Gazeta Transilvaniei, 1943 (Anul 106, nr. 1-97)

1943-01-01 / nr. 1

PROPRIETARAASOCIATII M­EA.ASTRA* BRASOV Apare de două ori pe săptămâna prin îngrijirea Dnui comitet de redacţie. Atelierele tipografiei .Astra" Tf 1102. Pagini ^­6­3 Lei 3 . ruDADirm si sfinţit de luptele purtate sub IjtPLDArll 1 IU ' DE ATÂT1AUHttASî.iN FRUNTE­A REDACT LA SI ADMINISTRAŢIA BRASOV. B dul REGELE FERDINAND Nr.12 Tf. 1513 Abonamentul anual lei 300 Autorităţi şi Societăţi lei 60 Anunțuri si reclame după tarif ____ Nr. 1 Inreg. Trib. Braşov S. II No. G. N­. 71/942 1 Ianuarie 1943 Anul 106 Un an se duce* # • de V. Braniște Dorurile mele N’au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare... Spulberate și strivite frunze pe cărare [O. Goga „Cântece"] Mai sunt câteva clipe. Apoi, grea, se va așterne tăcerea peste zilele tale numărate., an vechiu, întâi tăcerea, apoi uitarea. Te-am iscodit cu înmuguriri în su­flet în primăvara ce se lăsa aşteptată. Am colindat cu tine drumurile gândului şi ale dorului. Am bătut calea Buceagu­­lui şi a Crâmului, ne-am afundat în ste­pele nemărginite şi am aprins candele dincolo de ape, hăt departe, unde se bat munţii din capete­. Am apăsat greu de coarnele plu­gului, am arat, am semănat, am secerat, am umplut hambarele şi-am aşteptat. Dar rodul s’a scuturat ca şi floa­rea şi cu el, nădejdea ce ne-o pusesem în tine. Acum, un giulgiu alb acoperă pământul, iar tu, istovit şi fără vlagă, ne părăseşti pentru totdeauna. Te întorci în lumea eternă a nefiinţei, pentru ca un alt an tânăr să-ţi ia locul şi pentru ca gândurile noastre sprinţare să se în­drepte cu aceeaşi încredere spre noul an şi sâ-l întâmpine cu bune urări şi osa­nale, aşa cum te-am primit şi pe tine în prag de an nou. Gândurile ce ne frământă sunt a­­celeaşi. Dorurile, tot cele vechi. Noi nu suntem de ieri de alaltăieri pe aceste plaiuri. Nu suntem de pripas. Cronicari zeloşi nu n­e-au încrestat cu tulburare aşezarea pe aceste meleaguri. Istoria ne-a găsit pe metereze. De aceea s’au fi­xat atâtea întrebări în jurul fiinţei noastre. De aceea ne lipsesc mar­torii din epoca zămislirii. Unicul martor este însăşi fiinţa neamului. Singur, având fârţat doar codrul, leagăn pământul şi acoperemănt bolta înstelată, s-a închegat poporul român. Iar dacă în timpurile mai nouă neamul şi-a făurit o ţară, a călcat el prin a­­ceasta vreo lege divină sau omenească ? Dorurile de totdeauna, dorurile noastre fără întruchipare bat la poarta noului an cu fâlfâiri de aripi ostenite. Dar nimic nu le poate abate din cale. Nici greutăţile drumului străbătut, nici zădărnicia aşteptării. Drumul dom­ul e fără sfârșit. mi Biblioteca Județeană ASTRA *P1212* CALENDAR PENTRU NEAN de ION COLAN Timpul nu ni-l mai cronometrăm.­­ Striviţi subt apăsarea zilelor în­durerate sau poposind pe culmile săptămânilor de nădejdi, anul şi-a consumat lunile, calculat, implaca­bil, după legile lui, urmând ca pro­nunţarea sentinţei în cauza celor ce sau înscris în fals, să se pronunţe mai târziu, cândva, în vreme. Dacă, din nevoi contabile, in­geniozitatea practică a matematici­enilor şi astronomilor a reuşit să divizeze indivizibilul — comparti­mentare preţioasă Istoriei — omul s’a încadrat în diviziuni, dar a ră­mas sub vremuri Azinoapte a murit un an ? Poate mai mult decât atât, azi­noapte a murit încrederea pe care ne-o pusesem în el. Şi tot azinoapte s’a născut al­tul, în afară de noi. Ceea ce se petrece în afară, nu ne aparţine. In noi ir să renasc, din mormântul proaspăt, toate speran­ţele care nu pot să moară, chiar dacă niciunul din cei de azi mâne nu va mai fi­ încorsetaţi în formulele unei catalogări universale, suntem ispi­tiţi să facem bilanţul celor ce au fost şi proiectul zilelor ce vin. Am crezut şi noi în ani, în loc să credem în timp. Ne-am acăţat şi noi speranţele în cuiele zilelor, în loc să ni le aninăm în veşnicie Câte popasuri, atâtea scadenţe , câte scadenţe, atâtea înfrângeri sau victorii. Iarăşi a trecut un an, ca o cli­pă din vieaţa noastră. In marginile ei se putea întâm­pla tot ce noi am dorit Ar fi fost normal să se întâmple, împotriva cui să ridicăm acuze, dacă la Tribunalul vremii o amâ­nare a fost înregistrată pentru pro­babile vicii de formă ? Dar idealul nu moare. Poate întârzia, dar nimeni nu-1 poate în­gropa. 1942 ne-a contrazis. Constatăm, fără a încheia re­gistrele Poate nu e oportun să spui tot ce gândești. Poate, numai că opor­tunismul însemnează timp împrej­muit, ore numărate, ceva foarte li­mitat, chiar dacă limitele ţin ani. Mai presus de calculul necesar îm­prejură­rilor, bate inima unui neam. E liber oricine să nu ţină seamă de asta, dar ea va bate mereu, la fel. Nefiind dispusă, această inimă, să intre, oriental, în repaos, calcu­lele nu pot avea decât o valoare temporară, învie, în noi, la căpătâiul lui 1943, tot ce a murit azi noapte, la priveghiul­ anului 1942. Şi aşa, în vreme, fără început şi fără sfârşit, neamul — prin fie­care din noi — va lupta să-şi împli­nească hotarele. Până unde merg aceste hotare, o ştiu istoricii. Cei care nu ştiu, o pot constata , fără efort. * Dacă vremea n’o mai crono­metrăm ştiinţific, ne păstrăm, totuşi, bătrânescul răboj. Stă încrestat pe el tot ce avem de făcut. Şi vom face. In anul care a’nceput, sau în vremea fără început? Măsură în vreme suntem numai noi. Istorie de Lucian Valea Stau veacurile grămădite ’n file, Măriri cu prăvălirile de-a palma, Şi peste toate timpul cu sudalma îşi râde ’n sbor de nesfârşite zile. Mândria intră’n vorbele servile; Nemărginirea o încape palma... Ca să destrame ’n noi visarea, calma, Renaşte patima din vechi argile. Şi-atâtea tomuri rânduite ’n vază, Veciei noastre vrând să-i ţie pază, încet le ’nghite praful mai cuminte... Doar serile când vremea ’n ore plânge, Simţim măreţ istoria fierbinte Ce-o scriu străbunii şi ne-o lasă ’n sânge... Anul împlinirilor de I. Bozdog Anul ce şi-a târît ultimele clipe în cel mai sălbatic măcel şi care a dis­părut în uruitul maşinilor de războiu şi al ţipetelor de durere ale omenirii, l-am întâmpinat în primele lui clipe plini de îngrijorări, căci simţeam câtă nelinşte va săpa în inimi, câte lacrimi va că­şuna şi cât gol va semăna în casele noastre. La începutul lui, deşi venea plă­pând şi cu faţa nevinovăţiei copilăreşti, nu ne-am făcut iluzii deşarte despre darurile ce ni le-ar putea aduce indivi­dual şi cu atât mai puţin ca neam. Bă­nuiam că va fi anul vegherilor şi sa­crificiilor individuale şi naţionale şi că, în cumpăna lui se vor aşeza multe bunuri şi vieţi româneşti pentru a pre­găti un viitor mai luminos neamului nostru de atâtea ori năpăstuit. Aceste prevederi dureroase au fost întrecute cu mult de desfăşurarea evenimentelor. In cele 365 de zile neamul a trăit şi scris pagini de vite­jie şi glorie care îl ridică din adâncul umilirilor şi nedreptăţilor şi-l aşează alături de cele mai vrednice neamuri ale pământului. Acum, la încheierea acestui episod cronologic, recitind de pe fiecare filă a zilei scurse vrednicia faptelor, aşa cum ni le-au încrestat alţii, mărimea jertfei şi curăţenia cu care au fost aduse, l-am putea numi pe dreptul anul jertfelor şi gloriei noastre ostăşeşti.­Neamul nostru stă deci, la înce­putul noului an în faţa lumii civilizate şi creştine cu broboane grele de sânge pe faţa-i ridicată cu dârzenie spre cer, — cu un pomelnic lung al celor mai buni copii ai săi — care, prin vieaţa lor i-au deschis calea onoarei, şi prin nenumă­rate bunuri şi averi sacrificate asigură liniştea Europei şi a civilizaţiei mon­diale, dar stă vârtos şi neclintit la postul său de luptător. In această poziţie eroică, vrednică de trecutul şi numele său, stă de peste Continuare în pagina 3-a Aurel Mureşianu , de Ion Breazu II. Redactorul Gazetei încurajează, încă din copilărie, orice acţiune care întăreşte solidaritatea naţională. In 1862, ca elev al liceului săsesc din Braşov, el iniţiază „Compania literară a junilor studioşi de la Gimnaziul superior din Braşov pentru cultivarea limbei şi a li­teraturii române la şedinţele căreia el citeşte numeroase disertaţii, dintre care una poartă titlul, semnificativ pentru credinţele lui de mai târziu: „ Pelagia Roşu, sau femeile române în 1848“. Lui Aurel Mureşianu se datoreşte reuniu­nea celor două societăţi ale studenţilor români din Viena într-una singură, pe care, inspirându-se de la „Italia jună" a lui Mazzini, el va boteza-o „România Jună". Cu prestigiul pe care i l-a dat Eminescu, Slavici şi un lung şir de spi­rite alese de pe întreg cuprinsul pă­mântului românesc, ea va deveni cea mai de seamă societate studenţească din trecutul românesc. De la Viena, unde a făcut strălucite studii de drept, el trimitea Gazetei articole de o surprin­zătoare maturitate politică. Mai impor­tante decât acestea sunt însă articolele publicate în marea revistă vieneză „Die Reform“, de sub conducerea lui Franz Schuselka, ziarist, deputat şi mare orator al parlamentului austriac. Era în vremea când Românii din Transil­vania au primit lovitura de măciucă a dualismului, trezindu-se „uniţi” cu Un­garia cu toate protestele lor energice şi repetate. Aurel Mureşianu a luptat cu toate puterile tinereţii sale împotriva acestui dualism, prin articolele apărute timp de trei ani în revista lui Schu-

Next