Gazeta Transilvaniei, 1944 (Anul 107, nr. 1-65)

1944-01-01 / nr. 1

lui poştală plătită In numerar conf. aprobării Nr. 36474/1941 COPRETARAASOCIAŢIUN&VASTRA* BRAŞOV­­ Apare de două ori pe săptămână prin Îngrijirea noul comitet de redacţie. Atelierele tipografiei „Astra“ Tf 1102. Pagini 4-6-8 Lei 3. 6 Biblioteca Judeţeană ASTRA lillllllllll *P1213* STEAG RIDICAT LA 1038 Ip T r Tî HTPm T SI SF1NTIT DE LUPTELE PURTATE SUB CUTELE LUI ibrLDAnllIU ' de atâtia urmasin frunte cu MURESENII S 1®Liir REDACTIA SI AD­MINI­ST­RAŢIA BRASOV. B did RECELE FERDINAND N­r.12 Tf. 1513 ! Abonamentul anual lei 3 00’Autorităţi şi Societăţi lei 60 [Anunţuri si reclame după tarif. Nr­­ im­e«. îm­b. Sriten S. II mp.­­». II. 71/042 Satu­bslS 1 1801181*16 1944 Aîîll5 107 Gând bun de Ţinut nou de V. Branisce De trei ani şi muri bine cel dintâiu gând al nostru se îndreaptă spre fraţii rămaşi în noapte, spre fraţii înstrăinaţi. Lor li se cuvine şi în acest prag de nou an mărturia nestrămutatei noas­tre credinţe că fiecare după ce trece ne apropie de ziua dreptei reparaţii, însăşi existenţa neamului nostru este în funcţie de acea zi. Pentru noi nu este vorba de spaţii în litigiu, de ambiţii de cucerire sau de acte arbitrare. Este vorba de fl­inta neamului. Pe când­ noi luptăm pentru această existenţă a neamului, care nu se poate concepe despărţită de glia in care ne-am format, alţii vânează cai verzi pe pereţi, nutrind visuri milenare. Situaţia in care se găsesc ei îmi am/awa j J ZJL.. înt&hztt în Tor chefuri. Obiceiul cam aşa se practică de monopolizatorii culturii europene, ne­întrecuţi în aşa zisul lor tempou de petreceri . Când lăutarii stau gata-gata sâ-şi dea duhul de oboseală, în timpul unui chef ritmat de un dans vioiu pe mese, între cioburi de oglinzi şi pahare, li se lipeşte în frunte jumătatea unei bancnote, a cărei cealaltă jumătate rămâne chezăşie în buzunarul amfitroniului. Astfel stimulaţi lăutarii cântă cu zel sporit, conştienţi că, de nu vor fi pe placul stăpânului, nu-şi vor primi răs­plata, jumătatea, de bancnotă rămasă în buzunar. In tot ce fac, în tot ce zic el, eu văd astăzi acea fluturare de bancnotă. Noi nu ne-am dobândit pământul prin acte de donaţie. Noi suntem copiii pământului nostru. Am crescut din el ca macii din holde, ca stejarii din codri. De mii de ani strămoşii îşi dorm somnul în glia pe care au muncit-o din greu şi au apărat-o cu cinste. Din acest pământ ne-au răsărit credinţele, ne-au înflorit nădejdile şi ni s-au scuturat a­­tătea vise. Dreptate am avut puţină. Obidă multă. Luptă şi suferinţă. Dar despărţiţi de frontiere omeneşti, hărţuiţi de împărăţii puternice, vânduţi şi trădaţi pe la soroace, noi n’am înce­tat nicio clipă să fim un singur neam, să vorbim o singură limbă şi să ne în­chinăm unui singur Dumnezeu. De aceea şi credinţa noastră în unitatea pământului Transilvaniei este una şi nedespărţită, după cum credem şi mărturisim integrarea Transilvaniei noas­tre în destinul românismului de pretutin­deni. Iar fraţilor vremelnic încercaţi le trim­etem o caldă urare şi o strămoşească îmbărbătare : mult a fost, puţin a rămas. Nu aduce anul... de Ion Colan Fiindcă n'am prorocit nimic altădată, n'am fost surprinşi, rupând ultima filă din calendar, în atitu­dine de om cu speranţele ajunse la scadenţă fără a fi împlinite. De altfel, literatura aceasta de ocazie cu periodicitate fixă, cu bi­lanţuri bancare sau de societăţi anonime încheiate la 31 Decemvrie, are în ea ceva sec­ financiar, util în administraţie, dar fără conţinut când e vorba de sufletul oamenilor şi al naţiunilor. Căci nu aduce anul, ce aduce ceasul. Pot trece peste noi ani grei şi sterpi, putem fi puşi în cumpăna îndoielilor oricând, judecăţile­­ne­pot fi răsturnate de evenimente, I fără ca ceasul pe care-l aşteptăm I să-l poată opri cineva a bate atunci I când îi va veni vremea. Pe hârtie orice socoteli se pot­­ încheia fără noi. Am putea cita şi exemple, dacă n’am şti astăzi că unul din directorii întreprinderii zace într’o închisoare şi îşi aşteaptă osânda. Şi atunci te întrebi : Ce valoare pot avea lucrurile omeneşti, dacă la temelia lor apele au măci­nat dreptatea care nu poate fi dră­­măluită ? Cum îşi închipuie cineva că noi putem crede în veşnicia unor articole parafate frumos, câtă vreme n'au trebuit să treacă decât ceva mai mult de trei ani, ca neiertătoa­­rea justiţie eternă să constate că una din semnături era aşa de gro­solan falsă ? Cu atâta indecenţă a ajuns în publicitate această descoperire, în­cât n’a fost posibil nici prietenilor să-i dea lustrul pe care împrejură­rile l-ar fi pretins. E prima şi pentru noi cea mai de valoare constatare din multele petrecute în 1943 * Mişcarea fronturilor aparţine strategiei militare şi raporturilor de forţe. Pe Nipru, pe Don sau pe Volga, la Krivoi­ogorî la Stalingrad, fronturile se rup şi se refac. Va câştiga cel ce va avea ultimul ba­talion cu respiraţia întreagă spre a da lovitura adversarului. Acolo aşa va fi. F T­ar clesic’! ! reprezentată plastic prin gladiato­­rul cu piciorul pus pe grumazul ce­lui învins, aşteptând doar semnul Cezarului spre a curma vieaţa prăbuşitului, această victorie e înca depune. Unii vorbesc de 1944, alţii de 1945. Nu, noi nu putem face afirmaţii, câtă vreme cei ce au alte elemente de judecată se feresc a le face. Un lucru e si­gur: pe un soclu de nedreptăţi Vic­toria va fi o biată paiaţă pe care neamurile o vor răsturna, aşa cum s’a întâmplat altădată cu statuia lui Arpad de pe Tâmpa braşoveană. La început de An Nou povestea cu bolovanul simbolic de pe Tâmpa se ridică la valoare de lege etică pentru un neam. Asta în ceea ce ne priveşte. Şi nu este neapărat nevoie ca nedreptatea să fie concretizată prin­tr’o statuie trasă în serie, noi fiind tot atât ne­fefidibil şî la nedrep­tăţile parafate, tot în serie Să dea Dumnezeu ca înţelep­ciunea conducătorilor de popoare să strice ce a fost rău făcut — îi vom ajuta şi noi la aceasta — şi să facă bine ceea ce împrejurările, in­teresele oportune şi falsa informa­ţie i-a îndemnat altădată să strice. Noi rămânem în vechile tran­şee şi în anul ce vine, dar nu ne putem transforma în surori de ocro­tire pentru rănile altora, înainte de a ne bandaja propriile noastre răni. E o simplă şi cinstită necesi­tate de profilaxie naţională. I. In fresca marilor creatori de şcoală şi cultură românească figura genialului mitropolit de la Sibiu se înalţă copleşi­toare, ca şi în celelalte domenii de vieaţă naţională, prin realizări uriaşe, care i-au asigurat o glorie inegalabilă în istoria neamului nostru de dincoace de Carpaţi. Sigur de darurile sale divine, ca şi de chemarea imensă ce-l aştepta în Transilvania umilinţelor româneşti, Şa­­guna s’a impus contemporanilor cu au­toritatea fascinantă a stăpânitorilor de furtuni şi făuritori de biruinţe, care nu vin aduşi de buciumul durerilor sau de trâmbiţa bucuriilor, ci sunt trimişi, peste voia oamenilor, de părintele mi­lostiv al tăriilor albastre. Minte smulsă din luminile eterni­tăţii, capabilă să cuprindă în lentilele ei de uimitoare limpezime tot viitorul unui popor, care-şi scutură, prin vol­bura deşteptării naţionale, iobăgia vea­curilor negre, Şaguna înţelesese foarte repede, că în contingenţele politice ale epocii sale, neamul românesc din Tran­silvania nu-şi va putea realiza năzuin­ţele lui sfinte, decât subt scutul Bise­ricii strămoşeşti. In cadrele acestei instituţii tradi­ţionale, care ea însăşi avea nevoie de o desrobire, urma să se afirme şi noua organizare a învăţământului naţional, cu toate aşezămintele cerute de impera­tivele unei sigure prosperităţi culturale. Plecând de la această concepţie programatică a şcolii condusă de bise­rică, isvorâtă nu din ambiţii clericale perimate, ci din conştiinţa superiorităţii ei educative şi a legăturii ei organice de secole cu sufletul neamului româ­nesc, Şaguna va desfăşura de la început, pe un plan larg, acţiuni însufleţite spre a dobândi simultan o Mitropolie auto­nomă şi o şcoală confesională scutite de orice influenţe străine. Dacă pentru reînvierea celei din­­tâiu a trebuit să poarte lupte gigantice, timp de peste 20 de ani, în schimb întemeietori ai învăţământului nostru naţional Mitropolitul Andrei Şaguna de Prof. I. Mateiu Vecinii de I. P. Bănuţ Dacă în ideile şi acţiunile lor oa­menii s’ar lăsa conduşi exclusiv de ra­ţiune, împlinind, mic şi mare, sfintele porunci ale lui Isus Hristos, toţi vecinii din lumea asta ar trăi în pace şi bună înţelegere, iar fraţeştile noastre năzuinţe umane, învingând păcatul, suferinţa şi mizeria, ar întruchipa în complexul lor o armonie paradiziacă. Dar cum, din nenorocire, în majo­ritatea cazurilor litigioase dintre ei, oa­menii se călăuzesc de îngustele instincte primare, de oarba şi clocotitoarea pa­siune,­­ megieşit din toate continen­tele pământului se găsesc în perma­nentă stare de războiu moral, naţional şi economic, o situaţie anormală, jal­nică, aproape patologică, ce contrazice cu înverşunare dictonul Leibnitzian şi face ca biata noastră planetă să nu pară deloc „cea mai bună dintre lumile posibile ale Universului". Avem impresia profund dureroasă, că orgoliosul ca!­ficativ _sarfi^r,?« con­­ftrfr sptrvle noastre ue­ tr exm srva TJtîffSP voință, înseamnă în realitate o multi-Continuare în pagina 4 a

Next