Gazeta Transilvaniei, 1941 (Anul 104, nr. 1-97)
1941-01-01 / nr. 1
PAGINA 1 Douăzeci de ani de activitate la Opera Română din Cui de prof. Ion Gherghel Subt acelaş acoperemânt unde şi-a început, la 1 Dec. 1919, Teatrul Naţional din Cluj rodnica-i activitate, s-a inaugurat în primăvara anului următor (25 Mai 1920) prima Operă de stat din România. Cu îndreptăţită mândrie scria, prin 1920, un cronicar de la ziarul Patria: „Opera din Cluj a fost singura dintre toate instituţiile noastre, care nu s-a preluat de la Unguri, ci a fost creată de noi şi prin care ne-an arătat vrednicia noastră. Opera Naţională din Cluj împlineşte aici o înnaltă misiune culturală şi politică de o importanţă fără păreeche între instituţiile ţării". * In memorabila zi de 1 Decemvrie 1918 a răsunat, pentru întâia oară, muzică românească, liberă, în Ardealul desrobit. Profesorul Timotei Popovici de la Academia de Teologie din Sibiu dirija un select cor bărbătesc, care executa, cu însufleţire de nedescris, în prezenţa unui auditoriu vrăjit de solemnitatea unică a momentului istoric, energicul Marş al legionarilor români, în biserica de la Alba-Iulia. Muzica românească din Ardealul de după Unire s-a pus — ca şi teatrul — mai întâi în serviciul cauzei naţionale şi abia după un timp a început să-şi înalţe privirile spre idealul artei pure. E semnificativ că întâiele acorduri de muzică românească glorifică faptele eroice ale desrobitorilor şi tălmăcesc bucuria desrobiţilor. Deodată cu potolirea uriaşelor valuri de entuziasm patriotic, oamenii noştri înţeleg că a sosit momentul să se aştearnă pe lucru, pentru ca să se poată dovedi — şi în această privinţă — vrednicia Românului. In primăvara anului 1919 se pun deci bazele Operei „Naţionale1" — după cum i --a zis atunci. Animatorul şi principalul susţinător al ideii i înfiinţării Operei e d. Tiberiu Brediceanu, secondat de entuziastul om de teatru, artistul Constantin Pavel. După demisia d-lui C. Pavel din poetul de director, conduce d. Tiberiu Brediceanu instituţia (de la 3 Aprilie 1920— 31 Mai 1920), în calitate de intendant (director general), fiind ajutat de următorul comitet: George Dima, Iuliu Moldovan, Emil Haţiegan, George Şerban şi Titus Olariu (secretar). — Rolul ce l-a îndeplinit aşadar d. Tiberiu Brediceanu are o importanţă covârşitoare pentru creiarea şi punerea în mişcare a acestui organism artistic, care era menit să devină în curând mândria Ardealului românesc. Nu vom insista aici asupra greutăţilor începutului, ci vom trece la evidenţierea succintă a principalelor realizări. * Un nume scump trebue rostit cu admiraţie, aproape cu evlavie: Dimitrie Popovici-Bayreuth. Timp de şapte ani acest bărbat vrednic a fost stâlpul principal a! acestei înalte instituţii de artă. A lucrat metodic, adânc, energic, cu un lanţ deosebit şi cu o pricepere ce nu poate să isvorască decât dintrio competinţă desăvârşită. In timpul cât a condus Dimitrie Popovici-Bayreuth destinele Operei Române din Cluj — prima Operă de stat din România întregită — s‘au pus in scenă 26 de opere şi anume: 10 din repertoriul italian, 7 din cel german, 6 din cel francez şi 3 româneşti. — Cu drept cuvânt s‘a spus și s‘a scris că de numele acestui mare maestru sunt legate cele mai strălucite izbânzi ale operei noastre. Călăuzit de deviza „non multa, sed multum”, Dim. Popovici-Bayreuth nu s‘a lăsat ademenit să vâneze după cantitate, ci s‘a străduit din răsputeri să obţină calitate. — E adevărat că şi continuitatea, stabilitatea la postul său de răspundere l-a avantajat faţă de directorii care i-au urmat. Oricum însă, meritele sale rămân nepieritoare. Ţin să subliniez un singur fapt: Cu prilejul comemorării marelui Beethoven — în 1927 — numai Opera din Cluj a putut să se mândrească cu înscenarea şi executarea minunată a operei Fidelio, plecând cu ea şi în turneu, la Cernăuţi, Iaşi, Bucurşti şi Arad. Atunci Clujul stătea in fruntea mişcării teatrului muzical, fiindcă instituţia a avut fericirea să fie condusă de un om cu autoritate şi stabilitate. Oricât s-ar crede însă astăzi de către unii neştiutori că Opera Română din Ardeal începe numai în 1919/30, adevărul că ea îşi are înfipte câteva rădăcini şi în ultimele două decenii ale veacului trecut Generaţiile care au crescut — pe vremuri — subt iscusita conducere muzicală a maestrului George Dima, — la Sibiu şi la Braşov — nu vor putea să uite niciodată ce însemnează muncă pozitivă, rodnică şi aducătoare de înalte satisfacţii sufleteşti pe terenul muzicei corale şi instrumentale. E deajuns să citez cuvintele ctAZFTA TRA1MSTLVANTE1 finite şi inimă româneasca Nlae Ieremia Ilarfir a Braşovului încerc să evoc, în aceste rânduri, figura unuia dintre cei mai buni ostaşi ai Legumei. A unuia care a ars ca o văpaie mare pentru o credinţă şi care s-a stins în dimineaţa zilei de 22 Septembrie 1939, în marginea Apahidei din Clujul înstreinat. Memoriei lui, în numele familieide legionari care-i poartă numele, îi închin un moment de pioasă şi caldă amintire, îmi plec o clipă genunchii, pe care nu-i pot pleca în faţa mormântului său, vitregit de destinul pe care-l imparte cu pământul rupt din trupul Ţării. Aş vrea şi pentru acest al doilea motiv de durere, să pun aripi condeiului meu lipsit de îndemânare, şi să descriu, cât mai bine, buchetul de frumoase calităţi ale neuitatului nostru prieten şi camarad. Pentru tot ce nu voi putea exterioriza, din cele ce ştiu şi simt, îi cer iertare şi bunului Nae şi celor care l-au cunoscut şi înţeles mai bine decât mine. Nae Ieremia a fost un produs autentic al pământului românesc. Fiu de ţăran din comuna Prejmer din Braşov, a pornit de timpuriu să-şi croiască un drum în lume, şi ajutat de o sănătate robustă, de o inteligentă vioaie şi de o memorie prodigioasă, împărţindu-şi viaţa între carte şi munca aspra a existenţei, îşi creiase un rost modest în viaţa ca funcţionar al Inspectoratului Şcolar din Braşov. Am pomenit de munca aspră, pentru că, poate, puţini ştiu că Nae a fost şi şcolar sârguitor şi premiant, dar a luat de mic contact cu durităţile vieţii, câştigându-şi existenţa cu greu, ca picolo şi chelner până ce a isbulit să-şi ia o diplomă. Fondul său sănătos şi bun şi această experienţă a vieţii îl formase, îl completase. Era un om întreg: bun soţ şi tată, bun prieten, bun camarad. Suflet de copil, deschis şi sincer, a cărui marcă autentică era râsul său homeric, sănătos şi molipsitor; naiv şi entuziast; sentimental, bonom şi talentat; vijelios şi blând; muncitor şi viteaz, viteaz până la temeritate. O varietate de calităţi de care aproape nu-şi dădea seama, dar prin care îşi trăia cu intensitate, clocotitor, viaţa. Dumnezeu îl dăruise cu o sănătate de piatră. De statură mijlocie, uscăţiv, cu figura palidă şi pomeţii eşiţi ca de mongol, numai oase şi muşchi, avea totuşi o forţă herculeană. De o mare energie fizică, ţâşnind ca un abur, sub presiune, din inima pământului, dar înzestrat şi cu forţe sufleteşti nebănuite. Povestitor cu talent şi culoare, bun cântăreţ şi pasionat pentru baladele şi doinele noastre populare, pe care le cânta ca nimeni altul, cu accentul celui înfrăţit cu brazda şi pentru care era întotdeauna solicitat de prieteni. O inteligenţă sprintenă şi uşor adaptabilă, talent teatral, bun recitator de versuri, de momoloage, temperament de ostaş, luptător neînfricat, cavaler, blând şi ocrotitor cu cei slabi, sociabil şi antrenant până la seducţie. O calitate pe care nu aş voi s-o trec cu vederea, de care era mândru şi pe bună dreptate, era acela de bun ţintaş.Fusese în armată trăgător de elită, premiant pe Divizie şi Corp. Când punea arma la ochi se transfigura, părea căzut în tranşă hipnotică şi dacă i s-ar fi întâmplat ca primul glonte sâ nu meargă în fintă, concentrarea lui era aşa de mare la al doilea, încât rezultatul trebuia sa fie, inevitabil, cel dorit. Pasionat cititor, timpul şi-l împărţea între serviciu, lectură şi viaţa cea de toate zilele, în care capitolul „prietenie* ţinea un loc de mare preţuire. Dar totuşi, şi viaţa lui, ca şi a noastră a multora, trecea fără nici o întâmplare. Până când? Până a cunoscut Legiunea. Ea a intrat în viaţa lui Nae fulgerător. A fost o revelaţie. Câteva discuţii anterioare, apoi cartea Căpitanului „Pentru Legionari** în toamna lui 1936, pe care a sorbit-o într-o noapte — şi minunea s‘a făcut. Dintr-un om fără ideal, care-şi cheltuia energia în mărunţişurile vieţii cotidiene, a devenit un legionar şi unul dintre cei mai buni. Cu firea lui spontană şi vijelioasă, într‘o zi îmi spune: „Vreau să intru în Cuib”. L-am trimis să se prezinte şefului Cuibului în care activam. Prezentarea lui a fost un moment emoţionant şi caracteristic totodată pentru sinceritatea şi puritatea lui de suflet: „Caut pe d. X, dumneata eşti?“ La răspunsul afirmativ al acestuia, el reluă: „M-a trimis la dumneata prietenul nostru comun . “ „Te rog să mă primeşti în Cuib. Am dormit destul, îmi ajunge, m‘am deşteptat**. Şi din acel moment, viaţa lui a fost închinată cu desă- vârşire Legiunii şi Căpitanului. Din acel moment, Nae n‘a cunoscut odihnă, şovăire. A trăit numai pentru şi prin Le- I giune. S‘a dăruit total şi definitiv. Veşnic activ, de o energie inepuizabilă, în marşuri, în propagandă electorală, în colportaj, în misiuni. De mare credinţă, disciplinat, pentru el Legiunea, cu stilul ei de viaţă, a fost o regăsire. Credea cu fanatism în idealurile, în misiunea ei şi a Căpitanului. Adversar al oricărei temperanţe sau abilităţi, privea întotdeauna manifestările legionarului prin prisma eroismului integral şi nu înţelegea să se oprească nici chiar atunci când aceasta i-ar fi fost necesară pentru multiplicarea efortului. Sever cu el însuşi, se auto pedepsea pentru toate greşelile pe care temperamentul său năvalnic i le prilejuia. Intransigent şi hotărât, la procesul Căpitanului G*a înscris ca martor şi acest moment a fost, pentru el, începutul prigoanei. I s-a cerut să explice această solidarizare. A declarat: „Totul este o înscenare. Căpitanul este nevinovat1*. I s‘a cerut să retragă declaraţia. A refuzat. Consecinţa a fost: destituirea. Pentru asigurarea existenţei familiei, s‘a împrumutat şi a deschis un debit de tutun. Acolo, mai bine de o jumătate de an, a fost ţintuit de necesităţile existenţei, acolo, în cămăruţa de 2/3 m, ca într-o cuşcă, a trăit Nae Ieremia, la incandescenţă, toată drama idealului românesc, acolo s-a rugat, a blestemat, a desnădăjduit şi a sperat, de acolo vroia adeseori să plece în lume să pedepsească pe toţi călăii neamului, sau măcar unul din ei. A activat tot timpul în această cămăruţă, acolo a ţinut şedinţe de Cuib, a menţinut contactul cu Mişcarea, până când, la începutul anului 1939, fiind nevoit să plece la Cluj, a părăsit Braşovul şi pe noi prietenii, cu care era sortit să nu se mai revadă. La Cluj, in Someşeni-Sat, a fost filat ca element periculos, iar în seara de 21 Septembrie 1939, a fost chemat la Postul de jandarmi, unde a fost reţinut câteva ore, apoi i s-a dat drumul cu condiţiunea să se prezinte din nou, a doua zi, 22 Septembrie dimineaţa. Cu firea lui dreaptă, dârză şi loială, nu s‘a gândit o clipă să fugă, să nu-şi respecte cuvântul — şi doar aceasta i-ar fi fost scăparea — ci a rămas acasă până a doua zi dimineaţa (22 Septembrie) în zori, când — ordinele fiind înăsprite — jandarmii l-au ridicat, l-au legat şi dus în marginea Apahidei, unde întru® şanţ, câineşte, un glonte sau poate mai multe, curmau bătăile unei inimi, vinovată doar de prea marea ei credinţă în Neam şi în Căpitan. Atitudinea lui până în clipa din urmă a fost cea cunoscută: nu a înţeles să se abată de la ţinuta eroică. Ar fi putut să dispară pentru 24 de ore în noaptea de 21 spre 22 Septembrie şi să scape astfel de urgia primelor măsuri ale guvernului dement. N‘a făcut-o. I s‘ar fi părut că este o dezertare. Destul se simţea umilit şi vinovat faţă de cei din lagăre şi celule, prin libertatea lui, prin faptul că nu se „învrednicise** să fie şi el închis. Şi apoi, era prea conştient de forţa dinamitardă a cenuşei celor care mor pentru o cauză, pentru a se da înapoi de la ultima jertfă, pe care învăţase să o accepte cu seninătatea şi calmul celor împăcaţi cu Dumnezeu. Şi acum, când jertfa lui ca şi a celor mulţi, a fost înţeleasă şi răsplătită de Dumnezeu, când marşurile şi cântecele legionare, sau numai culoarea veştmintelor nu mai pot atrage prigoana şi moarte, îmi iese veşnic în calea sufletului bunul nostru Nae. Ii aud vocea, ii aud comanda, îl văd alergând însufleţit şi neobosit. Şi timpul, care estompează toate amintirile, nu poate avea nici o putere asupra acesteia. El trăeşte aevea şi cu cea mai mare intensitate şi azi în mijlocul celor ce l-au cunoscut, apropiat, preţuit şi mai presus de toate, iubit. Nici când nu poate fi mai valabil cuvântul că numai cei uitaţi sunt cu adevărat morţi. Iar Nae Ieremia nu este și nu poate fi uitat. AUREL D. MANEA 1941 de DUMITRU LABEŞ Venirea ta pe raze s’o cânte tot norodul, ti sa ţâşneşti ca lava fierbinte din volcan.ă porţi pe-a tale aripi, nu lumii nouă rodai, Imbelşugări de aur, măreţule nou an. Cu anul vechi se stinge şi ura şi trădarea, Cu tin’ speranţe nasc, ne încolţesc în minte. Tu fii în frâu destinat; de piatră ni-e răbdarea Credem cu toţi în tine şi 'n zodiile sfinte. Tu vii de sus de-acolo, de unde dorm martirii, Tradaţi de mişelia vânduţilor de neam. Tu geniu al dreptăţii, întoarnă calea firii, Revarsă peste oameni al leacului balsam. Ce zice Căpitanul de fraţii Lui de sânge, Ce rabdă aşteptând din nou ziua 'nvierii? Îi poartă El de grijă, ţăranului ce plânge, Ingenunchiat de bici sub geamătul durerii? Ce spune Totu, Banca, ce spune Moţa Sfântul? Ce spun legionarii din raiul lor de sus? Ei îşi iubesc moşia şi glia şi pământuL Al nostru soare mândru, nu este la apus. Adu-ne tu făclia ce-o poartă Căpitanul, S’aprindem lumea veche, să cadă ’n nesfârșit, Un semn de-al Lui tu fă-ne: Porni-va uraganul, Rostogolind mânia ogorului robit. ANÜt foi No. 1 trrrryTrrrrrf TTTTTVTTTvvy'y TTTTTtTT y yTTT yTvms TTrTf TTTTrrrry T