Glasul Bucovinei, ianuarie 1937 (Anul 20, nr. 4976-4996)

1937-01-01 / nr. 4976

Vineri, 1 Ianuarie 1937 GLASUL BUCOVINEI No. 4976 Pag. 3 PLUGUŞORUL Consideraţii literare Pluguşorul este imnul de proslăvire a muncii plugăreşti şi a naturii. E poezia întregii activităţi agricole începând cu punerea plugului în brazdă şi sfârşind cu vesela împărţire a colacului de grâu ales, pregătit pentru marile sărbători ale anului. Este poezia naturii rodnice, înţelegătoare şi prietenă a omului, a naturii răsplătitoare pentru truda braţelor productive care valorifică viaţa şi sfinţesc rostul pământesc al omului. In felul său, Pluguşorul se deosebeşte de celelalte creaţii literare populare. Prin sintetizarea muncii câmpeneşti şi prin urările de prosperare adresate celor pe care-i colindă, aduce cu sine un înalt fast care creşte prin strădania gloatei de­ a da impresia realului plugărit cu clinchete de zurgălăi sau tălănci, harapnic, buhai, plug fictiv, bucium etc. Deşi necântat, Pluguşorul se desfăşoară pe o cadenta care î şi are melodia sa caracteristică. Mâ­­natul boilor pe care îl intonează colindătorii şi su­netul instrumentelor de acompaniament alcătuesc un cântec, cum notează profesorul Leca Morariu ,­ specific Pluguşorului. Iar când­urătorul şi tova* răşii săi sânt din cei cărora le-a pus Dumnezeu degetul pe frunte, atunci poezia care învăluie casa colindată e într’adevâr o minune de realizare ar* tistică. S’adună în ea întreaga viaţă a cinstitei o*­pinci care poartă plugul de coarne şi, senină,­ scoate din negrul brazdei, pentru mici şi pentru mari, atâta alb de pâne. Voia rea şi voia bună, necazurile şi speranţa, durerea şi bucuria, dorul şi împăcarea pulsează în turnături de fraze armoni­­oase. Iar cântecul plugului strânge aceste stări su­­fleteşti, preschimbându-le în adevărată floare a vieţii. Fantasticul şi căldura vorbei, hazul, hârria şi mucăleala, sărbătorescul obiceiului împletesc din­ viaţa ostenitoare a ţăranului unul din cele mai fru­­­moase chilimuri. Din truda trupului îmboboceşte­ sfinţenia gândului, din belşugul sufletului — poezia sublimă. Căci Pluguşorul face din lucrarea pă­­mântului o podoabă a vieţii omeneşti, o jucărie serioasă şi necesară. Şi datorită acestei calităţi, Pluguşorul e poezie adevărată. Viaţa e transfigu­­rată de născocirea expresiei care dă suflu ales şi nimerit momentelor celor mai caracteristice ale mun­­­cii pământului. Situaţii ca intrarea plugului în brazdă, aratul şi semănatul, culesul recoltei, mă­­cinatul, coacerea panii şi împărţirea ei, poves­­tite fac de un ţăran, ar fi destul de interesante, dar, de n’ar interveni un anumit fel de a le preve­zenta, nu ar fi poezie. Şi, iarăş, dacă nu s’ar ivi cristalizarea momentelor printr’o viziune adevărată a însemnătăţii lor, modul prezentării ar rămânea tot proză. Dar lucrarea pânii ni se înfăţişează în*­­tr’o serie de momente care de care mai neaştep­ tate. Astfel plugul se rupe într’o rădăcină de ur*’ zică, de hrean sau într’un os de râmă ; gospoda­­rul lasă vânătoarea şi s apucă de recoltat grâul ; faurul secerilor este un ţigan netrebnic ce trezeşte tot hazul, dar e straşnic de iscusit; tot aşa sânt unele secerătoare, moara şi morarul. Ciudat e chipul în care jupâneasa face colacii întorcându*i cu dracul carului, dându*le gaură cu medicul şi scoţându*i din cuptor cu covata etc. etc. Răstălmăcirea aceasta a plugăritului îşi are obârşia nu la cei de alt gen de viaţă, ci în inima plugarului care îngrămădeşte situaţii comice peste situaţii comice sau le inventează anume spre a se pierde pentru câteva clipe din proza de toate zi­­lele în lumea divină a poeziei, în care răsuflă ne­­mărginirea sufletului omenesc. De altfel această lume nu este de natura acelor creaturi, la modă astăzi, care, întrupând nimicul, se zbat în nimic u­nicie. Dimpotrivă, viaţa plugărească îşi răsfrânge fiinţa ei în Pluguşor. Totul însă e daunit sărbă­­toreşte. Şi cine cunoaşte viaţa sătească poate iden­­tifica nota aceasta în orice activitate a ţăranului şi în deosebi la lucrul câmpului unde se îndreaptă, după ce mai întâi şi*a făcut cruce, chemând aju* torul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. La munca pânii însă, pietatea e desăvârşită. Identificarea pânii cu trupul Domnului e reală pentru ţăranul român şi se manifestă prin cea mai aleasă cinstire. Cine n’a văzut de*atâtea ori sătenii ferind din pasul tre­­cătorilor orice fărâmă de pâne ajunsă acolo prin *) Cf. Leca Morariu, Pentru cântecul popular (Precizări), Cer­­năuți 1933, pg. 12. Mare serbare de Revelion în Restaurantul și Barul,,La carpal vre*o împrejurare ? Iată deci frumosul portret al plugarului înainte de a*şi începe arătura (Marian­ 2), pg. 37—38). Dimineaţa s’a sculat, Pe ochi negri s’a spălat; Chica neagr’ a pieptănat, In strai nou s’a îmbrăcat, La icoane s’a ’nchinat, Şi ieşind afar’ ndat’ Din bucium a buciumat, Slugile şi*a adunat... Şi*au scos doisprezece boi Dintre cei mai buni de soi... Portretul evocator al boilor e cel cunoscut în toate urâturile. O sugestivă prezentare găsim în colecţia de Cântece, urături şi bocete de-ale po­­porului (Buc. 1909) adunate de valorosul folclo­­rist Alexandru Vasiliu (pg. 187). S’a scos doisprezece futungi3), In coarne lungi... Cei de la roate, Cu coarnele ’mpreunate ; Cei de la prigon, Cu odgon în corn ; Cei dinăinte, Cu steluță ’n frunte, etc., etc. Alegerea câmpului pentru arătură, aratul şi semănatul sânt momente de o cucernicie neas­­cunsă. Cercetarea recoltei, când la o lună, când la o săptămână, — arată toată grija plugarului pen­­tru țarina sa- Iar holda coaptă, găsește expresia care, prin poezia sa, rămâne unic de frumoasă (Păscălescu *), pg. 20): De departe ’ngălbinea, De aproape înverzea. Era'n spic ca vrabia ! Era’n pai ca trestia! Imaginile acestea îţi zugrăvesc dinainte în*­doirea belşugului din lan sub razele de aur ale soarelui. Iţi plasticizează grâul mănos, înalt cât trestia şi cu spicul încărcat de boabe încât ajunge mărimea unei vrăbii. Simţi bucuria plugarului şi rugăciunea de mulţumire pe care o sloboade gân* dul său pentru Dumnezeire şi natură. Bucuria şi psalmul acesta se desăvârşeşte în alte colecţii (Va­­siliu, 185). O strâns odată calu Ş’o încunjurat lanu. In suliţă s'o răzămat, Trei spici*o apucat, La pasări le*o aruncat. Pasările i*o cuvântul Că grâuri de secerat. E animismul naturii care caracterizează în* treaga literatură populară românească. Strălucirea grâului îşi răspândeşte farmecul până şi pe masă, la conac, unde l*a adus stâpâ* nul, ca probă, spre a*şi da părerea şi gospodina (Marian, 39). Casa mi s’a luminat. Copiii s’au bucurat. ’) Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la Români, vol. I, Buc. 1898. ’) Ne permitem a transcrie citatele în fonetica limbii literare. *) N. Păscălescu, Literatură populară românească, Buc. 1910. • I ! dorim clienţilor noştri Anul Nou 1930, cu bine! Holda coaptă trezeşte grijile recoltei: seceri, secerători, treierat, măcinat. Un ţigan (căci la Ro­ mâni mai mult ţiganii sânt fierari), comic la făp* tură, făureşte seceri de tot felul: mari — pentru secerători tari, mici — pentru fecioraşi voinici, strâmbe — pentru babe cârne, mânânfele şi cu mănunchi de viorele pentru fete tinerele şi ne­­veste ocheşele. Urătorul e adesea hâtru, precizând că aceste fete sau chiar neveste (!) sânt „de seama puicuţii“ sale (Marian, 40). Claca seceratului e plină de dramatism hazliu. Hărnicia se arată în repezeciunea braţelor. Voia bună îi învăluie pe secerători. Gluma se desfăşoară în tonalităţile ei, când uşoară, când mai făricică, ivind faţete de drăgălaşă hâtrie sau îndrăzneaţă mucăleală (Va­­siliu, 174). Ş’a adus o fată bătrână, Cu secerea strâmbă, Cu puha de lână, Pe unde mergea, Pârjol făcea ; Pe careo plesnea, ... *1 trecea. Treieratul e iarăş plin de mişcare vie. Col micul iepelor e plastic căci ele treieră cu copi­­tele, vântură cu nările, telezuiesc (­­ curăţă grâul de gunoaie) cu cozile, umplu sacii cu urechile şi-i aruncă în car cu dinţii. Plecarea la moară răsună de veselie. Iar aici, fantasticul îşi deschide aripile şi ne prezintă unul din cele mai măiestre episoade poetice. Moara se sperie de zgomotoasa hăulire şi*o rupe de fugă spre luncă. Dar morarul (Ce superb potret de moşnegărie comică !), meşter bun, îmblânzeşte moara şi*o aşează iarăş pe scoc. Scena e de toată vioiciunea prin repeziciunea mişcărilor, dramatismul dialogului, hazul situaţiei. Evocarea morarului scânteiază sub spontaneitatea unei mu* călite imprecaţii atât de psihologic ivită : „Mămu* lica cui îl are !“ (Marian, 30); „Da*l*aș dracului ce*l are“ (Păscălescu, 31); „Hutu*i scara cui îl are“ (Vasiliu, 188); Mucăleala îngheţată şi des* gheţată inimile când se arată în largul ei (Vasi* Jiu, 186). Dar morariu meşfri mari, Şîde’n vatra focului------— Muci'i curge, Lullavad stinge. Şî el di cîndî plînge. Introdus grâul în coş, făina curge străluci*­toare ca aurul şi mărgăritarul încât luminează moara. Iar stăpânul se repede la strâns făina. Când făina e turnată în chelia carului cu poala mantalei, co­­micul apare din nou fermecător (Vasiliu 179 şi 181). Uneori nota comică se lărgeşte căci şi gor băile sar în ajutor (ibd. 188): Cocoşu mătura coşu ; Puicuţa mătura teicuţa ; Găina stângea făina; Gânsacu ţinea sacu ; Curcanu se gătea să se ducă la nuntă; Curca cârcâia S’o ia şi pe ea. Curcanu o zis că n’a lua*o, Până n’a calca*o. Carele se’ntorc dela moară într’o veselie şi mai mare de cum cea dela plecare. Jupăneasa, soţia gospodarului, le iese înainte. Portretul ei este de toată gingăşia. Dar uneori intervine nota hâs­trului care, o glumă, arată că are (Marian, 36) Nişte mâni poleite Ca nişte rânjeli pârlite, începe facerea pânii. Sita e aleasă cu mare băgare de seamă. Cernutul ni*i prezentat alegoric. Deci, ca şi în colindă, intervine elementul cimi­ lituresc pe care îl reliefiază şi V. Alecsandri’5). Ninsoarea se aşternea Pe sus tobele bătea, Negurile jos cădea6). Plămăditul, împletirea şi împărţirea colacilor iarăş e plin de haz. Tot satul mănâncă din cola­ cul cel „frumos ca şi faţa lui Hristos “. La sfârşit, gloata urează gazdei mult belşug şi sănătate de* 5) V. Alecsandri, Poezii populare, ed. G. Giuglea, Buc., da­­gina 344. 6) Ibd., pg. 342.

Next