, arzând după o iubire de mamă, doream a reveni lângă sânul mamei iubitoare. Aşteptam să sune ceasul şi să „sosească trenul României" — vorba lui Titu Maiorescu. „In curând va bate ceasul" ne-o spunea poetul nostru Zaharie Bârsan, care în cântecile lui desprinse de pe lira unei zeiţe prevestitoare, ne întărea în convingerea, că noi vieţuitorii acestui timp vom fi acei fericiţi de a vedea împlinit visul, de dragul căruia ne-au murit şi moşii şi părinţii !... De-acum zece ani. Amintiri din pribegie de Valeriu Crişan, preot. Nr. S - 1 $27