Gazeta Transilvaniei, 1927 (Anul 90, nr. 1-133)

1927-01-14 / nr. 5

Pagina ?GAZETA TRANSILVANIE' Ieri proprii, când abia avem 10­0 tineri la şcoalele superioare, dintre cari abia unul singur de taron! Statul ar trebui să se in­tereseze şi să ia măsuri excep­ţionale în Maramureş, unde e­­vreii jefuesc pe faţă compose­­soratele şi le împart ca în Pa­lestina. —­Despărţământul Central Ma­­ramureş al „Astrei" din Sighet s-a reorganizat conform noului statut şi regulament în 19 Dec. anul trecut.­ D-l dr. V. Kindriş a renunţat la preşidenţia, care o deţine din anul 1914 fiind mult ocupat în alte părţi. A fost ales preşedinte d-l dr . Vasile Ilea, director de spital şi redactorul revistei „Pupăza", cea mai re­marcabilă revistă umoristică din Ardeal. Comitetul şi biroul s’a com­pus prin aclamaţie precum ur­mează: vicepreşedinte­le dr. Ion Covaci secretar V. Berghianu, cons. agricol, publicist, casier­­ P. Baicu contabil, controlor dr. V. Lazar şi bibliotecar E. Şimoncovici profesor. Mem­brii în comitet: Păr. I. Boroş vicar, Simeon Balea protopop, dr. Titu Doroş prefect, Gh. Dan subprefect, dr. V. Kindriş, dr A. Lazar, dr. luliu Moyş, primpreş. Tribunalului, D. Simon, C. Sân­­joan şi M. Şerban directori, E. Teodoru adm. fin. şi alţii. Lunar­edă un buletin ca su­pliment la revista „Pupăza". Hărnicia directorului sperăm, că va electriza comitetul şi pe in­telectuali, dar mai ales pe con­ducătorii satelor. Trebue să sal­văm prin cultură,­­ conştiinţă na­ţională şi organizare Maramu­­răşul ajuns în pragul perzării• — Când presa umoristică din Ardeal apune, a pornit la Si­ghet *Pupiza“ d-lui dr. Ilea, un­­­probat condei pe acest teren. Mediul de aici e cel mai po­trivit pentru scăpărarea umoru­lui: renegaţii, jidoviţii, mamelucii, chilipirgiştii, unguriţii etc. oferă tipuri hazlii în sine şi fără in­venţie poetică. Deşi noua re­vistă nu e sprijinită cum ar tre­bui, zborul său e în ascendent şi fiecare număr e aşteptat cu sete. Sperăm, că va pătrunde peste tot la oamenii buni şi prin râs va contribui la îndrep­tarea mediului. Coresp. Anul trecut în luna Martie, când guvernul liberal a trebuit sâ plece de la putere, ros şi is­tovit de păcatele săvârşite timp de patru ani, partidul poporu­lui nu mai exista decât cu nu­mele, iar dl General Averescu nu avea în jurul său nici nu­mărul necesar de fruntaşi pent­­ru formarea unui guvern. Deşi marea majoritate a ale­gatorilor se pronunţase făţiş în toate alegerile parţiale pe­ntru partidele democrate, azi fuzio­nate în Partidul Naţional ţără­nesc, reprezentat în foastele Corpuri legiuitoare liberale prin mai mult de ICO de parlamen­tari, totuşi în urma uneltirilor liberale şi a trădării d­lor Gol­­­­d's, L­upaş şi Lepădătură fost­­ chemat la putere dl General Averescu cu partidul său fan­tomă, care fusese reprezentat până atunci numai prin 5—6 parlamentari. Negreşit că în a­­ceasta cinică s­ituaţie, cea din­tâi gri­je a dlui General Ave­rescu a fost să deschidă larg sacul cu grăunte pentru ca toţi hămesiţii şi înfometaţii de pre­tutindeni să se stângă în jurul său­ Dar noii partizani venisu, nu de drăguţ dlui Genere­ A­verescu, sau pentru competenţa se în arta de a guverna, ci de pofta f­­atu­ii ce li se oferise. Rezultatul se şt­e : Slujbele au­­ trebuit sâ­me dublate, iar buge­tul tatii a fost secătuit. Această stare nenorocită nu putea însă să dureze prea mult. Noile lof­uri puse pe fără nu ajungeau să acopere deficitul bugetar şi guvernul averesc şi a slu­jit nevoia să mai re­ducă din numărul prea mare de funcţionari, cu cari împănase tara; iar prin glasul dlui sub secretar*de Stat C Manoilescu, dele Finante, căutând să moti­veze această reducere — lasă să se înțeleagă că nu acest gj*­vern ar fi marele vinovat de em­itenţa acestei pusderii de func­tionari de care astăzi voeşte să se scape-Nimeni n’a uitat insă miile de Administratori de plasă şi alţi funcţionari detaşaţi dele posturile lor şi chemaţi tempo­rar la Bucureşti, pentru ca în locul lor să se poată num­i partizani ai regimului prin cari guvernul să opereze pe alegă­tori în favoarea sa, ca să şi formeze majoritatea parlamen­tară necesară. Dar dublarea tuturor func­ţiilor superioare din Ministere cu aşa num­­ii Consilieri teh­nici, recrutaţi numai din favo­riţi ? Nimic nu s a uitat. Acum guvernul voeşte să revie la nor­mal reducând numărul func­ţionarilor. Foarte bine face Interesant este să se ştie însă pe cine va reduce. Va avea guvernul tăria să re­ducă pe noii numiţ­i pe agenţii electorali d­e ti­mpul alegerilor? Sau îi va menţine pe aceştia şi va lăsa pe drumuri vechi funcţionari de carieră? Noroc că mai există pentru asemenea eventualitate şi Con­tenciosul adm­nistrativ, unde cei nedreptăţiţi işi vor putea găsi dreptatea ! din linii liniiMh FO­LETONUL „GAZETEI TRANSILVANIE!*. Un vis carpatin.. de prof. Valeriu Maximilian. Era înainte de revărsatul zo­rilor, într’o poeniţă pitulată în umbra brădetului dela poalele Carpaţilor. Un curent rece de aer adia din adâncurile codrilor, îngâ­nat de şueratul sgomotos al li­nei ape cristaline ce se pră­buşea în cascade printre sghia­­buri. Ceaţa începu să se ridice, să se subţieze, când deodată apă­rură siluetele tidvelor de stânci ameninţătoare, rumenite de pri­mele raze ale aurorei. Mărturisesc că nam­ zărit un peisaj mai fascinant ca în cli­pele acelea. Lupta între noaptea ceţoasă a codrilor şi între pis­curile rubinii ale munţilor... Sgomotul apei nu-l mai au­­ziam şi nu vedeam altceva de­cât numai siluetele fantaste ale stâncilor rubinite şi tămâiate de ceaţa învăpăiată a aurorei... Deodată avui senzaţia că ci­neva s’a oprit pe un colţ de piatră din apropiere. La început zării o siluetă ne­buloasă, dar cu cât o priviam mai încordat,^distingeam tot mai clar formele roze ale unei fiinţe ce sta răzimată de piatră. Era un corp robust acoperit de la piept până jos cu un voal verde aproape străveziu. Res­­piraţia-i era^­agitată, ca şi cum ar fi sosit în fugă dinspre co­drii. Părul era castaniu, desple­tit, iar fruntea era încadrată de o ghirlandă cu cetină verde. Când căutai în ochii ei, un fior mă străbătu prin corp. A­­vea nişte priviri severe în cari pe lângă o nuanţă de surpriză neaşteptată am simţit vibrările unui spirit de-o castitate se­veră, streină de ceea­ ce nu­mim noi „sălbatic"... Apariţia dură câteva secunde, apoi se ridică în văzduh şi plu­tind în direcţia codrilor se mis­tui... Câteva clipe rămăsei buimă­cit, simţind însă nişte fiori de admiraţie, de extaz ,pe cari nu i-ara simţit niciodată, apoi cău­­tai motivele acestei apariţii ne­obicinuite. Im­i reamintii de zânele, cu cari mă întâlniam odinioară în basme, dar deosebirea între ele şi între apariţie era enorma... In fantazia mea acelea îmi a­­păreau ca nişte fiinţe sburdal­­nice, mlădioase, dansatoare, ca­pricioase, câtă vreme aci aveam de a face cu un contrast is­­bitor. O fiinţă severă în priviri, severă în atitudine, ceva băr­bătesc în structura robustă, vân­­joasă a corpului, ceva sălbatic în aspectul ei, în sfârşit nişte însuşiri cari tradau o viaţă ab­solut streină de sufletul nostru, un spirit care îţi domina toate tainiţele sufletului, un spirit în faţa căruia te simţiai umilit com­plet.­­ Pe sufletul meu se aşternu vălul unui sentiment de pustie­tate şi de o durere neînţeleasă. Aveam senzaţia ca şi cum ar fi fost un spirit strein de lumea asta, un spirit stăpân pe nişte taine nebănuite, un spirit care prin apariţia lui mă aviza de realitatea unor fenomene streine de sufletul omenesc... Un dor arzător ca o putere hipnotică mă îndemnă ca să mă scol şi să pornesc în di­recţia dispariţiei... Cu cât mă afundam mai a­­dânc în noaptea codrilor, sim­­ţiam fiorii unei mângăeri şi u­­nei fericiri vagi... Liniştea în­cremenită, conturbată ici-colo de murmurul argintiu şi îndepărtat al isvoarelor şi atmosfera aceea rece, proaspătă, cu miros de brazi străvechi, îmi apăreau ca vestitorii unei lumi a cărei exis­tenţă n'am bănuit-o şi nici n'am visat-o vre­odată... E aproape de miezul nopţii... Abisurile din jurul meu şi stân­cile din depărtări se înviorau treptat de razele lunei, ce toc­mai se ivea de după creştetele pierdute ale munţilor. Din văile adânci şi reci se auzea glasul vecinic al brazilor. De după o tidvă de stâncă din vale apăru un sul de ceaţă, care se lăţia până ce se aşternu peste toate văile din jurul meu : o mare de lapte ce sclipea ca argintul în bătaia lunei, o mare de lapte presărată ici-colo cu câte o in­­sulă mică de codru cu creşte­tele ascuţite de brazi, cari mi­­jiau prin ceaţă ca nişte fantasme bizare... Un curent rece din văi mă sili ca să mă apropru de foc.­­ Mă aşternui pe manta, cu­­ capul pe raniţă şi urmărind­­ scânteile ce ţâşneau şi se mis-­­ tuiau în văzduh, mă adâncii în­­ contemplarea milioanelor de­­ stele ce tremurau pe fondul adânc al azurului... Liniştea mută ce stăpânea toate abizurile era de un misticism strein de­­sufletul meu. Aveam­­ senzaţia că trăiesc într’o lume­­ necunoscută, deşi o văzusem de ] atâtea ori... Intr’un târziu fur cuprins de o moleşeai® ce îmi apăsă pleo­­pele... Aruncând pentru ultima oară ochii asupra piscurilor estom­pate din zare, deodată mi­ se păru că o siluetă albă şi vagă se desprinse din ceaţă şi plutia înspre mine. Simţii prin întreg corpul o amorţeală treptată până ce îmi pierdui conştiinţa căzând într’un somn adânc... Fantoma se apropia de mine şi în privirile ei săgetătoare re­cunoscui apariţia din zori... Simţiam că îmi lua manile în­­tr’ale ei şi fără să vreau mă sculai şi după câteva clipe ajun­serăm în marginea unui abis ameţitor unde mă oprii îngrozit. Privirile fantomei îmi inspirau o încredere atât de oarbă, încât la un moment dat pământul nu-l mai straţiam sub mine... Plu­­tiam uşor prin ceaţa abisurilor, nedistingând nimic decât o mare imensă de ceaţă luminată feeric de lună, şi ici-colo câte un vârf uriaş de brad din adâncuri, ce se mistuia îndată... Fantoma era tăcută, dar strân­gerile ei de mână îmi cauzau nişte emoţii vagi, streine, tot mai streine de sufletul meu ... Deodată ceaţa ne părăsi şi la vederea­­spaţiului ameţitor de sub* picioare începui să tremur... Fantoma îmi strânse mâna ener­gic, ş’atunci privirile mele cău­tări* cu încredere în adâncuri... Valuri dese de codrii de brazi se mişcau sub mine, iar în a­­dâncimi ceţoase zăb­aia isvoare sclipitoare ca nişte fire de ar­gint ce brăzdau poeniţele şi văile tăinuite din mijlocul brădetului negru... O lumină palidă dintr’o margine de codru îmi dete să înţeleg că e vorba de agonia unui foc de la o stână... Şue­ratul isvoarelor şi freamătul a­­dânc al brazilor se auziau ca nişte şoapte misterioase ce ve­neau din altă lume... Ne apropiirăm de un parapet puternic de stânci din cari ţâş­­niau şi se prăbuşiau cu vuet în adâncuri nişte isvoare, ca nişte suluri de argint... Un curent de aer răcoros îm­­balsmat cu un miros îmbătător de brad mă trezi din lumea de visuri în care avui senzaţia că plutisem până aci, şi mă aduse , par­că la realitate. Priveliştea ce mi­ se oferia­­ acum în văile adânci, ca şi în­­ jurul meu, mă fascina atât de­­ mult, încât rămăsei mut şi mă oprii brusc... Sufletul meu fu inundat de un val puternic de emoţii de feerie, de sublim, de castitate, de doruri arzătoare după idealuri de cari nu visasem niciodată în viaţă, cărora limba mea nu le găsia expresia ... (Sfârşitul în anul viitor) Un apel al A. C. T. Se a­duce la cunoştinţa tuturor Con­ducătorilor Technici cu specia­litatea electro-mecanică, cum că în vederea apărării intereselor profesionale, a educaţiei pe te­renul technic, a contribuţiei pentru desvoltarea industriei şi perfecţionarea învăţământului technic mediu, s’a constituit la Cluj încă din anul 1924, o A­­sociaţie a Conducătorilor tech­nici sub denumirea de­ A. C. T. Având în vedere marele nu­măr de diplomaţi ai şcoalelor de conductori technici, din stre­­inătate, face un călduros apel cătră toţi aceştia, de a se în­scrie ca membri ordinari, în­scrierile se pot face la Secre­tariatul general al Asociaţiei în Cluj, str. Romei No. 1. Aduna­rea generală a asociaţiei se va ţine la Cluj în luna Mai 1927. S’au scurs 10 ani de când o mare parte dintre Românii ar­deleni, nevoiţi fiind in urma retragerii armatelor române în toamna anului 1916 să-şi pâră­seas­că plaiurile, au împărtăşit cu fraţii din Vechiul Regat pâ­­nea amară a pribegiei, până când soartea a voit ca din su­ferinţele şi jertfele nenumărate ale neamului să se înfăptuiască unirea fraţilor de acelaşi sânge. Aceste vremi sbuciumate ni le evocă în memorie colabora­torul nostru părintele Valeriu Crişan din Ohaba intro serie de amintiri, cărora le facem loc cu plăcere-E greu, nespus de greu a nota aşa în fuga condeiului şi în precipitarea vertiginoasă a evenimentelor, nesfârşitul lanţ de amintiri din o viaţă, petre­cută în trista pribegie a refu­giului din calea duşmanului co­­tropitor. Şi e cu atât mai grea această îndatorire ce mi-am pro­pus a o lua asupră-mi încă de la început, cu cât suferinţele ce s’au năpustit asupra noastră, au venit mai repede, mai fără de zăbavă, decât credeam noi. Au trecut ceasuri, minute şi clipe, în cari un singur gând ne preocupa sufletul obosit de zbuciumul vieţii amare, era gân­dul de a merge tot mai de­parte, unde glasul tunului nu s’a auzit nici odată, într’un loc unde viaţa îşi urmează cursul ei nor­mal. Doream un loc retras, unde fie viaţa satului, fie a oraşului împopulat, să fie ca în timpu­rile fericite, când pe pământ stăpânea pacea şi între oameni bunăînvoirea. Să vezi în sat în bătătură flăcăi şi fete, prinzân­­du-se în horă, iar în oraşe să auzi muzica, să vezi pulzând o viaţă cheflie, — aspectul, care întotdeauna mi se părea mie, că e o oglindă clară a vieţii tihnite a orăşanului trudit de munca zilei. Ori pe unde îmi îndreptam paşii m­ei, vedeam o lume abă­tută; viaţa satului ca şi a ora­şului părea o luptă în agonie, pretutindeni lacrimi, suspine după soţul pierdut, mizerie şi sărăcie !... Aici era războia de doi ani şi puterile forţelor de luptător istovite. In aşteptarea împlinirii visului. Ştiam cu toţii noi Românii din Ardeal, că se va apropia o­­dată ziua aceea măreaţă, în care bravii voinici ai oştilor ro­mâne vor trece ca şoimii în sbor peste hotară şi se va în­trupa odată dorinţa de secoli nu numai a celor din „ţară*, cât mai mult a celor, cari ne doream a fi în aceeaşi „ţara*. Privirile noastre stăteau aţintite de sute de ani spre culmile de brazi, printre cari aşteptam cu braţele întinse să re strângem mâinile fraţilor, în vinele că­rora curge acelaşi sânge ro­mânesc. Căci dacă comandanţii oştilor celor vechii îşi jurau unul altuia credinţă prin slobo­zirea de sânge din vine în unul şi acelaş vas, oare, noi Ro­mânii nu eram legaţi cu un con­tract de sânge de frate cu cei de cari ne despărţeau Car­­paţii ? !... Aşteptam deci din clipă în clipă şi zi de zi ca România, mamă dulce, să ne cuprindă ci lacrimi în ochi lângă sânul ei de mamă... Fii pierduţi de a­­tâtea secole, arzând după o iu­bire de mamă, doream a re­veni lângă sânul mam­ei iubi­toare. Aşteptam să sune ceasul şi să „sosească trenul Româ­niei" — vorba lui Titu Maio­­rescu. „In curând va bate cea­sul" ne-o spunea poetul nostru Zaharie Bârsan, care în cânte­­cile lui desprinse de pe lira unei zeiţe prevestitoare, ne în­tărea în convingerea, că noi vieţuitorii acestui timp vom fi acei fericiţi de a vedea împlinit visul, de dragul căruia ne-au murit şi moşii şi părinţii !... De-acum zece ani. Amintiri din pribegie­ de Valeriu Crişan, preot. Nr. S - 1 $27

Next