Glasul Bucovinei, octombrie 1923 (Anul 6, nr. 1371-1395)

1923-10-02 / nr. 1371

2 E GLASUL BUCOVINEI* In chestiunea fondu­lui religionar al Bucovinei Reflexiuni asupra articolelor „Etatizarea fon­dului bisericesc“ apărute în gazeta „Dreptatea" II. Caracterul juridic a! fondului bisericesc e preci­zat în titlul preliminar al planului regulativ din Aprilie 1786. Aci se stabilește că sub numele de fond reli­gionar (Religionsfond) este a se înţelege întreaga avere mobilă şi imobilă menită pentru întreţinerea bisericei, a şcoalelor şi pentru scopuri de binefacere. Prin ur­mare acest fond este o fundaţiune (ein Zweckvermö­gen), cu caracter bine precizat de persoană morală distinctă, diferită atât de personalitatea juridică a bi­sericei ca instituţie şi tot astfel şi de instituţiunea şcolară. Menirea acestei persoane juridice este ca ve­nitele averilor ce o constituesc să fie întrebuinţate în mod permanent pentru biserica ortodoxă şi şcoala din Bucovina, şi pentru opere de binefacere şi de asis­tenţă socială, întrucât averile din cari, la 1786, a fost constituit acest fond, au fost averi ale mănăstirilor noastre şi ale Episcopiei de Rădăuţi, actul de înfiin­ţare a fondului bisericesc din Bucovina implică trece­rea acestor averi din această proprietate bisericească în proprietatea fundaţiunii înfiinţate atunci. Astfel mă­sura luată la 1786 de împăratul austriac Iosif Idea poate fi considerată ca o secularizare, mai ales că au­toritatea de stat şi-a rezervat în mod categoric toată administraţiunea acestei averi. De fapt, cum am mai amintit, împăratul austriac­­ şi-a rezervat şi menţinut permanent orice drept de administrare, păstrare şi utilizare a averilor fondului şi, evident, toate drepturile fostului împărat austriac au trecut acum asupra M. S Regelui României. Drep­turile rezervate amintite aci, emanând din dispozițiu­­nea amintita fixată în titlul preliminar alin. 4 al pla­nului regulativ, nu pot firește decât să fie utilizate și aplicate în cadrele scopurilor urmărite de legiuitor prin planul regulativ citat. Plecând dela idea funda­mentală a înfiinţării unei instituţiuni puse sub admi­nistrarea directă şi controlul efectiv al autorităţii de stat, planul regulativ devenit lege pe atunci chiar nu­mai prin sancţiunea împăratului, i-a dat împăratului austriac dreptul de administrare, păstrare şi utilizare a averilor fondului. Dispoziţiunea dela titlul preliminar alin. 4, acordându-i suveranului atribuţiuni de singur şi suprem administrator, nu­­ recunoaşte însă şi dreptul de a înstrăina fondul acesta, de a-l desfiinţa sau a-l transmite unei terţe persoane. Fireşte că pe-atunci, la 1786, împăratul austriac avea şi toate drepturile şi prerogativele unui suveran absolutist, şi prin urmare putea să dispună chiar şi desfiinţarea şi lichidarea fondului; dar aceste atribuţiuni de legiuitor îi reveniau suveranului austriac de pe-atunci în baza situaţiunii sale de drept public, ca suveran autocrat, şi chiar de aceea ele nu trebuiau şi nici n’au fost fixate în planul regulativ de care ne ocupăm. De îndată ce însă, prin evoluţia spre constitu­ţionalism, puterea de legiferare a trecut dela suveran asupra corpurilor legiuitoare, nu mai poate rămâne nici o îndoială că, afară de atribuţiunile de natură administrativă recunoscute suveranului în chip limita­tiv în titlul preliminar al citatului regulativ, chestiu­nile de domeniul legiferării nu mai puteau fi de com­­petinţa împăratului. Este cert că de pildă în ultimii ani înainte de războiu, deci într’un timp când planul regulativ era în plină vigoare, împăratul dela Viena n’ar fi putut desfiinţa fondul bisericesc din Bucovina prin o simplă resoluţie a sa! Rămâne deci bine stabilit că schimbarea petre­cută dela 1786 până in zilele noastre în situaţiunea de drept public a fostului suveran austriac e­ un fapt de toată importanţa. In drepturile suveranului austriac constituţional succede dela 1918 încoace M. S. Re­gele României şi, de­sigur, nu e lipsit de importanţă a se şti că atât vechiul text al Constituţiei româneşti (art. 93, 95, 96) cât şi cel nou (art. 88—91) enumeră în mod limitativ drepturile suveranului român, preci­zând textual (art. 91) că: «Regele nu are alte puteri decât acele date lui prin Constituţiune». Cităm acest text din Constituţia română pentru ca să se vadă că, pe lângă faptul că M. S. Regele a luat succesiunea unei situaţiuni cu totul diferite de aceea în care se găsia pe vremuri împăratul Iosif al II-lea, şi concepţia Constituţiei şi vieţii de stat a Re­gatului Român indică direcţia unei interpretării exacte dacă nu chiar restrictive a drepturilor de cari e vorba în titlul preliminar alin. 4 din planul regulativ dela 1786. Pentru consideraţiunile de mai sus conchidem că e cel puţin discutabil, dacă predarea fundaţiunii fon­dului din administraţiunea rezervată după intenţiunile legiuitorului autorităţii de stat la mâna unei organi­­zaţiuni diferite de organizaţiunea statului, făcută prin Decretul Regal No. 1644 /­21, chiar numai în mod provizor şi rezervându-se statului numai un foarte îndepărtat drept de control, este un act legal sau ba. Căci una este,a administra, a îngriji de păstrarea şi corecta folosire a unei averi încredinţate, sau a numi funcţionari — de pildă inspectori diecezani — şi alta, cu totul alta e a trece peste intenţiunile legiuitorului, a disconsidera situaţiunea de drept existentă şi a transmite drepturi rezervate autorităţii de stat asupra unei persoane sau organizaţiuni diferite de cea a sta­tului şi aceasta fără avizul şi consimţământul celor în drept a-şi spune cuvântul în chestiuni de importanţa celei de faţă, adecă al Corpurilor Legiuitoare. (Urmează) Dr. Aurel Morariu. No. 1371 Cronica Teatrală Deschiderea stagiunii la Teatrul Naţional din Cernăuţi.—„Fântâna Blanduziei“, piesă în 3 acte în versuri de V. Alecsandri Sâmbătă, 29 Septembrie crt. s-a deschis stagiu­nea la Teatrul Naţional din localitate. De fapt prin această stagiune arta românească începe a răspândi lumină şi cultură românească de la rampa Teatrului din Cernăuţi,­care de aci încolo va servi numai cauza culturii naponale. Sâmbătă a avut loc un însemnat eveniment naţional în Cernăuţii noştri şi publicul a în­­timpinat cu o nespusă bucurie acest fapt. Sala Tea­trului a fost arhiplină. Erau bine reprezintate toate clasele sociale. La orele 8 şi 15 orchestra intonează Imnul Re­gal, pe care asistenţa îl ascultă în picioare. Apoi cortina se ridică şi pe scenă vedem pe dd. di­rector Leonard şi profesorul universitar C. Berariu, directorul Teatrului Naţional din Cernăuţi. Publicul salută pe d. Leonard cu o furtună de aplauze, care durează câteva minute. Asistenta este obsedată de emoţia celei mai adânci bune dispoziţii. D. Leonard, favoritul Cernăuţilor, mulţumeşte cu uşoare înclinări pentru manifestaţia ce i se face. Tăcerea recăzând în sală, d. C. Berariu, într’o alocuţiune adânc simţită, urează, în numele Bucovinenilor, d-lui Leonard şi tru­pei sale bun sosit în Cernăuţi. Arată munca prosperă de anul trecut a d-lui Leonard, care a lăsat cele mai frumoase aduceri aminte în capitala Bucovinei. Re­levă grija pe care d. Leonard a purtat-o totdeauna pentru Teatrul Naţional din localitate. Spune că d. d. Leonard a făcut cele mai mari sforţări ca să aducă, anul acesta, la Cernăuţi un ansamblu compus din ele­mente alese, pe care a reuşit să le angajeze de la tea­trele din ţară. Ne-a adus o trupă superioară celeia de anul trecut, nu numai numeric ci şi calitativ, ca să ne delecteze în Teatrul Naţional din Cernăuţi cu artă şi cultură naţională, de cari suntem atât de do­riţi. D. Berariu închee mulţumind d-lui Leonard pen­tru grija ce ne-o poartă. Publicul ovaţionează pre­lung. D. Leonard a răspuns prin aceste frumoase cuvinte : Doamnelor şi Domnilor, Frumoasa primire ce îmi faceţi dovedeşte că eram aşteptaţi cu drag şi cu, graţie iubirii frăţeşti cu care ne învăluiţi, vom putea să ne îndeplinim solia de pace cu care aţi fost în­sărcinaţi. Ocârmuirea ştia că există un teren de înţe­­legere între toţi fiii acestei ţări şi acesta este teren a artei. Frumosul, sublimul cristalizat în visuri de artă apropie pe oricine. Şi iată de ce d­l Mi­nistru Nistor, care întotdeauna a luptat pentru ridicarea nivelului cultural, fie prin artă, fie ca profesor, ne-a adus aci ca prin realizările artis­tice să înfrăţim toţi fiii ţârei, cum nu s’ar iubi cei cari şi-au văzut piepturile săltând în­fioraţi de acelaş fior de artă, cei ce şi-au sim­ţit inimele bătând în aceiaşi clipă sub emoţia din aceiaş realizare de frumos! Se spune că odinioară Orfeu, acel renumit artist din epoca legendară a Elenilor, a reuşit prin farmecul melodiilor sale să atragă împrejuru-i fiarele săl­­batice care, uitând urile şi instinctele ce mânau pe fiecare din de, se aşezau împrejurul lui îm­bătate de acordurile divine ale Urii sale. Intr’ atât de mare este puterea artei! Noi, umili­toli, venim­ în mijlocul vostru şi vom căuta ca prin realizările muzicale sau dramatice să înfrăţim pe toţi fiii acestei ţări de la munte la mare şi la Dunărea albastră. Un puternic ropot de aplauze a evidenţiat cum a fost savurată eleganta cuvântare a d-lui Leonard. A urmat apoi reprezintarea piesei «Fântâna Blan­duziei». Subiectul acestei drame nu este bine cunoscut încă din liceu, aşa câ nu mai stăruim asupra lui. In­terpretarea piesei merită toată lauda. D. Marcuiescu I în rolul lui Horaţiu a fost ireproşabil. Firea poetului Horaţiu a fost tălmăcită cu precizie şi senină duioşie. Frumos a fost redată scena în care Horaţiu, cu privirile aprinse de amor aţintite spre Geta, probează lui Scaur cu el, Horaţiu, îşi face singur stihurile. D. Popea în rolul lui Scaur s’a impus prin un joc plin de vigoare. Patimile mici cari colcăiau în vinele lui Scau­r, naturelul bădăran al bogatului Scaur, absența oricărei gândiri mai înalte la omul acesta, au fost ex­teriorizate cu mare îndemânare de către d. Popea. Jocul acestui artist a fost desigur interesant. D. P. Bulandra a dat lui Gallus o viaţă deosebit de fru­moasă. Mai cu seamă în vocea d-sale este aciuată o dulce mângăere, care prinde atât de bine pe cei ce iubesc. Jocul d-lui Bulandra a plăcut mult. Deaseme­­nea d. M. Tancovici- Cosmin (Mecena) şi Lică Râ­­dulescu (pretorul Postumus). Rolul sclavei Getta a fost o creaţie plină de căldură şi farmec a d-nei Gina­ Sandry. Sbuciumul vieţii de sclavă, dorul adânc după FOIŢA Ioana Pomohaci — Din tragediile anonime ale războiului — — (Continuare) — Pe Cazac îl chemă Kamnilii (Cornelie) Romano­­vici Kuprienok; dintr’o însemnare mai lungă, scrisa de mâna lui, aflăm că era din Starodub, în gubernia­­ Cernigov. Pe Ioana el o scrie pe rusește: Anna Gavri­­­ Iovna Pomohaci şi de aici înainte găsim apoi, scrise , de mâna ei, când numele lui, când al ei, când — o­­­­bicinuitul joc al îndrăgostiţilor — amândouă împreună, ba chiar— Anna Kuprienok, împlinirea idealului. Iubirea ajunge în conflict cu sentimentul pa­triotic : «Iubesc pe lume un tânăr june, Un tânăr june, dar Cazac Am jurat cu drag, cu drag Unui Rus, Cazac, Cazac ! • Iubirea noastră e o jele, Căci tu eşti duşman­­erii mele Şi eşti trimis de al tău Ţar Cu arma ’n mân’ peste hotar.» Şi în vers poporal: Foicică de pe crin, Dorul meu e dor străin, Foicea de pe bradan, Iubesc, Doamne, pe-un duşman Foaie verde de vălcea, Pe-un Cazac din Rusia, Foaie verde, iarbă lată, De fac rău, Doamne, mă iartă. Şi iată acum sbuciumul acesta, trecut într’un u­­mor foarte simpatic, în cântecul întitulat «Năcaz», u­­nul din cele cu adevărat bune: Rău năcaz pe capul meu, Foicea de pe Rarău, Câ-s născută ’ntr’un ceas rău, Foaie verde, iarbă fată, Şi de mama-s blăstămată, Foicică de pe crâng, Cât oiu trăi, să tot plâng. Firicel de mintă creaţă, Ardă-te focul, viaţă, Câ ţii pe dracul de aţă. Tu îl ţii, el nu te lasă Şi-ai rămas friptă şi arsă. Foaie verde, lemn de nucă, 11 tot mân­ca să se ducă, Dar el, în loc ca să meargă, Mai strâns de mine se leagă. Fugi, drace, de lângă mine, Foaie verde, trei măsline, Nu căta că ţi samăn bine, Nu Când ţi-oiu trage, drace, o cruce, Zic zău c’ai să-ţi uiţi papucii, Şi-ai să fugi, drace, desculţ Până ’n creerul de munţi Şi-ai să crapi, drace, în trii, i­u te Crustăm ca să ştii. Foaie verde trei alune, N’am avut noroc pe lume, Căci pe câţi draci i-am iubit, S’au dus şi m’a părăsit, Numai unul fără coarne Înapoi nu vrea să’ntoarne. Eu îl mân, el nu se duce, Nici nu fuge când fac cruce. Nu ştiu, drac ori zeu (?) îmi pare, Ştiu că mă iubeşte tare Şi când nime nu se uită, S’apropie şi mă sărută. Foaie verde, lemn de fag, Fie drac, dar tot mi-i drag, Căci acesta-i cu capac, Câ de dracul n’o să scap, Şi pe lume cât trăiesc, Tot pe dracu-am să iubesc, Pe un drac ce face cruce Şi’n biserică se duce; Nu e drac ca dracii toţi, Ci un puiu tânăr de hoţ, N’are coarne, ci ciupiţă Şi un surâs pe-a lui guriţă, e graţie ? Nu e spirit ? După cântecul a-

Next