Gazeta Transilvaniei, 1944 (Anul 107, nr. 1-65)
1944-07-22 / nr. 43
Pagina 2 Nr. 43-1944 GAZETA TRANSILVAN I E J Stilistica, în sensul modern al cuvântului, e o disciplină relativ tânără. Atât de tânără încât are nevoie de o definiţie. In adevăr, şi cele mai actuale tratate de stilistică relevă cât de variat a fost concepută noţiunea „stilistică*. De pildă i Charles Bally în Traité de stylistique française, vol, I Heidelberg şi Paris 1909, pag. IX din Avantpropos precizează: „La stylistique est un domaine en partie inexploré?... Je sais qu’on a attribué à ce mot des significations fort diverses...; ...aucune des definitions proposées jusq’ ici de la stylistique n’est valable et... aucune ne se confond avec celle, très précise, que , j’en al donnée au § 19“. Iar definiţia ser- i vită de Bally în acel „§ 19“ este „La J stylistiq ie étudie donc le faits d’ex- i pression du langage organisé au point i de vue de leur contenue affectif, c’està-dire l’expression des faits de la sensibilité par la langage et l’action des faits de langage sur la sensibilité”. Sau : Ernst Elster in Prinzipien der Literaturwissenchaft, vol. II : Stilistik, Halle a. S. 11, ne previne întâi că: „Dietere Stilistik, die sich auf die Lehrbiden der Griechen und Römer, namentlich Quintilians, stiltzte, wollte den Lesern Anweisungen geben, wie sie ihren eigenen Stil bessern und pflegen konnten; sie stellte sich in den dienst praktischer Bildungszwerke; sie wollte einem jeden, der da lesen und verstehen konnte, beibringen, wie er seine Macht über das schwerige Ausdrucksmittel der Sprache steigern vermage. Das ist nicht unser Ziel* (pag. 1). Ct tinta stilistului Elster e: „wir wollen gegebene Muster des Stils in ihrem Wesen erfassen u. abschazen lernen“. Şi Elster menţionează că ’n această concepţie e de acord cu stilistul Richard M. Meyer [„dessen schatzen zwerte Deutsche Sitistik (München 1907) ich warm empfehle, so sehr ich mich im ganzen und im einzelnen von ihr entferne“]. Idealul lui Elster (ideal în bună carte realizat, deşi opera lui Elster a crescut la proporţiile unui tratat de estetică literară) e deci, nu de a crea un îndreptar pro domo, pentru stilul nostru, nu deci acest b nevenit „Nebenerfolg“, — ci de a crea un sistem, de a înfăţişa stilistica într’un for organic. Şi, fireşte, obligat a răspunde şi la întrebarea ce anume e stilul, Elster precizează : „Ailes namllch, was dem Stoff fehlt, allés was die bildende Tătigkeit des Menschen aus ihm macht, einschliesslich der aisseren Erscheinung, der Form, das ist Stil" (pag 6) Dar accentuiază Elster imediat1): „Die Stilistik ist keine bleosse Formwissenschaft“ (pag. 7). Ş! precizează din nou, sintetic, Elster i „SH ist die Summe der einheitlich geregelten Ausdruksmittel eines Werkes, in denen sich die ăsthet'sches Auffassung und Gestaltungskraft eines Schaf'enden Kundgibt* (pag. 8). */ Ca să precizăm acum şi noi : Concepţia noastră e alta decât d. p. 1) Iar nouă ni-i aminte și de preconizarea lui Wackernagel (în penuzia bibliotecărească a momentului, fișierul nostru citează numai după Jahresbericht-ul III pag. 74 al lui G. Weigand): „Gegenstand der Stilistik ist die Oberfluche der sprachlichen Darstellung, nicht die Idee, nicht der Stoff, sandern lediglich die Form ; aber die sprachlichen Formen sind in der naturendigsten Weise durch den Stoff und Idee bedigt". Încât cu lanţul definiţiilor, ne trezim şi în impasu unui fel de cerc vicios , cea a lui Steter, fiindcă în definiţia stilisticei literare noi înglobăm nu numai considerarea estetică, ci şi cea logicraţională a operei literare, încât, pentru noi, stilistica- e disciplina care sesizează virtualitatea estetică dar şi logică — nu numai a operei literare, ci a limbii în toată extensiunea ei, a graiului viu în special. Vorbind acum în exemplificări, frază ca aceasta : „Nu-i venia dar neted bietului Caragea să trămită capul Sultanului* (Filimon, Ciocoi vechi şi noi) — sufere supt raportul preciziei logice — cel puţin la prima audiţie — reclamându-şi corectura stilistică .........să-și trămită Sultanului capul (său). Abia cu emendările rezultate din aceastălalta topică3) și din indicarea posesorului de 2) Termenul stilistică — derivând din grecescul stylos , creion — e destul de impropriu, când idealul domeniu al stilisticei e — nu limba hârtiei, limba cernelii, limba optică, ci suveranul graiu viu (pentru a cărui văjnicie am dat indicaţii în : Leca Morariu, Graiu viu — corectiv stilistic 1940). 3) Grecescul topos = loc. Topica = locul, aşezarea, ordinea cuvântului în frază, cap, cu ajutorul pronumelui reflewrs — posesiv — şi şi pronumelui posesiv său, înţeleg imediat că e vorba de chiar capul lui Caragea. La fel, fraza: „nu-l împiedecă... de a vinde nişte părţi din Oneşti şi Şotânga Bălâcenilor* (Iorga, Istoria literaturii române XVIII, II201) — se cere redactată : de a vinde Bălăcenilor nişte părţi din... Am lămurit aşadar înţelesul (logica) frazei, administrându-i o corectura stilistică de precizie. Şi râmânem tot în cadrul topicei, pentru a ilustra acum celalt aspect : aspectul estetic al frazei considerate stil*8'0-Când d. P- G°ga ne debitează această a că ematică : Ol tul nost, bătrânul* (Noi) — ne putem întreba care ar fi topica mai curentă. Răspundem, grada,t'a ar fi următoarea : /Și Oltul nostru u'el bâtrân (*ea ce-i foarte cotidian supus) — .Şi bătrânul nostru Olt (topică iria* Pu,io obişnuită, deci mai solemnă) şi — Oltul nost bătrânul (topică emfatică aproape patetică). Constatăm însă că’n tustrele versiunile şi inversiunile, în cele " frazei e I acelaşi, fiind vorba, în oricar' c'n cele trei cazuri, de Oltul nostru Ci f Pământul de bâtrân. Simţim îns *r numai decât că alta este nuanţa de expresie în fiecare din aceste trei versiiJnl\ *n' versiunile acestea ating deci simîul nostru estetic, nu simțul nostru l °gic-Or, ca să mai cităm un exe TMP‘U de pito esc relief dobândit prin topjcd : „Și băiet ca acela, nici că mai era altul !* — Creangă, Făt-frumos, fiul iepe Cât de expresivă, de plastică e fraza în această spontană revărsare topică şi cât de anemică — deşi tot atâta de logică ! — ar fi ea într'o turnură ca, Doamne păzeşte, aceasta . Şi nici nu mai era un băiat ca acela — sau oricum altfel ! * Am semnalat deci că stilistica noastră va cântări nu numai estetica, ci şi logica graiului. Prin această sarcină în plus impusă stilisticei, concepţia noastră diferă oarecum de cea a lui Bally sau Elster. Stilistică romaneasca Definiţie de Leca Novarto Pe marginea vieţii Niciodată n’am râs ca acum. Nu, mi-o luaţi în nume de rău ; râd de mine. Iar asta trebue să vă bucure. Sâ mai pretindeţi acum că nu sunt altruist ! cerurile şi tradiţiile naţionale, şi prin idealurile concepute de naţiuni. Educaţia este pârghia principală a culturii. Nu poate exista cultură fără educaţie, nici educaţie în sine, care să nu urmărească un scop al său, cultura, în sensul indicat mai sus. Din parte-mi am căutat să dau educaţiei o definiţie, care — evitând concepţiile individualiste, raţionaliste şi internaţionaliste de care mişună de decenii întregi manualele noastre de pedagogie şi cu care au fost îndopate generaţii după generaţii de dascăli de toate gradele, — să se menţină atât pe linia tradiţiei marilor înaintaşi, care, fără pretenţiunea de a fi fost „pedagogi“, au fost neîntrecuţi educatori ai poporului, cât şi pe linia marilor comandamente ale destinului nostru istoric. După concepţia mea, desprinsă din marea tradiţie culturală a neamului şi adaptată la aceea ce-i trebue neamului în epoca de acum a istoriei sale, educaţia este lucrarea conştientă şi neîntreruptă a naţiunii şi a fiecărui component al ei, în vederea valorificării, sporirii şi desăvârşirii, pe toate terenele vieţii şi cu ajutorul tuturor mijloacelor, a tuturor virtualităţilor native ale poporului, în vederea realizării maximului de bine, de adevăr şi de frumos, pe seama naţiunii şi a componenţilor ei, şi prin aceasta pe seama umanităţii întregi. Este, desigur, un cadru larg acesta, la aparenţă chiar prea larg, dar în orice caz este un alt cadru decât cel la modă de o vreme încoace, care ne a dus la contrastele sociale şi naţionale de astăzi şi la slăbiciunea mai mult decât îngrijorătoare a poporului şi a statului român întregit la 1918. Educaţia, după părerea mea, nu mai poate fi concepută ca o problemă a individului, în vederea propriei sale fericiri. Individul nu poate fi cu adevărat fericit într-o colectivitate nefericită. El trebue să-şi găsească fericirea sa în fericirea tuturor membrilor comunităţii din care face parte, iar această comunitate nu poate fi alta decât naţiunea proprie. Educaţia trebue să fie, astfel, o funcţiune a întregei naţiuni. S’ar putea zice că ea trebue să fie chiar principala funcţiunii a naţiunii. Căci, o naţiune nu este, adică nu există decât în măsura în care ea viează şi creiază valori în raport cu un anumit ideal superior. Pura existenţă biologică, materială, anistorică nu este o existenţă adevărată. O naţiune există numai în măsura în care ea elaborează în mod conştient, pe toate liniile şi în fiecare clipă, valori superioare, adică în măsura în care ea se depăşeşte mereu pe sine însăşi într’un conştient, entuziast şi neşovăitor excelsior. Individul nu este desfiinţat, în concepţia aceasta, nici strâmtorat, — el este numai încadrat şi înarmat cu conştiinţa a tot ce au făcut până la el înaintaşii săi, pe care el este pus să-i continue, ducându-le la biruinţă gândurile şi idealurile. Individul nu este nici început, nici capăt de lume ; el este şi, mai ales, trebue să fie o zală conştientă între prezent şi marele ieri — şi între măreţul şi eroicul mâne. El trebue să-şi pună în valoare toate puterile sale fizice, intelectuale şi morale, pentru a deveni un membru cât mai valoros al naţiunii şi pentru a face din naţiune un element important în cadrul umanităţii. Individul român trebue educat în spiritul marilor tradiţii pe care ni le-au lăsat înaintaşii noştri, începând cu cei mai vechi, şi în spiritul marilor idealuri pe care ni le impune destinul nostru istoric, încadrat în marile idealuri universale, în măsura în care acestea se potrivesc cu sufletul şi cu nevoile noastre. Educatorii noştri adevăraţi trebue să fie în prima linie morţii noştri mari din trecut, care au plăsmuit idealuri superioare, şi în al doilea rând trebue să fim noi înşine. Trebue să facem să se trezească în fiecare din noi înşine conştiinţa înaltă a valorii noastre proprii şi a datoriei 7 Din trecutul medical al Braşovului Epidemia de ciumă de la 1737 - 1735 de Dr. Emil I. Bologa In anul 1737, ziua de 21 Noemvrie, o nouă epidemie de ciumă izbucneşte în comuna Vulcan, de unde se extinde apoi la Zârneşti, Codlea şi Ghimbav, nimicind vieaţa la 141 oameni. Tartler aminteşte în acest an cazuri de ciumă şi în comuna Tohan. Anii 1755 — 1757 sunt iarăşi ani grei de boală. Epidemia ce se abate din nou asupra Braşovului începe în luna Aprilie a anului 1755, fiind adusă de către un comerciant armean cu numele Martin Georg, venit în oraş prin trecătoarea Timişului. Se ivesc câteva cazuri mortale, după care epidemia încetează, pentru a reveni în aceeaşi lună a anului următor (1756). Numărul cazurilor de boală prezintă o creştere până în luna Octomvrie, apoi scade în spre Decemvrie, pentru a se stinge în luna Februarie. Măsurile sanitare luate nu îşi arată efectele, deoarece mulţi îşi îngropau în secret morţii din familie, noaptea, pe ascuns, fără a anunţa forurile sanitare. La acest lucru îi împinge frica izolării la care erau supuşi cei care au fost în apropierea celui decedat de ciumă (contacţii). Astfel se explică, de ce numărul celor morţi se ridică şi în această epidemie la 3853, dintre care 1567 în oraşul Braşov, iar restul în satele din jur (cei mai mulţi în comuna Turcheş — 592 şi Satulung 451. Dintre cei 1458 decedaţi ai oraşului propriu zis, 1160 au fost români, 201 saşi, 74 ţigani şi 13 unguri. Mortalitatea a fost cu mult mai mare la oraş (93%) faţă de satele din jur (71%). Din cei 3853 morţi cu ocazia acestei epidemii, 2441 au fost români (63,4%), 1005 maghiari (28,8°% ) şi 285 saşi (7,4%). Epidemia şi-a atins apogeul în luna Septemvrie a anului 1756, când a secerat 1044 vieţi. In ziua de 20 August acelaşi an au decedat nu mai puţin de 27 oameni. Oraşul a fost închis la 24 Mai 1756 şi a rămas astfel până în 1757, când pericolul de infecţiozitate a fost ridicat la 1 Mai pentru oraş şi la 19 Mai pentru Şcheiu. Astfel ia sfârşit epidemia de la 1756-57. Pe marginea vieţii Prietene, aş vrea să-ţi vorbesc azi despre durere, dar nu pot, fiindcă prea mă doare. Iar mai târziu n’o mai fac, fiindcă mai târziu vine uitarea. Prietene, aş vrea să-ţi spun ceva despre uitare, dar nu pot, fiindcă azi, în durere, prea mi-am adus aminte de toate. I. C.