Glasul Bucovinei, iulie 1923 (Anul 6, nr. 1299-1322)
1923-07-01 / nr. 1299
ABU nr.—_ pe w an 60 lei, pe an 40 lei, pe trei luni 40 iei, ....• ţărani zilnic, pe un an 80 lei, pe ‘/t an 40 lei, pe trei luni 20 let. Numai numărul de Duminică , pe un an 32 lei, pe un 6* lei, pt trei luni 8 lei Pentru străinătate pe un an 400 lei, pe'? an 200 lei 23 Mi- ’dacţia şi Administraţia ..auţi, No. 33, Strada domnească No.33 Se primesc numai articole iscălite antiscrise ce nu se înapoiază ANUNŢURI ŞI RECLAME se calculează după tarif şi se primesc la administraţie . Strada domnească No. 33 Pentru inserate în interiorul ziarului se urcă taxa cu 30%. La semicentenarul „României June“ Cuvântare rostită în Teatrul Naţional la 24 Iunie 1923 da d-nuul prof. uitiv. Dr. O. 94ARHELIUC. In atmosfera de cras materialism, care după războiul lumii tinde să înghită toate avânturile nobile ale culturii, aducem aminte de trecutul nostru cum este cea de astăzi sunt menite să ne procure clipe de reculegere şi să formeze popasuri luminoase, de unde pot să răsară noui orientări Serbarea de astăzi este, într’adevâr, o manifestaţie de îndoită recunoştinţă faţă de trecutul românesc mai apropiat: venitul ei material va forma o piatră la temelia unui monument pentru cea mai perfectă personificaţie a geniului nostru poetic, iar partea morală a ei se resfrânge ca un omagiu a tineretului universitar de la Cernăuţi asupra unei vechi şi vrednice societăţi de studenţi români, care timp de mai bine de 50 de ani a fost in capitala Austriei, nu numai un lăcaş de cultură şi lumină românească, ci însuşi simbolul unităţii noastre culturale la început, a celei naţionale în zilele noastre Şi e în această împărechere de recunoştinţă faţă de Mihail Eminescu şi de omagiu faţa de strădania din trecut a „României June“ o minunată potrivire istorică. Căci la temeiul începuturilor de activitate a „României June“ se găseşte o bună parte din marele suflet al poetului, care a fost unul dintre întemeietorii ei intelectuali şi care a mânat-o la întăia ei mare faptă naţională la grandioasa manifestaţie dela Putna din 1871. Oricui i-ar fi aparţinut ideea celui dintăi congres al tuturor studenţilor români, fapt e că pentru realizarea ei s’a străduit cel mai mult Mihail Eminescu, care pe atunci era student la Viena. Şi acest congres, care s’a desvoltat într'o pioasă manifestaţie pan-românească la mormântul dela Putna, a fost întâiul pas hotărîtor pentru cimentarea unităţii culturale a neamului românesc de pretutindeni, idee care s’a pronunţat, după a mea cunoştinţă, atunci pentru întâia dată mai hotărît, şi care a fost pregătitoarea sufletească a jertfelor, ce le-a cerut de la noi războiul mondial Tot în „R. J.“ şi-a scris Mihail Eminescu primele sale poezii mai însemnate. Manuscrisul „Luceafărului“ apărut în întâiul almanach al «R. J » a fost lungă vreme proprietatea acestei societăţi, până ce, nu se ştie cum a ajuns în posesia Academiei Române, şi, în treacăt fie zis, bine că a ajuns acolo, unde se păstrează cu cea mai mare sfinţenie astfel de relicvii scumpe Dacă în privinţa aceasta, a îndrumării sufleteşti a tineretului din Viena, marele poet are pentru «R. J » merite ce nu i se pot discuta, tot spiritul său ager i-a imprimat, şi în privinţa literară, direcţia cea sănătoasă, înfiinţarea «R. J.» coincide cu sfârşitul luptei dintre Şcoala ideologilor latinişti de la Blaj şi dintre Noua Direcţie a lui Titus Maiorescu de la aşi. In sânul «R. J.», ieşită din contopirea a două societăţi academice mai vechi, o mare majoritate era încă pe partea vechei şcoale latiniste. M. Eminescu, care avea o netăgăduită recunoştinţă pentru memoria fostului său profesor din Cernăuţi, Aron Pumnul, nu ieşi imediat pe teren pentru a comate curentul latinist, ci deabia în preajma congresului dela Putna, când în comisia pentru cenzurarea cuvântărilor, dintre care avea să se aleagă cea mai bună pentru congres, M. Eminescu împreună cu I Slavici propuseră şi pe T. Maiorescu, ceea ce deslănţui furia tinerilor latinişti. Ferice de societatea, care la începuturile activităţii ei a avut un astfel îndrumător. ea rămâne pe calea apucată, ce devine cu timpul tradiţie. Tot «R. J.» i se datoreşte doar lui îndemnul pentru cel de-al doilea congres studenţesc. Şi dacă cel dintâi s’a ţinut, pentru a da »o singură direcţiune a spiritului pentru generaţiunea care creşte», cum se exprimă Eminescu într’un articol, publicat în 1870 în »Convorbiri literare» (p. 233), cel de-al doilea congres al studenţilor români de pretutindeni, ţinut la Iaşi în Septembrie 1909, a fost prevestitorul epopeei, din care, cu 9 ani mai târziu a ieşit unitatea noastră politică şi în care s’a stins pentru, a veşnici legătura acestui pământ cu România, şi cel ce a scris istoria societăţii de la Viena, Ion Grămadă. Se vede că în această societate se îngrămădia mai puternic sufletul românesc de pretutindeni, deoarece din sânul ei au pornit şi alte iniţiative însemnate pentru cultura noastră naţională, astfel crearea unei docenturi pentru limba română la Universitatea din Viena în anul 1869 şi crearea catedrei pentru istoria Românilor pe lângă facultatea filozofică din Cernăuţi la 1912 sunt rezultatul luptelor, date pentru ele de către tineretul din Viena, care venind din toate părţile Românismului şi-a împletit sufletul din marele suflet românesc, ce era despărţit atunci sub atâtea stăpâniri. De aceea şi svâcnia acest suflet mai puternic la orice fior a sufletului colectiv al naţiei, ii ghida strădaniile de viitor, căuta să pregătească cărările pe drumul tăiat de geniul profetic al poetului Eminescu, într’o vreme, când afară de »Convorbiri Literare», »Familia» domnului I. Vulcan şi »Arhiva» lui B. P. Hasdeu nu existau alte reviste mai bune în cuprinsul Românismului, »R. J.» a ştiut să concentreze, în două rânduri, la 1883 şi la 1888, tot ce cultura românească avea mai distins, în cele două Almanahuri literare ale sale şi a ştiut să ţină de atunci înainte, necontenită legătură între comitetele ei şi cei mai iluştri reprezentanţi ai culturii noastre. In bogata ei arhivă, care nu ştiu de mai există, cum am lăsat o la 1913, când am plecat din Viena, era o foarte preţioasă corespondenţă cu toate personalităţile reprezentative ale culturii româneşti — V. Alecsandri, G Bariţiu, M. Eminescu, N. Iorga, I. L Caragiale, I. Creangă, N. Gane, I. Ghica, T. Maiorescu, Al. Vlahuţă, I. Slavici, D. Petrino, G Popovici, G. Coşbuc ş. a. — Aproape în fiecare Duminică membrii societăţii se întruniau în şedinţe literare, în fiecare an se serbatoriau zilele mari din istoria neamului românesc, cum era aniversarea adunării de pe Câmpia Libertăţii, Unirea Principatelor Române ş. a. m. d. Când V. Alecsandri a împlinit 60 de ani, tinerimea română din Viena, adunată în şedinţă festivă, i-a trimis o călduroasă telegramă şi un prea frumos album cu o adresă omagială al cărei început era: »Ani 60 se împlinesc, decând Dumnezeul popoarelor, renăscând România din amorţirea ei, i-a născut în tine lumina, graiul sufletului şi inima». Iar când T. Maiorescu a împlinit 70 de ani, societatea care datora atât de mult celui ce i-a ajutat să editeze cele două almanahuri şi i-a fost continuu sfătuitor, a aranjat serbări mari timp de 3 zile, în decursul cărora savanţi de renumele lui W. Meyer Lübke şi J. Urban- Urik au apreciat meritele marelui profesor, ce se retrăgea atunci de la catedra, pe care o ilustrase atâta vreme. De altfel nu există în cuprinsul Românismului de pretutindeni faptă mai de seamă, care să nu fi trecut şi prin sufletul tineretului românesc grupat în jurul «R. J», îndemnându-i la fapte hotărâte sau la comemorări menite să cimenteze şi mai mult legăturile sufleteşti. Astfel desvălirea statuiei lui Guza din Iaşi, a dat prilej «R. J.» să trimită reprezentanţi la locul serbării, cari au depus cea mai frumoasă cunună, de pini naturali, pe monumentul marelui Domn al Unirii Principatelor şi şi-au exprimat credinţa da isbânda idealului, ce însufleţia în acele frumoase zile toată lumea românească. Dar ca mijloc pentru întreţinerea focului în suflete servia şi cultivarea muzicei, la Introducerea căreia în sânul societăţii a stat figura lui Ciprian Porumbescu care în anii 1879 şi 1880 a fost membru activ al societăţii şi căruia i-au urmat atâţi artişti de vantare, ce veniau să-şi facă studiile la Conservatorul vienez. Negreşit, istoria unei activităţi de peste 50 de ani nu se poate prinde în trăsăturile fugare ale unei conferinţe ocazionale. Am căutat să insist însă asupra celor mai luminoase puncte din această istorie, din care se desprinde în primul rând un mare suflet ro-