Gazeta Transilvaniei, 1944 (Anul 107, nr. 1-65)

1944-07-22 / nr. 43

Pagina 2 Nr. 43-1944 GAZETA TRANSILVAN I E J Stilistica, în sensul modern al cu­vântului, e o disciplină relativ tânără. Atât de tânără încât are nevoie de­ o definiţie. In adevăr, şi cele mai actuale tratate de stilistică relevă cât de va­riat a fost concepută noţiunea „sti­listică*. De pildă i Charles Bally în Traité de stylistique française, vol, I Heidel­berg şi Paris 1909, pag. IX din Avant­­propos precizează: „La stylistique est un domaine en partie inexploré?... Je sais qu’on a attribué à ce mot des sig­nifications fort diverses...; ...aucune des definitions proposées jusq’ ici de la stylistique n’est valable et... aucune ne se confond avec celle, très précise, que , j’en al donnée au § 19“. Iar definiţia ser- i vită de Bally în acel „§ 19“ este „La J stylistiq ie étudie donc le faits d’ex- i pression du langage organisé au point i de vue de leur contenue affectif, c’est­­à-dire l’expression des faits de la sen­sibilité par la langage et l’action des faits de langage sur la sensibilité”. Sau : Ernst Elster in Prinzipien der Literaturwissenchaft, vol. II : Stilistik, Halle a. S. 11, ne previne întâi că: „Die­­­tere Stilistik, die sich auf die Lehrbi­­den der Griechen und Römer, na­­mentlich Quintilians, stiltzte, wollte den Lesern Anweisungen geben, wie sie ihren eigenen Stil bessern und pflegen konnten; sie stellte sich in den dienst praktischer Bildungszwerke; sie wollte einem jeden, der da lesen und verste­­hen konnte, beibringen, wie er seine Macht über das schwerige Ausdrucks­­mittel der Sprache steigern vermage. Das ist nicht unser Ziel* (pag. 1). Ct tinta stilistului Elster e: „wir wollen gegebene Muster des Stils in ihrem Wesen erfassen u. abscha­zen lernen“. Şi Elster menţionează că ’n această­­ concepţie e de acord cu stilistul Richard M. Meyer [„dessen schatzen zwerte Deut­sche S­itistik (München 1907) ich warm empfehle, so sehr ich mich im ganzen und im einzelnen von ihr entferne“]. Idealul lui Elster (ideal în bună carte realizat, deşi opera lui Elster a crescut la proporţiile unui tratat de estetică li­terară) e deci, nu de a crea un îndrep­tar pro domo, pentru stilul nostru, nu deci acest b nevenit „Nebenerfolg“, — ci de a crea un sistem, de a înfăţişa stilistica într’un for organic. Şi, fireşte, obligat a răspunde şi la întrebarea ce anume e stilul, Elster precizează : „Ai­les namllch, was dem Stoff fehlt, allés was die bildende Tătigkeit des Men­­schen aus ihm macht, einschliesslich der aisseren Erscheinung, der Form, das ist Stil" (pag 6) Dar accentuiază Elster imediat1): „Die Stilistik ist keine bleosse Formwissenschaft“ (pag. 7). Ş! preci­zează din nou, sintetic, Elster i „SH ist die Summe der einheitlich geregelten Ausdruksmittel eines Werkes, in denen sich die ăsthet'sches Auffassung und Gestaltungskraft eines Schaf'enden Kundgibt* (pag. 8). */ Ca să precizăm acum şi noi : Concepţia noastră e alta decât d. p. 1) Iar nouă ni-i aminte și de preconiza­rea lui Wackernagel (în penuzia bibliotecărească a momentului, fișierul nostru citează numai după Jahresbericht-ul III pag. 74 al lui G. Weigand): „Gegenstand der Stilistik ist die Oberfluche der sprachlichen Darstellung, nicht die Idee, nicht der Stoff, sandern lediglich die Form ; aber die sprachlichen Formen sind in der naturendigsten Weise durch den Stoff und Idee bed­igt". Încât cu lanţul definiţiilor, ne trezim şi în impasu unui fel de cerc vicios , cea a lui Steter, fiindcă în definiţia stilisticei literare noi înglobăm nu nu­mai considerarea estetică, ci şi cea logic­­raţională a operei literare, încât, pentru noi, stilistica-­ e disciplina care sesi­zează virtualitatea estetică dar şi logică — nu numai a operei literare, ci a limbii în toată extensiunea ei, a gra­iului viu în special. Vorbind acum în exempl­ificări, frază ca aceasta : „Nu-i venia dar neted bietului Caragea să trămită capul­ Sultanului* (Filimon, Ciocoi vechi şi noi) — sufere supt raportul preciziei logice — cel puţin la prima audiţie — recla­mându-şi corectura stilistică .........să-și trămită Sultanului capul (său). Abia cu emendările rezultate din aceastălalta topică3) și din indicarea posesorului de 2) Termenul stilistică — derivând din grecescul stylos , creion — e destul de im­propriu, când idealul domeniu al stilisticei e — nu limba hârtiei, limba cernelii, limba optică, ci suveranul graiu viu (pentru a cărui văjnicie am dat indicaţii în : Leca Morariu, Graiu viu — corectiv stilistic 1940). 3) Grecescul topos = loc. Topica = locul, aşezarea, ordinea cuvântului în frază, cap, cu ajutorul pronumelui reflewrs — posesiv — şi şi pronumelui posesiv său, înţeleg imediat că e vorba de chiar capul lui Caragea. La fel, fraza: „nu-l împiedecă... de a vinde nişte părţi din Oneşti şi Şotânga Bălâcenilor* (Iorga, Istoria literaturii române XVIII, II201) — se cere redactată : de a vinde Bă­­lăcenilor nişte părţi din... Am lămurit aşa­dar înţelesul (logica) frazei, admi­­nistrându-i o corectura stilistică de precizie. Şi râmânem tot în cadrul topicei, pentru­ a ilustra acum celalt as­pect : aspectul estetic al frazei consi­derate stil*8­'0-Când d. P- G°ga ne debitează această a că em­atică : Ol tul nost, bătrânul* (Noi) — ne putem întreba care ar fi to­pica mai curentă. Răs­pundem, grada,t'a ar fi următoarea : /Și Oltul nostru u'el bâtrân (­*ea ce-i foarte cotidian supus) — .Şi bătrânul nostru Olt (topică iria* Pu,io obişnuită, deci mai solemnă) şi — Oltul nost bă­trânul (topică emfatică aproape pa­tetică). Constatăm însă că’n tustrele ver­siunile şi inversiunile, în cele " frazei e I acelaşi, fiind vorba, în oricar' c'n cele trei cazuri, de Oltul nostru Ci f Pă­­mântul de bâtrân. Simţim îns *­r numai decât că alta este nuanţa de expresie în fiecare din aceste trei versiiJnl\ *n' versiunile acestea ating deci simîul nostru estetic, nu simțul nostru l °gic-Or, ca să mai cităm un exe TMP‘U de pito esc relief dobândit prin topjcd : „Și băiet ca acela, nici că mai era altul !* — Creangă, Făt-frumos, fiul iepe Cât de expresivă, de plastică e fraza în această spontană revărsare topică şi cât de anemică — deşi tot atâta de logică ! — ar fi ea într'o turnură ca, Doamne păzeşte, aceasta . Şi nici nu mai era un băiat ca acela — sau oricum altfel ! * Am semnalat deci că stilistica noastră va cântări nu numai estetica, ci şi logica graiului. Prin această sar­cină în plus impusă stilisticei, con­cepţia noastră diferă oarecum de cea a lui Bally sau Elster. Stilistică romaneasca Definiţie de Leca Novarto Pe marginea vieţii Niciodată n’am râs ca acum. Nu, mi-o luaţi în nume de rău ; râd de mine. Iar asta trebue să vă bucure. Sâ mai pretindeţi acum că nu sunt altruist ! cerurile şi tradiţiile naţionale, şi prin idealurile concepute de naţiuni. Educaţia este pârghia principală a culturii. Nu poate exista cultură fără educaţie, nici educaţie în sine, care să nu urmărească un scop al său, cultura, în sensul indicat mai sus. Din parte-mi am căutat să dau educaţiei o definiţie, care — evitând concepţiile individualiste, raţionaliste şi internaţionaliste de care mişună de decenii întregi manualele noastre de pedagogie şi cu care au fost îndopate generaţii după generaţii de dascăli de toate gradele, — să se menţină atât pe linia tradiţiei marilor înaintaşi, care, fără pretenţiunea de a fi fost „peda­gogi“, au fost neîntrecuţi educatori ai poporului, cât şi pe linia marilor co­mandamente ale destinului nostru is­toric. După concepţia mea, desprinsă din marea tradiţie culturală a nea­­mului şi adaptată la aceea ce-i trebue neamului în epoca de acum a istoriei sale, educaţia este lucrarea conştientă şi neîntreruptă a naţiunii şi a fiecărui component al ei, în vederea valorificării, sporirii şi desăvârşirii, pe toate terenele vieţii şi cu ajutorul tuturor mijloacelor, a tuturor virtualităţilor native ale popo­rului, în vederea realizării maximului de bine, de adevăr şi de frumos, pe seama naţiunii şi a componenţilor ei, şi prin aceasta pe seama umanităţii întregi. Este, de­sigur, un cadru larg acesta,­­ la aparenţă chiar prea larg, dar în orice caz este un alt cadru decât cel la modă de o vreme încoace, care ne a dus la contrastele sociale şi na­ţionale de astăzi şi la slăbiciunea mai mult decât îngrijorătoare a poporului şi a statului român întregit la 1918. Educaţia, după părerea mea, nu mai poate fi concepută ca o problemă a individului, în vederea propriei sale fericiri. Individul nu poate fi cu adevărat fericit într-o colectivitate nefericită. El trebue să-şi găsească fericirea sa în fericirea tuturor membrilor comunităţii din care face parte, iar această comu­nitate nu poate fi alta decât naţiu­nea proprie. Educaţia trebue să fie, astfel, o funcţiune a întregei naţiuni. S’ar putea zice că ea trebue să fie chiar princi­pala funcţiunii a naţiunii. Căci, o na­ţiune nu este, adică nu există decât în măsura în care ea viează şi creiază valori în raport cu un anumit ideal su­perior. Pura existenţă biologică, mate­rială, anistorică nu este o existenţă ade­vărată. O naţiune există numai în mă­sura în care ea elaborează în mod con­ştient, pe toate liniile şi în fiecare clipă, valori superioare, adică în măsura în care ea se depăşeşte mereu pe sine însăşi într’un conştient, entuziast şi neşovăi­tor excelsior. Individul nu este desfiinţat, în concepţia aceasta, nici strâmtorat, — el este numai încadrat şi înarmat cu conş­tiinţa a tot ce au făcut până la el înaintaşii săi, pe care el este pus să-i continue, ducându-le la biruinţă gân­durile şi idealurile. Individul nu este nici început, nici capăt de lume ; el este şi, mai ales, trebue să fie o zală conştientă între prezent şi marele ieri — şi între măreţul şi eroicul mâne. El trebue să-şi pună în valoare toate pu­terile sale fizice, intelectuale şi morale, pentru a deveni un membru cât mai valoros al naţiunii şi pentru a face din naţiune un element important în cadrul umanităţii. Individul român trebue educat în spiritul marilor tradiţii pe care ni le-au lăsat înaintaşii noştri, în­cepând cu cei mai vechi, şi în spiritul marilor idealuri pe care ni le impune destinul nostru istoric, încadrat în ma­rile idealuri universale, în măsura în care acestea se potrivesc cu sufletul şi cu nevoile noastre. Educatorii noştri adevăraţi trebue să fie în prima linie morţii noştri mari din trecut, care au plăsmuit idealuri superioare, şi în al doilea rând trebue să fim noi înşine. Trebue să facem să se trezească în fiecare din noi înşine conştiinţa înaltă a valorii noastre proprii şi a datoriei 7 Din trecutul medical al Braşovului Epidemia de ciumă de la 1737 - 1735 de Dr. Emil I. Bologa In anul 1737, ziua de 21 Noem­­vrie, o nouă epidemie de ciumă izbuc­neşte în comuna Vulcan, de unde se extinde apoi la Zârneşti, Codlea şi Ghimbav, nimicind vieaţa la 141 oa­meni. Tartler aminteşte în ac­est an ca­zuri de ciumă şi în comuna Tohan. Anii 1755 — 1757 sunt iarăşi ani grei de boală. Epidemia ce se abate din nou asupra Braşovului începe în luna Aprilie a anului 1755, fiind adusă de către un comerciant armean cu nu­mele Martin Georg, venit în oraş prin trecătoarea Timişului. Se ivesc câteva cazuri mortale, după care epidemia în­cetează, pentru a reveni în aceeaşi lună a anului următor (1756). N­umărul cazurilor de boală prezintă o creştere până în luna Octomvrie, apoi scade în spre Decemvrie, pentru a se stinge în luna Februarie. Măsurile sanitare luate nu îşi arată efectele, deoarece mulţi îşi îngropau în secret morţii din familie, noaptea, pe ascuns, fără a anunţa forurile sanitare. La acest lucru îi împinge frica izolării la care erau supuşi cei care au fost în apropierea celui decedat de ciumă (contacţii). Astfel se explică, de ce nu­mărul celor morţi se ridică şi în a­­ceastă epidemie la 3853, dintre care 1567 în oraşul Braşov, iar restul în satele din jur (cei mai mulţi în comuna Turcheş — 592 şi Satulung 451. Dintre cei 1458 decedaţi ai ora­şului propriu zis, 1160 au fost români, 201 saşi, 74 ţigani şi 13 unguri. Mortalitatea a fost cu mult mai mare la oraş (93%) faţă de satele din jur (71%). Din cei 3853 morţi cu ocazia a­­cestei epidemii, 2441 au fost români (63,4%), 1005 maghiari (28,8°% ) şi 285 saşi (7,4%). Epidemia şi-a atins apogeul în luna Septemvrie a anului 1756, când a secerat 1044 vieţi. In ziua de 20 Au­gust acelaşi an au decedat nu mai puţin de 27 oameni. Oraşul a fost închis la 24 Mai 1756 şi a rămas astfel până în 1757, când pericolul de infecţiozitate a fost ridicat la 1 Mai pentru oraş şi la 19 Mai pentru Şcheiu. Astfel ia sfârşit epidemia de la 1756-57. Pe marginea vieţii Prietene, aş vrea să-ţi vorbesc azi despre durere, dar nu pot, fiindcă prea mă doare. Iar mai târziu n’o mai fac, fiindcă mai târziu vine uitarea. Prietene, aş vrea să-ţi spun ceva despre uitare, dar nu pot, fiindcă azi, în durere, prea mi-am adus aminte de toate. I. C.

Next