Glasul Bucovinei, ianuarie 1927 (Anul 10, nr. 2286-2307)

1927-01-01 / nr. 2286

Nr. 2286 „GLASUL BUCOVINEI* Pag. 3 Decizia Curţii de Apel Cernăuţi secţia ll-a dată In procesul contencios al d-lui prof. univ. şi senator Dr. I. I. NISTOR împotriva Ministerului de Instrucţie publică ROMÂNIA Curtea de Apel din Cernăuţi Secţia Il-a. Audienţa publică din 18 Noemvrie 1926. Preşedenţia D-lui: Th. Alexandru, preşedinte Prezenţi D-nii: C. Brumă, consilier­­. N. Sbiera, „ Deciziune civilă No. 145 In ziua de 9 Noemvrie, fiind la ordine judecarea acţiunei intentată de Ioan I. Nistor, profesor la facul­tatea de litere şi filozofie din Cernăuţi, în baza legii contenciosului administrativ, contra Ministerului Ins­trucţiunii publice din Bucureşti, pentru anularea deci­­ziunei ministeriale No. 52176 din 17 Maiu 1926, prin care Ministerul a anulat confirmarea sa ca membru în Senatul universitar din Cernăuți, găsindu-o făcută cu călcarea legii. La apelul nominal făcut în aceeaşi zi a răspuns reclamantul Ioan Nistor asistat de D-l avocat Aurel Morariu şi Ministerul Instrucţiunii publice reprezentat prin D-nii avocaţi Alexianu şi Constantin Rădulescu, procedura fiind completă prin luarea termenului în cunoştinţă. S-a dat citire acţiunii şi lucrărilor din dosar. S’au ascultat părţile în concluziunile lor, cari s’au consemnat în jurnalul din aceeaşi zi, după care Curtea, având necesitate de timp mai îndelungat de a studia actele din dosar şi a delibera, a amânat pronunţarea rezultatului pentru astăzi 18 Noemvrie 1926 când a dat următoarea deciziune. Curtea Asupra acţiunii de faţă: Având în vedere că din actele aflate la dosar şi din susţinerile părţilor prin avocaţii lor, susţineri consemnate în jurnalul de şedinţă dela 9 Noemvrie 1926 aflate la dosar şi în note rezumative date de părţi, se constată în fapt următoarele: Profesorul Uni­versitar loan Nistor de la Facultatea de litere şi filo­­sofie din Cernăuţi, în anul 1923 a fost ales membru în senatul Universitar pe termen de 3 ani în baza legii de organizare universitară din 31 Martie 1875 f. 1. i. No. 40 atunci în vigoare, confirmată fiind această alegere de Ministerul Instrucţiunii publice prin decizia No. 84176 din 4 Septemvrie 1923, în anul 1925, promulgându-se prin înaltul Decret Regal No. 1949 publicat în Monitorul Oficial No. 127 din 13 Iunie 1925 legea prin care s’a extins şi asupra Universităţii din Cernăuţi dispoziţiunile art. 56—117 din legea învăţământului secundar şi superior din vechiul Regat, de la care dată toate actele de con­ducere a Universităţii ca, alegerile de rector, decani, membrii în senatul universitar, urmau a se face în conformitate cu dispoziţiunile prevăzute de art. 96, 97, 99 din legea nouă. Ministerul Instrucţiei publice prin adresa No. 65510 din 15 Iunie 1925 a invitat pe rectorul Universităţei din Cernăuţi să se conformeze dispoziţiunilor legii învăţământului superior din 1912 în ceea ce priveşte administrarea şi conducerea ei, efectuându-se conform ordinului Ministerului alege­rile de membri­ în senatul universitar şi candidând şi profesorul I. Nistor din partea Facultăţii de litere şi filosofie, a fost ales şi această alegere a fost con­firmată de Ministerul Instrucţiei publice prin decizia No. 75471 din 16 Iulie 1925 pe termen de doi ani, în conformitate cu disp. art. 99 din legea învăţămân­tului superior. Profesorul I. Nistor deţine această demnitate luând parte la lucrările senatului universitar până în luna Mai 1926, când Ministerul prin decizia No. 52176 din 17 Mai 1926 a anulat confirmarea sa făcută prin decizia No. 75471 din 16 Iulie 1925 ca fiind contrară dispoziţiunilor art. 99 din legea învăţă­mântului superior, deci ilegală. Profesorul I. Nistor, găsindu-se vătămat în drepturile sale a intentat înaintea acestei Curţi acţiunea de faţă pe calea contenciosului administrativ contra Ministerului Instrucţiunii publice, spre a se anula decizia ministerială No. 52176 din 17 Mai 1926, ca fiind dată cu călcarea legii şi a fi obligat Ministerul să-i recunoască că are calitatea şi toate drepturile de membru în senatul universitar­iei din Cernăuţi, restabilind situaţia anterioară deciz desfiinţate. Având în vedere că legea dispune numai pe viitor, ea neavând putere retroactivă de­cât numai când legiuitorul a dispus în alt mod, şi cum prin legea din 15 Iunie 1925 nu se prevede nici o dispo­­ziţiune referitoare la punerea ei în aplicare, urmează că trebue aplicată dela 15 Iunie 1925 data intrării ei în vigoare; cum la această dată profesorul Nistor candidează pentru prima dată sub imperiul acestei legi, dânsul avea tot dreptul să fie ales, căci situa­­ţiunea sa anterioară nu poate fi cercetată după cri­teriile noii legi1). In ceea ce priveşte obiecţiunea făcută de Minister că acţiunea profesorului Nistor nu este de competinţa contenciosului administrativ, întru­cât calitatea de membru în senatul universitar nu-i conferă un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat, această calitate putând constitui cel mult un interes de ordin moral, ea fiind chiar o sarcină care impune o serie de obligațiuni. Curtea a considerat că în noțiunea de drept se cuprind diferite prerogative concedate nouă de lege şi în consecinţă protegiuite de ea; că indiferent de natura însăşi a acestor drepturi din punct de vedere a apreciabilităţii lor pecuniare — cele mai de samă poate din drepturile aşa zise personale fiind tocmai lipsite de caracterul patrimonialităţii — ele sunt supuse sancţiunii pentru călcarea lor chiar in­diferent dacă din punct de vedere obiectiv aceste prerogative conferite ar putea fi privite ca avantagii sau desavantagii de către alte persoane. Considerând că dacă, între noţiunea de drept şi interes există o atât de strânsă afinitate încât un cri­teriu sigur de demarcaţie a lor doctrina nu l-a putut oferi, tocmai pentru evitarea acestor situațiuni ambigui legiuitorul român, spre deosebire de cel francez, a căutat să dea o extensiune cât mai mare contencio­sului administrativ, arătând aceasta în mod expres şi lămurit prin raportul prezentat Adunării Deputaţilor, din care reesă că contenciosul administrativ poate fi sesizat nu numai pentru vătămarea unui drept pro­priu zis dar şi a unui interes direct şi personal. Având în vedere că se susţine de reclamat că fiind ales pentru prima dată şi confirmat de Minister membru în senatul universitar în baza legii din iunie 1925, confirmarea alegerii sale este legală şi nu poate fi considerată contrară disp. art. 99 din legea învă­ţământului superior prin faptul că până la punerea în aplicare a acestei legi a funcţionat ca membru în senatul universitar ales pe baza legii austriace din 1875, căci altfel ar urma ca legea nouă să aibă efect retroactiv, ori această lege stabileşte că intră în vi­goare de la promulgarea ei. Având în vedere că Ministerul Instrucţiunii obi­ectează că, întru­cât prin art. 99 din legea din 15 iunie 1925 se prevede că membrii senatului univer­sitar se aleg pe câte doi ani şi nu sunt reeligibili în perioada imediat următoare şi, cum profesorul I. Nistor a funcţionat până la punerea în aplicare a acestei legi ca membru în Senatul universitar, acum nu mai poate fi reales întru­cât această lege având un caracter procedural ea trebuie aplicată din mo­mentul extinderii ei, deci din acel al alegerii d-lui ») In­­marele său discurs politic*, rostit în discuţia la mesaj, preaînţeleptul primar şi senator fripturist Radu Sbiera a spus între multe alte năzbâtii şi u­rmătoarele (cităm textual): . . . . D-l Nistor a spus că i-sa fucut o nedreptate, comiţându­­se o ilegalitate, fiind înlăturat din ■senatul universitar. Domnilor senatori, cu toate că la Curtea de Apel din Cernăuţi a câştigat d-lui procesul, am toată încrederea că Înalta Curte de Casaţie va reforma această sentinţă, întrucât ea este ilegală, după cum vă voi arăta*. (Notaţi. Vă rugăm, profesorul de limba latinească va tăimuri o problemă juridică împotriva opiniei juridice a unei întregi Curţi de Apel! Se mai poate un mai mare caraghioz­­lâc ! ? ! N. R­. .... După spiritul şi textul legii, domnilor senatori, d-nii Nistor şi Hacman nu numai că nu puteau fi aleşi, dar nu aveau nici dreptul să candideze“ . . . (măi să fie-al dracu­lui!! N. R.) Aveam Încredere, precum am zis, în hotărârea Curţii de Casaţie, care va reforma deciziunea Curţii de Apel din Cernăuţi“ . . . (Ce lipsă de bun simţ şi inteligenţă să te lansezi in felul acesta împotriva justiţiei, discutând o chestiune în curs de judecată. N. R). o figură de un interes atât de prodigios; posedăm în el, în acest secol filosofic, un om, un muritor care mai mult decât orice expert, profet sau sfânt se pre­tinde şi pare a fi aliatul şi amicul intim al lui Dum­nezeu. Lumea n’a mai văzut, dela zilele lui Moisi pe muntele Sinai încoace, o intimitate asemănătoare, o astfel de uniune între creatură şi Creator. Domnia lui Wilhelm al II-lea apare, pare-se, ca o reînviere neaşteptată a mozaismului din Pentateuh. El este cel preferit de Dumnezeu, el vorbeşte cu Dumnezeu din rugul său arzând din „Schlossul“ berlinez, şi, la în­demnul lui Dumnezeu, el îşi mână poporul spre bu­curiile Canaanului. In adevăr el este chiar Moisi al doilea. Exact ca şi Moisi, el nu se osteneşte nici­o­­dată de a proclama (zilnic şi cu mult zgomot ca să n’o ignoreze nimeni şi din neştiinţă, să nu contravină) înrudirea sa spirituală şi temporală cu Dumnezeu care-l face, pe el însuşi, infailibil şi, prin urmare, iresistibil... Nimic nu-i este imposibil, fiindcă dânsul co­mandă două milioane de soldaţi şi un popor care nu caută libertatea decât în regiunile filosofiei, eticii şi exegezei şi cari, când împăratul le dă ordin de marş, se supun în tăcere. Mai mult, nimic nu-i este impo­sibil, fiindcă el crede ferm că Dumnezeu este de partea lui, inspirând şi sancţionând puterea lui. La toate reuniunile, la fiecare banchet unde Wilhelm al II-lea perorează (şi dintre toţi regii con­temporani dânsul este cel mai vorbăreţ), el afirmă totdeauna, ca o lege am putea zice, că Dumnezeu este cu dânsul, ca pe vremurile lui Avraam, pentru a-l ajuta şi pentru a-l servi cu­ puterea acestui braţ care poate­­împrăştia, ca mici părticele de praf supărător, stelele şi sorii din spaţiul eteric. El este atât de pătruns de certitudinea, de altitudinea acestei alianţe, că vorbeşte de Dumnezeu în termini de cea mai mare egalitate, ca şi când ar vorbi de Francisc Iosif al Austriei sau de Umberto al Italiei. Odinioară vorbia de Dumnezeu ca de Stăpânitorul care este în cer, de Atotputerni­cul care stăpâneşte toate, dar acum mai în urmă, adresându-se, în câmpiile învălurite, vasalilor săi de Brandenburg, l-a desemnat în chip familiar cu titlul de „vechiul meu aliat“. Avem deci aci pe Wilhelm şi Dumnezeu în formă de societate anonimă, admi­nistrând universul, încetul cu încetul Dumnezeu va dispărea poate de pe firmă, ca fiind un simplu aso­ciat de rangul al doilea, care n’ar intra în afacere decât cu un capital de Lumină, Pământ şi Umanitate şi care, odihnindu-se în Infinitatea sa, nu mai lucrează, ci lasă lui Wilhelm administraţia acestei vaste afaceri terestre. Atunci nu vom mai avea de­cât pe Wilhelm & Co. Wilhelm, armat cu puteri depline, va conduce toate întreprinderile umane . „Companie“ va fi forma vagă, condescendentă sub care Wilhelm al II-lea şi Germania vor însemna fiinţa supremă, faţă de care, îmi închipui, sunt şi Wilhelm al II-lea şi Germania tot atât, sau atât de puţin, ca vrabia care ciripeşte în momentul acesta pe acoperişul meu. O dorinţă iubitoare de strălucire şi insaţiabilă de a gusta şi experimenta toate formele de activitate, cu convingerea absolută că Dumnezeu autoriză și sprijinește succesul final al fiecăreia din întreprinde­rile sale explică, cred, conduita acestui misterios împărat. Or, dacă dânsul ar guverna un imperiu din Extremul-Orient, sau dacă n’ar poseda în turnul Ju­lius din Spandau o comoară pentru războiu suficientă pentru a mobiliza două milioane de soldaţi, sau dacă ar fi înconjurat de o opinie publică atât de activă şi coercitivă ca cea din Anglia, Wilhelm al II-lea ar fi pur şi simplu, ca un număr de alţi suverani din is­torie, ciudat prin mobilitatea imaginaţiei sale şi prin iluzia rolului său mesianic. Dar situat din nenorocire în inima atelierelor Europei, dispunând de sute de legiuni disciplinate, de un popor compus din cetă­ţeni tot atât de ascultători şi supuşi ca şi soldaţii, Wilhelm al II-lea este cel mai periculos dintre su­verani, pentru că lui îi rămâne de a-şi satisface di­­lentantismul prin cea mai seducătoare formă de ac­tivitate pe care o poate cunoaşte un rege: războiul şi gloria acestuia. Intr’adevăr se poate întâmpla ca Europa să se deştepte într’o bună zi în zgomotul armatelor cari se isbesc întreolaltă, prin simplul fapt că în sufletul acestui mare diletant dorinţa arzătoare de „a cunoaşte războiul“, de a se bucura de război, ar fi fost mai tare decât raţiunea, decât sfaturile sau mila de su­­­puşii săi. Nu este chiar multă vreme de atunci când­­ dânsul făcea credincioşilor săi supuşi de Branden-­­­burg această promisiune:­­„Vă voiu duce cătră des­­tinuri strălucite şi glorioase !* Ce fel de destinuri ? Bătălii, bineînţeles, din care vor ieşi biruitoare ac­vilele germanice. Wilhelm al II-lea nu încearcă nici cea mai mică îndoială despre rezultatul final, fiindcă, în deosebire de unii suverani mai puţin însemnaţi, el are de aliat pe Domnul suprem al cerului şi pă­mântului, luptând în mijlocul Landwehrului german, ca în zilele când Minerva, înarmată cu lancea sa, lupta cu falangile negre contra Barbarilor. Certitudinea unei alianţe divine! Intr’adevâr, ni­mic nu i-ar putea da unui om putere mai mare de­cât o astfel de credinţă, care-1 divinizează aproape! Dar, de altă parte, la câte riscuri îl expune! Nimic n’ar putea face mai dezastroasă prăbuşirea unui om ca proba, confirmată prin brutala contradicţie a eve­nimentelor, că o astfel de certitudine n’a fost alta de­cât chimera unei demenţe furioase , şi atunci se reali­zează căderea biblică „din înălţimile cerului“... Wilhelm al II-lea aleargă după grozava primej­die de a fi aruncat la gemenii­­). El ia în chip teme­rar asupra sa responsabilităţile car­ la toate naţiunile sunt repartizate pe diferitele corpuri în stat. El sin­gur judecă, el singur execută, fiindcă lui singur (nu şi miniştrilor săi şi Consiliului său, nici parlamentului său) Dumnezeu, Dumnezeul Hohenzollernilor, îi co­munică inspiraţia sa transcendentală. El trebue, în consecinţă, să fie infailibil şi invincibil. La întâiul de­zastru pe care îl vor aduce burghezii săi ori poporul său pe stradele Berlinului, sau armatele aliate în câm­piile Europei, Germania va trage imediat concluzia că atât de proslăvită lui alianţă cu Dumnezeu n’a fost alta decât înşelăciunea unui despot viclean. Şi atunci, nu vor fi destule pietre dela Lorena până în Pomerania pentru a-l lapida pe acest fals Moisi. Trad. R. Gândea ----------------------•••»—------------------- 1) i) Gemeniile erau scările din Aventin care duceau spre Tibru şi unde erau aruncaţi cei osândiţi la moarte. (N. Tr.).

Next