Glasul Bucovinei, mai 1924 (Anul 7, nr. 1535-1558)

1924-05-01 / nr. 1535

Pag. 2 Atrag atenţiunea d­lui ministru al agriculturii: 1. Asupra nemulţumirilor cu rezervele Statului din Bucovina. Aceste, potrivit legii, in loc să fie deo­camdată puse la dispoziţia aşezămintelor sanitare şi culturale, îndeosebi a funcţionarilor, au devenit sau sunt pe cale a d­eveni obiecte de îmbogăţire a unor nechemaţi, prin recomandări sau cereri de împroprie­tărire cu teren până la 5 ha, sub diferite pretexte, ca teren de zarvat, albinărit şi alte industrii fictive, îmi rezerv dreptul a reveni, cerând un tablou asupra celor împroprietăriţi în Bucovina cu teren menit pen­tru industrii. 2. In judeţul Suceava nu se aplică art 62 al legii agrare faţă de voluntarii din armata română sau aliată cari în aceeaş categorie au precădere la împroprietă­rire. Rog măsuri de urgenţă. 3. Rog să se admită cererea voluntarilor, repre­zentaţi prin „Corpul foştilor voluntari şi legionari bu­covineni“, de a fi clasaţi la împroprietărire ca şi fraţii lor din Vechiul Regat decoraţi cu „Virtutea Militară“ şi „Mihai­ Viteazu“. Cavalerii negri ai insolenţelor Popularitatea generalului s’a spulberat prin gu­vernarea de pomină ; încercările de reclamă americană dela Cernăuţi şi Craiova au vădit numai o organiza­ţie politică în apunere. Foştii soldaţi ai gheneralului demonetizaţi au rămas doar cu desperarea şi cu sin­gurul venin caracteristic, care i-a urmat de la început ca umbra pe om: insulta. In privinţa aceasta rămăşi­ţele clericale sau ale unei politice de desperare din Cernăuţi bat recordul intre averescani. Nu este re­gulă gramaticală, căreia să nu-i fi declarat războiu, nu este normă logică pe care să nu o fi călcat, dar mai ales nu este bun simţ şi pudoare gazetărească pe care biata oficină­­de insulte din Cernăuţi să nu le fi sfidat. Singurul lucru de care se mai pot încălzi şi entuziasma averescanii noştri este insolenţa, este insultă care nu se opreşte nici la pragul unei case familiare. Bădăran, grosolan, birjareşte se năpustesc cu amănunte închipuite asupra unei serbări intime şi ex­clusiv familiare, la dl deputat D. Marmeliuc, pentru a împroşca cu noroiu. Aceşti trişti cavaleri negri ai insolenţelor în existenţa lor catid­inară, care-i face să nu mai aibă nimic de pierdut, nu mai cunosc nici o limită. Cu aceiaşi insolenţă şi cu aceiaşi lipsă de scrupul pe care numai cel mai negru şi feroce fari­seism clerical, care nu are a face absolut nimic cu a­devărata preoţie creştină, un biet averescan, pe cât de puţin „cantor“ şi „bătrân“,—se vede,—pentt atât de ne­gru la suflet şi lung la trup se repede la insulte îm­potriva unuia dintre cei mai venerabili şi activi preoţi din Bucovina, păr. consilier C. Morariu şi împotriva d-lui Dr. A. Morariu, pe care toată lumea cinstită îl cunoaşte de un bărbat integru. Este destul a fixa aceste amă­nunte pentru a se vedea de ce concepţii — si­ venia verbo ! — se conduc inspiratorii ziarului „Drep­tatea“, cari în cavalerismul lor de codru se ascund după­ haina ispăşitoare a bietului Fetiţă, după fiecare bravură comisă împotriva bunului simț, care n’a fost pe semne nici­odată oaspe bine primit în numita re­dacție. ■ ■ .......... a«» a —■ ■■»■■■ ■■■■!■ N GLASUL BUCOVINEI* No 1535 Cursuri de popularizare Teodor Studitul In ziua de 5 Aprilie crt. d-nul prof. universitar Cândea şi-a ţinut in faţa unui foarte numeros auditor cursul său de popularizare, vorbind despre „Teodor Studitul“. Pentru a face puţină variaţie istorică, a început d. Cândea, voi expune viaţa călugărească a uneia din mănăstirile Constantinopolului din sec. 8, viaţă care nu era atât de materialistă şi atât de uniformă ca cea de astăzi. Călugării din vremea aceea, şi mai ales cei de la mănăstirea Stadion, au fost oameni cari au ilustrat epoca prin activitatea lor bogată, căutând să devină cât mai perfecţi şi mai adevăraţi. Una din cele mai strălucite figuri ale călugăris­­mului a fost călugărul bizantin Teodor Studitul de la mănăstirea Studion din Constantinopole. Născut la 759, el primise ca copil de la mama sa Teoctista, care era o femeie foarte severă şi credincioasă, cea mai îngrijită creştere. Teodor mai avea un frate Eu­­timiu şi o soră Ana. Intr’o zi mama sa Teoctista s’a ho­­tărît să se călugărească şi despre aceasta spune Teodor atât de strălucit într’un panegiric, cu cuvintele „Cre­deţi că lacrimile au muiat sufletul acesta tare ca dia­mantul ?“ In vârsta de 21 ani Teodor intră în mănăstire, dedicându-se cu tot zelul carierei sale. Aice şi-a pri­mit cultura sufletească sub oblăduirea părintească a unchiului său, care era egumenul mănăstirii. Acesta imbolnăvindu-se, l-a făcut pe Teodor egumen al mă­năstirii. Dela mănăstirea unchiului său s’a mutat apoi la mănăstirea Studion, de unde a şi primit numele de Studitul, şi a făcut din această mănăstire un mo­del de mănăstire care a început să inspire grijă până şi împăraţilor bizantini. Călugării aceştia sfădiţi se impărţeau în 3 părţi: O parte care se odihnea, a doua care lucra şi a treia care se ruga. Mănăstirea şi-a păstrat regulele introduse de Teodor Studitul, prin sute de ani. Grija cea mai mare a conducăto­rului mănăstirii era să dea o cât mai bună şi mai perfectă cultură sufletească călugărilor. Studitul era un om belicos şi o fire opoziţionistă; atitudinea lui dârză a impresionat mult posteritatea. Nu putem trece uşor peste partea pur creşti­nească, unde Studitul era la largul său. Mănăstirea Studion, care ajunse sub oblăduirea lui la cea mai frumoasă înflorire, era mică; ea era un fel de repu­blică de călugări. Călugării aceştia erau oameni în stare să tulbure capitala. Adeseori au ajuns lucru­rile până acolo, că s’au luat măsuri contra lor, în­­chizându-se câţiva din ei. In mănăstirea aceasta erau toate organizate după spiritul lui Teodor, care făcuse din monahi oameni foarte activi. Aşa de pildă por­tarul era călugăr, ciobotarul călugăr, bucătarul că­lugăr până şi păzitorii de boi erau tot călugări. Tot ce rezulta din munca lor se împărţea la săraci. Nu se cunoaşte o plângere a acestei mănăstiri că i s’ar fi luat bunurile etc. Dar acest nu­­era numai un bun organizator şi conducător, ci el a făcut epigrame aproape tuturor lucrătorilor din mănăstire. Astfel a făcut ei epigrame ciobotarilor şi bucătarilor, cărora le arată ce mare rol au. Călugării cei vechi ai lui Teodor nu trăiau aşa de bine ca cei noui, şi Teodor se îngrijea înainte de toate de hrana lor sufletească. In cuvântările ce Ie ţinea călugărilor săi, — el ţinea cuvântări originale şi vii de trei ori pe săptămână, — le amintea, pentru a-i îmboldi şi mai mult la perfecţionare, că dacă vo­­iesc să fie perfecţi, trebue să se gândească că moar­tea vine ca un fur noaptea şi deci ei să nu pregete a se perfecţiona în via domnului. Studitul era un bun cunoscător al scrierilor sfin­ţilor părinţi. La orice ocazie şi la orice pas din viaţă el citează din scrierile sfinţilor părinţi şi se foloseşte şi de experienţele sale. Pe vremea aceea era nevoie de foarte mulţi oameni ai culturei, de aceia el nu lăsa pe oamenii săi­­să petreacă un minut fără ocupaţie. Astfel pe unii dintre călugări îi punea la copiat ma­nuscrisele, căci trebuie să ştim că pentru acest fel de lucru Teodor Studitul avea regulele lui. Aşa de pildă acel dintre călugări care n’ar fi copiat bine, stricând stilul, va face 30 de mătănii. Cât de încăpă­toare era această mănăstire, şi totuşi nu încăpeau în ea toţi oamenii dornici de cultură, cari veneau din depărtări mari să-i vadă organizaţia şi activitatea ce se desfăşura în ea. Conferenţiarul arată apoi cum i se adresau lui Teodor oameni din lumea mare cu fel de fel de în­trebări şi sfaturi. Pentru toţi aceştia găsea el un răs­puns potrivit. Dar Teodor a exercitat o influenţă foarte mare in imperiul bizantin. Pe la începutul secolului 8 s’a în­ceput lupta contra icoanelor. In fruntea apărătorilor îl găsim pe vrednicul Teodor. Au murit împăraţii cari luptau contra icoanelor şi ei a rămas cel biruitor. Lupta împăraţilor din acest timp era mai mult un fel de reacţiune împotriva călugarismului, deoarece prin intrarea în tagma monahală a celor mai mulţi creştini, ţara rămânea fără soldaţi şi fără bir. Aceasta a fost şi una din cauzele cari au determinat pe împăraţii bizantini să-i scoată pe aceşti oameni din mănăstiri; călugării aceştia trebuiau întrucâtva struniţi. Toată truda împăraţilor era însă deşartă. Pentru călugări, Împăratul cu toată strălucirea lui, cu toate funcţiunile­­ lui şi armata, erau lucruri secundare. Imparatul Leon 111 Isaurul se declară contra­­ icoanelor, găseşte însă rezistenţă îndârjită la călugări , şi la popor, care ţinea cu atâta evlavie la icoanele­­care reprezentau figurile mucenicilor şi ale sfinţilor Lupta a fost continuată apoi de fiul şi urmaşul lui Leon 111, Constantin V. Coponimul, care a persistat cu multă îndărătnicie şi pasiune, încercând să-şi im­pună punctul de vedere şi în ce priveşte partea dog­matică. Patriarhul nu s’a lăsat insă influenţat de spusele împăratului şi apăra cu îndârjire biserica. Rezultatul a fost că unchiul Patriarhului Icono­­mul Iosif care aprobase hotăririle Patriarhului, a fost trimis în exil, deasemenea şi Teodosie. Mama lui Teodosie şi soţia lui Leon IV, Irina, devenind după moartea soţului ei regentă pentru fiul ei Constantin VI, a voit să puie la consiliul din Nicea din nou pe tapet chestiunea icoanelor. Teodor Stu­ditul împreuna cu Patriarhul îşi are însă şi în această luptă rolul său bine hotărît. Pe la 806—808 el pro­testează împreună cu Patriarhul contra încercărei îm­părătesei Irina de a discuta din nou chestiunea icoa­nelor. La 811 se întoarce Teodosie din exil. După uciderea mai multor împărați a ajuns pe tron un ge­neral armean, care voind să puie odată capăt acestei lupte, a chemat la Constantinopol la un sfat mare vreo 30—40 episcopi. De la acest sfat n’a lipsit nici Teodor, care scria şi apăra mereu icoanele. La acest sfat a vorbit Patriarhul, bine­înţeles cu foarte multe complimente, contra încercării de înlăturare a icoane­lor, au mai vorbit apoi şi alţii în chestiunea icoanelor; din fundul sălii însă se ridică un călugăr slab, care s-a înflăcărat şi a ţinut un discurs foarte vioi. Acest călugăr era Teodor. Cu acest prilej i-a arătat împă­ratului că scrierile bisericeşti nu pomenesc nimic de amestecul împăraţilor în chestiunile bisericeşti. Urma­rea a fost că mănăstirea­­a fost împresurată milită­­reşte, iar Teodor trimis pe timp de 5 ani în Asia Mică. Şi în exil el a fo­st totdeauna energic. Cu pa­triarhul care i se păruse că a apărat biserica prea slab, a rupt legăturile,­ el dedea sfaturi episcopilor cum trebuie să apere biserica. Episcopul Atanasie ce Mare, care a luat parte activă la aceste lupte cău­tând prin scrierile sale să-l convingă pe împărat (de cauza cea dreaptă a creştinilor adevăraţi, a scris cum trebue cinstite icoanele, el a ştiut să zugrăvească în culorile cele mai negre pe oamenii aceştia cari s’au făcut vinovaţi de necinstirea icoanelor. Ca;iar împăra­tului i-a spus că nu i se cuvine să stea in fruntea bisericei, locul acesta fiind menit pentru un călugăr. Teodor Studitul s’a avântat prea tare în aceste lupte contra împăraţilor, el a spus că statul trebue înlăturat de la conducerea bisericei şi biserica trebue să fie condusă numai după normele scripturei. Împă­raţii şi-au apărat drepturile lor, nevoind să cedeze nimic. După multe şi îndelungate conflicte a venit tim­pul când împăraţii au introdus iarăşi icoanele Opo­ziţia începută de Teodor Studitul a fost continuată de alţii, el singur a ajuns într’un conflict latent cu în­văţăturile lui Hristos. Partea din urmă a fost repre­zentata mai bine prin scrisorile ce le scria Papilor dela Roma. Nu este însă aceasta partea cea mai interesantă din activitatea lui Teodor Studitul. La 820, când s'a întors din exil, era acuma slăbit de învălmâşagul lup­telor. Cei 6 ani cât a mai trăit, i-a dedicat mănăstirii ţinând cuvântări, cari ne-au rămas ca cea mai fru­moasă moştenire dela el. Opere şi manuscrise de ale acestui erudit călugăr se găsesc şi astăzi pe la mă­năstirile noastre. Ar fi de datoria clericilor noştri, să descopere comorile acestea netrecătoare cari au îm­bogăţit viaţa noastră atât de mult. Expunerile frumoase şi sugestive ale d-lui Cândea au fost urmărite cu un mare interes de numerosul pu­blic, care l-a răsplătit cu un călduros ropot de a­­plauze. Res. '--------------------etst--------------------­Marea catastrofă dela Bellinzona in noaptea de 22 spre 23 Aprilie c. s’a întâm­plat pe linia ferată Gotthard una din cele mai mari nenorociri, pe care trebui s’o înregistreze istoria căilor ferate din Elveţia. Două trenuri accelerate de noapte, unul venea dela Luzern iar al doilea dela Mailand, s’au ciocnit, pe când se găseau în plină viteză, la in­trarea de sud a gării Bellinzona. Ciocnirea locomoti­velor electrice s’a produs cu o îngrozitoare forţă. Ma­­şinele de dinainte au fost ridicate în sus şi aruncate de-a curmezişul liniilor. Ciocnirea a fost fatală în spe­cial pentru trenul care venea dinspre sud, pe când ea , din cauza greutăţii locomotivei, a fost mai,slabă la trenul care făcea cursa dinspre nord. Cauza catastrofei este neglijenţa mecanicului de la acceleratul­ de Luzern, care a intrat în staţia Bellinzona cu toate că semnalul de intrare era pus pe oprire, ciocnindu-se astfel cu tre­nul de Mailand, care tocmai eşia din staţie cu o în­târziere de o oră. Catastrofa a luat proporţii şi mai mari prin faptul că la trenul de Mailand a luat foc un­­ vagon german, care era iluminat cu gaz. Lămpile de­­ gaz au făcut explozie în momentul ciocnirei. Focul a­­ cuprins apoi şi vagonul italian legat la urma celui german. Trenurile avariate au făcut pe locul ciocnirei un câmp pustiu de ruini. De sub dărâmături au fost scoase 26 de cadavre, 21 de călători şi 5 ale personalului de tren. La ciocnirea dea Bellinzona şi -a găsit moartea şi şeful partidului german-naţional Dr. Helfferich, care împreună cu mama lui se înapoia în Germania dintr-o­­ călătorie prin italia El îşi anunţase sosirea la nişte rude din Mannheim, cari însă il aşteptară zadarnic- Helfferich intenţiona să fie în Germania de sud prima­­ sa adunare electorală. Cei morţi n’au putut fi identificaţi, deoarece ca­davrele sunt carbonizate în aşa măsurii, că nu se mai pot cunoaşte. Cei mai mulţi au căzut pradă morţii în vagoanele cari au ars. Nu s’a putut stabili precis nu­mărul victimelor, deoarece n’au rămas decât părţi de corpuri carbonizate. Pagubele cauzate de catastrofă au fost evaluate, la peste 5 milioane franci. Cele 4 locomotive prefăcute în dărămături au o valoare de 4 milioane franci. Numărul celor răniţi este mare. Ambele trenuri accelerate erau foarte încărcate cu călători. Toţi mor­ţii şi răniţii se găseau în trenul care venea din Mai­land, pe cănd călător­i din celalalt tren au scăpat toţi intacţi. In trenul de Mailand călătoreau : 15 Elveţieni, 45 Germani, 52 Italieni, 4 Americani, 2 Cehi, 2 Fran­cezi, 2 Englezi şi 2 Norvegieni. Intre Italieni era şi ambasadorul Italiei la Copenhaga Dela Torre cu se­cretarul său precum şi feluriţi studenţi. EraajgZiarele din Mailand scriu despre scenele sfâşie­toare cari s’au petrecut în vagonul cuprins de flăcări. Călătorii salvaţi din vagonul aprins au văzut fiinţe omeneşti cari semănau cu nişte făclii vii; in zadar căutau aceşti nenorociţi să-şi scape viaţa. Orice în­cercare de a li se da ajutor a fost imposibilă, de­oarece la atingerea firului electric cu dărâmăturile de fier se produceau puternice descărcări electrice. Intr’o fereastă, povesteşte un martor ocular, se vedea o doamnă, care ţinea un copil în braţe. Strigătele ei după ajutor îţi rupeau inima. 5 până la 7 minute luptă ea cu flăcările. Strigătele ei deveniră din ce în ce mai desnădăjduite, până ce fu carbonizată de vie. V. P. I ■!—■!■■■ " .........■■ - « • t • ----------------*---------

Next