Glasul Bucovinei, iunie 1919 (Anul 2, nr. 157-179)
1919-06-25 / nr. 175
L > V YKU. amre muc. veriiâuti. Mi eretic 25 iuni^ 1919 %paaîin»nSwlH pe Vs an 80 lei (42 cor.), pe trei la țara»), zilnic : pe un an 80 lei ] ;?s an an 80 lai (84 cor.), ssnS 15 'si (21 cor.) ; pontra Vl sor.), an« s11 15 lei (21 cor.), pe trei Iuni 7’50 lei («0*50 cor.),1 »Ws»' samirul de Deunc& pe an an 10 lei (16 cor.) p ® Vs an 8 lei (8 cor.), pe trei Inni 250 lei (4 cor.), es» «asSa 4³ bani. HeeSsefSsa și s»(âîwl»*«ițî»as» i Cernăuți, Strada Băncii Nr. 1 (un pictot al foesiei foisseâ austro-URBare) 9c priamw «awssî fcre&Rte. ft.nai&ițurâ'Și peefame, se calculează după tarif și se primesc la administrație : Strada Săncei Nr. 1 Pentru inserare în interiorul ziarului se urcă, taxa cu 50 °^ Orfan democratic ml -äklItü. Nr. 175 Teîesca Nr. 6! Director : Sexfil Pușcasrîu. Când mă, gândesc la universitatea noastră la care mni-am petrecut cei mai frumoși ani din viața de student, mă cuprinde un fel de înduioșare în fața zilelor frumoase și grele ale celor mai mari prefaceri din viața neamului nostru. Ce curios era pentru tânărul ardelean să audieze cursuri românești în reședința mitropolitană și dincolo în clădirea universității să fie nevoit a urma lecțiile profesorilor în limba germană X Universitatea din Cernăuți a fost o universitate unică în felul ei. Se țineau la teologie cursurile aproape numai românește în mod excepțional și ca o concesie făcută populației băștinașe din acest „Herzogtum“ — proprietate a Habsburgului Francisc Iosif, iar dincolo, unde se înalță clădirea galbenă a celorlalte facultăți, ni se înfățișa acea tendință otrăvitoare de suflete pe care nu o putem numi germanizare, ci numai „austriacizare“. Profesori străini, aduși din toate colțurile imperiului habsburgic, aveau să facă din această, biată verișoară, încăpută pe mâna brăpareță a cămătarilor evrei și prefăcută într’un fel de Eldorado al tuturor funcționarilor germani fără slujbă din alte provințe austriace, o Austrie în miniatură. Profesorii aceștia aveau să facă din studenții bucovineni oameni înzestrați cu cultură academică, dar lipsiți cu desăvârșire de un sentiment lămurit național, figuri șterse, suflete ibride, nedornice de o viață adâncă și sinceră, patrioți a căror minte avea să fie strânsă în cisme spaniolești, oameni fără dorinți periculoase pentru pajura cu două capete, niște beamteri, obicinuiți a cugeta după paragrafe, adevărați „homines austriaci“. La punerea pietrei fundamentale a universității s’a sancționat și prin acest înalt așezământ sistemul austriac de a corupe sufletele, internaționalizându-le printr’o cultură care nu era cu desăvârșire germană, dar era totuși prea germană, decât ca să o poți numi jidovească în spirit, „tendință și concepție“. La o astfel de universitate profesorii români n’aveau ce căuta. Profesorii nu se puteau deci alege decât din cele două elemente, singurele cari se puteau pune fără rezervă în serviciul statului austriac : Germanii și Evreii. Și-au împlinit profesorii această datorie a lor ? Cu vârf și îndesat ! Doar nu în zadar s’a întemeiat universitatea, când se împlinea un veac de la sfâșierea Moldovei! Dar din această activitate a lor nu vrem să le facem un cap de acuză. Ei și-au împlinit menirea conform rostului pe care îl aveau cele două populații într-un stat cu multe națiuni și cu o administrație dintre cele mai greoaie și complicate. Au scris și profesorii aceștia — unii de mare valoare științifică — un capitol extrem de interesant în istoria austriacismului. Pe noi însă această atitudine, care față de noi trebuia să fie cel puțin echivocă, dar era, de fapt dușmănoasă și necruțătoare, ne-a durut. Ne-am durut și ne-a revoltat ! Am fost unul dintre studenții aceia cari am demostrat împotriva ocupării catedrei de istoria Românilor printr’un străin și dușman declarat al neamului nostru. Și țin bine minte cu câtă greutate numai s’a putut smulge această catedră din mâna neîndurătoare a ministrului de la Viena, dar și acea sub altă înfățișare. Acuma s’au schimbat lucrurile. Aici este ce a fost acum o sută cincizeci de ani , țară românească. Deci și restul universității francisco-iosefine a încetat. Scopul pentru care a fost înființată universitatea nu mai există. Și universitatea va avea să-și împlinească de aci înainte rolul firesc de a fi un puternic focar pentru cultura românească în România noastră. Pe străinii nu i-am gonit, le-am dat timp de răspândire și am cerut numai să învețe limba statului. Profesorii, dintre cari nici unul n’a avut până acum interesul de a învăța — măcar din curiositate — limba studenților săi, au refuzat. Noi nu plângem după ei. Profesorii români cari rămânem ca statornici slujitori ai neamului nostru, ne vom ști găsi tovarăși vrednici de muncă printre Români. Am așteptat, că nu voiam să facem silă nimănui. Acum, după lămurirea situației, ochii noștrii se îndreptează către cele două universități românești din vechiul Regat. Cu colegială dragoste ne gândim la profesorii din București și Iași. Nu ne îndoim că ne vor da cu dragă inimă prețiosul lor sprijin pe ce-l felicităm. Intrăm în șirul ales al luptătorilor pentru cultura națională și nădăjduim să aducem cu ajutorul lor mărgăritarul din stema lui Ștefan cel Mare la strălucirea cuvenită. R. Garnieș. A murit Petre P. Carp. Iu încordările, pline de avântul și vigoarea tinereții, pe cari le face neobosit poporul românesc, pentru a-și croi peste toate difilcutățile prezentului o soartă demnă de calitățile și rolul ce-i desemneză lai viitorul pentru liniștea și progresul acestor părți ale Europei, vestea despre moartea bătrânului Petre Carp ne produce o emoție deosebită, care contrastează atât de mult cu cele ale preocupărilor noastre actuale. Regretul profund ce-l simțim în fața acestei fatalități inevitabile, îl potențează și un sentiment de durere pentru omul, care prin cinci decenii n’a fost numai un exemplu viu de caracter integru, o inteligență puternică și de o seninătate olimpică, ci și în mai multe rânduri un conducător devotat și desinteresat al statului, dar în ultimii ani ai vieții lui căzuse mir’o mare rătăcire, fără să vrea s-o recunoască cu toată proba elementară a evenimentelor de azi. .Amorul său propriu nu admitea o astfel de retractare. Această eclipsă mare în viața lui nu poate întuneca strălucitoarea sa figură în amintirea noastră. 7 . Deja anul 18118, când a fost ales pentru prima dată în parlamentul țării, el a stat necontenit în fruntea vieții publice din Regat, și dacă în acest lung interval a guvernat puțin, totuși puternica lui personalitate s’a resimțit adânc în mersul ascendent al statului. Făcut dintr’o bucată și inflexibil, cum a rămas până la sfârșit, firea lui întreagă și dârză nu s’a tocit în atingerea cu asperitățile vieții, ci le-a tăiat fără de milă cu spiritul său ascuțit. Fiind un spirit fin aristocratic, el cu inteligența lui superioară n’a vânat niciodată popularitatea ieftină a oamenilor mici, nici nu s’a coborît vrodată în mijlocul masselor largi ale poporului pentru a le pipăi durerile, ci le ghicea dela înălțimea cugetării lui. Pentru secretul mașineriei constituționale aflase formula „Regele și Dorobanțul“, iar dela un barbat politic el cerea să fie și corect în viața lui particulară, și în cea publică desinteresat, precum a fost el o viață întreagă. Intre multele lui merite pentru țară cel mai însemnat este rezolvirea chestiunei Dunării și gurelor ei din anul 1883, iar din concepțiile lui de politică internă problema descentralizări administrative a țării a rămas ca moștenirea vremurilor și generației de azi. Ca om politic nu a fost încântat de preponderența partidelor politice în viața publică, crezând suficient pentru acest scop statul său major, deși ajunse în urmă să fie șeful partidului Conservator. Atențiunea ce-o acorda partizanilor săi politici de ocazie, se vede din răspunsul, care La dat el unui deputat care, ales fiind de Marghiloman, ținea de datorie lui de onoare să-l salute pe șef zicându-i : „Te știam la pușcărie, dar nu în parlamentul țării.“ Acesta a fost Petre Carp. Dacă s’ar fi retras din viața publică la 1912, cum s’a fost hotărît el atunci, după ce nu putuse „să tac nodul gordian“, cum judeca atunci situațiunea României împrejma războiului , din Balcani, s’ar fi dispensat de scăderile ulterioare, și s’ar fi adeverit vorbele marelui român Nicu Filipescu, care cu prilejul onomasticei de 80 de ani a lui Petre Carp din 1914 serbată de Sân-Petru la Țibănești, i-a rostit cuvintele de sinceră administrație: „Nimic nu lipsește gloriei tale, singur lipsești gloriei partidului nostru.“ Dară și cu aceste scăderi al va remâne o covârșitoare figură în istoria contimpurană a României și o pildă demnă. A. Burac. Sărbarea școlară din Stânca. Duminică în 22 iunie la orele 3 d. m. a avut loc la școala din Stânca o frumoasă sărbare școlară. După cuvântarea de deschidere, ținută de dl. Scripniciuc, diriginte al școalei, corul elevilor a intonat, în admirația întregii asistențe, imnul regal, sub conducerea d-lui învățător Cojocariu. A urmat apoi conferința dl. Scripaiciuc „Despre paraziții sociali“, în care s’au dat sătenilor sfaturi și Îndemnuri la muncă cinstită, îmbrățișând toate ramurile activității omenești, pe care azi le dețin străinii. După ce corul a executat câteva cântece patriotice și naționale, dl. învățător Ilica a ținut a doua conferință „Despre gospodărie“ în care a tratat pe înțelesul sătenilor felul cum trebuie să se păstreze gunoiul așa de trebuincios arăturilor. La urmă a vorbit despre altuitul pomilor arătând exemple practice. După altă serie de cântări harnicul învățător dl. Cojocariu a vorbit despre educația în familie și școală, arătând multelor gospodine care-și admirau copiii ce se produceau cu cântări și recitări, ca școala nu are altă menire decât să compleeteze și să nobileze educația copilului primită în familia de la învățătorul lui natural, care e mama. Dacă mama nu înțelege să-și crească copiii, nu ia mama la vorbele ce se rostesc în familie, nu ține cont că toate faptele bune și rele din viața casnică sânt imitate de copii și înrâuresc asupra creșterii lor, atunci copiii sânt rău educați și școala puțin mai poat . £ .