Ilustratiunea Română, 1930 (Anul 2, nr. 1-27)

1930-01-01 / nr. 1

. Cu preţul de pe câte­va piei de vidră, numai bine şi-ar fi putut indestula familia şi casa, de sfăntul V­asile. Cu socoteala asta in cap, Vasile Grângaşul — cel mai iscusit vânător din i­ulcea — trecu Dunărea pe o vreme năpraznică şi înfruntă valul aţurat care se sbotea de moarte să nu-l încremenească ln sloi de ghiaţă, suflarea Crivăţului duşmănos. De data asta, Grângaşu plecase singur, fără tova­răşul său nelipsit, — un alt meşter vânător de vidre şi de alte jiganii şi lighioane din stufărişui şi sfârşit şi zare din Delta Dunărei. Tovarăşul se împotrivise : — Pe aşa vreme, nu merg eu la vidre, macar de le-ar fi blana de argint şi labele de aur ! Şi acum, când ajunse pe celalt ţărm al Dunărei, dându-şi seama că va trebui sa răzbească singur pe drumuri neumblate şi să înfrunte primejdia locu­rilor sălbatice, îşi amin­ti — cu o înfiorare în mă­duva oaselor, — de motivele de împotrivire ale fos­tului sau tovarăş. Rămase o clipă nehotărât cu o dorință nelămu­rită să se vadă acasă.. Teama de a înfrunta din nou valurile răzvrătite ale Dunării şi m­ân­dria lui de vânator îndrăzneţ, îl îndemna să nu se întoarcă din drum... Deşi îngândurat, trecu barbăteşte grin­dul — de curând arat — care pune o fâşie neagră, cu un zăbranic cernit, între Dumirea răzvrătita şi ezerul ingheţat. Vânătorul de vidre făcu o cruce smerită şi apăsă piciorul, cu trăinicie, pe sticla lucioasă a ezerului care se înfunda tot mai tare spre răsărit... După un umblet istovitor pe cărări intortochiate și pline de răchicinele rogozului sfârâmate de vân­turi sau călcate de vite, ajunse la o margine de pădurice, unde toate drumurile se in­fundau. Era o pădurice tre­sălcii seculare — schimonosite de bătrânețe — cu trunchiuri rachitice din care cele răsturnate, păreau stârvurile unor monştri de înainte de potop... Vânătorul se strecură cu anevoinţă printre co­pacii înăbuşiţi, până la brâu, lu rugă de mure, deasă şi plină de spini. Când eşi la tumiş, mai rău se întunecă . Nu mai ştiu încotr­o s'apuce ; dacă trebuia s'o ia la dreapta sau la stânga spre a ajunge la coliba unui lipovean bătrân, unde gasea cate­va ceasuri de odihna la a­­dapost, înainte de aşi alege locul de pândă, spre ziuă. Cat ținea el minte, mai mult de două ceasuri de drum nu puteau să fie pana la colibă... I se urase umblând şi nici un reper de îndrep­tare spre locul unde era coliba. Soarele asfinţise de mult. Din fundurile întune­cate ale păduricei şi ale stufărişului, de pe mlaştina îngheţată, de peste tot locul, umbrele nopţii Înce­pură să se ridice încet-încet şi să împresoare pe că­lătorul rătăcit. Cu tot zăbunul său gros, peste cojocelul care îi înbrăţişa cu căldură tot pieptul, de la o vreme totuşi, vânătorul simţi cele d­intâi înfiorări ale frigului. Lângă o salcie scorboroasă, îşi găsi un şubred a­­dăpost împotriva vântului şi a gerului. Iar, mai târziu, când frigul îl răzbia cu totul, îşi părăsi cul­cuşul, hotărât sa nu mai stea locului pană la ivirea zorilor, când va putea începe şi vânătoarea... Pe cer, nici un nor. Scăpăturile stelelor jucau ca scânteile eșite de sub loviturile unui ilău ca­nd mo­delează ferul scos din foc... Luna era absentă.. In jurul vânătorului, izvora din toate părţile atâta întunerec că nu se deosebia nimic, la câţi­va paşi. Numai argintul de pe bălţi, se vedea lucind rece şi vrăjmaş, sub sclipirea tristă a stelelor de iarnă. Cu toată dorinţa lui de a se încălzi prin mişcări repezi şi obositoare, vânătorul nu putea să înain­teze decât încet, cu mare băgare de seamă spre a ocoli copcile primejdioase pe care le deschideau pe alocuri șuvoaiele repezi de sub ghiaţă. Istovit de atâta umblet fără spor, îngrijorat, până la teamă, de pârâiturile ghetei, Vasile Grângaşu fu prins de o ameţeală ciudată pe care nu o mai sim­ţise până atunci. Înainta şovăind... In suflet simţia cum se răsfrânge toată singură­tatea ameninţătoare a bălţilor, iar urechile îi vâ­­jâiau cumplit. Nu se mai gândea la vânat. In foşnetul negru al trestiilor şi stufărişul, deo­sebia parcă chemarea celor de acasă. Se mustra el singur, cu glas ridicat, că nu fusese vrednic să și amintească locul cu coliba bătrânului lipovan. Ga­­liba l-ar fi sculit de toată tru­la și de toate neca­zurile pe care le îndura de atâtea ceasuri­­... Din câini în când, scăpăra din cremene ca să-şi a­­prindă luleaua . Două cute de desnădejde se de­senau adânc în dreapta şi în stânga gurii... Ar fi vrut să se mai odihnească puţin, dar sub picioare nu simţea de­cât aluinecuşul gheţei... Pre­tutindeni : gheaţă şi num­ai ghiaţă ! Niciun grind, nici-un mal, nici-o moviliţă cât de mică de pământ uscat. Mergea în neştire, fără să mai ţie seama pe unde păşia. O singură dorinţă îl mai călăuzea : să ajungă unde­va, să se întindă pe pământ şi să doarmă, chiar dacă nu s'ar mai trezi. Deodată simţi că -i fug picioarele de pe ghiaţă şi, Înainte să-şi dea seama ce se întâmplase cu el, crezu că-i tăiase, în două, un cuţit de ghiaţă as­cuţită. Când se văzu înfundat până dincolo de brâu în apă şi morcilă, nici nu înjură şi nici macar nu oftă. Îşi aruncă numai ochii plini de dojana la luceafă­rul care strălucea în clipa ceia mai rece şi mai ne­păsător decât ori­când. Abia simţindu-şi mâinile de îngheţate ce erau, vânătorul se folosi de ele şi cu o opintire voini­cească reuşi să iasă pe uscat. Frigul şi crivăţul îi prefăcură ţoalele de pe el în ciucuri de ghiaţă... Şi nicăeri niciun adăpost ! Cel d­intâi gând care îi lumină mintea fu acela să dea foc stufărişului şi la flacăra mistuitoare să-şi desgheţe hainele şi săşi încălzească mădularele. Tremurând de frig şi de nerăbdare îşi căută cutia de chibrituri din sân... Se îngălbeni de groază când o găsi udă şi rece ca o bucată de nămol. Nu mai era chip de stat pe loc, o clipă... Suflând in palme, o luă la fugă pe gheaţa zgromţuroasă, fă­când sărituri năzdrăvane, ca un scăpat din ba­lamuc... Câteva liane de baltă, care îşi întindeau rugile ca nişte curse vânătoreşti, ii încurcară pi­cioarele, trăn­tindu-l jos... Nu se mai osteni să se ridice. De altfel Încercarea ar fi fost zadarnică : oboseala îi poruncise să nu se mai mişte. Cu un suspin de uşurare parcă, se întinse pe ghiaţa rece, cu nepăsarea cu care s'ar fi întins pe laviţă caldă de acasă... O toropeală grea de plumb îl copleşi îndată şi, surâzând, a închis ochii. Ce vânătoare bostata !.. Toată suprafaţa, lucra ca o oglindă, era presărată de sute şi mii de copaci... Din fiecare copac, răsăria o vidră. Şi toate vidrele erau nemaipomenit de frumoase, cu blana lor de argint, cu labele de aur şi cu ochii strălucitori ca o piatră nestimată. Din ascunzişul său, vânătorul îşi dusese puşca la ochi, ochind pe cea mai frumoasă din toate... Mă­car că apasă trăgaciul, nici un pocn­et de puşcă nu se auzi răsunând... Cu cat vânătorul se minuna de aceasta întâmplare, cu atat vidrele se apropiau de locul de panda și parcă se înveseleau de neizbanda puşcaşului. Deodată, soarele răsărise din mijlocul cerului... Vidrele se în­pruştiaru toate, iar pe ghiaţă, nu mai jucau de­cât vârtejurile de zăpadă... Vânătorul era gata să se ridice ca să urmărească lighioanele dar ia Iaşi se făcu noapte în jurul sau. Numai ochii vânătorului sclipeau in noapte... Şi Grângaşu crezu ca sunt doua stele, iar nu ochii sai. O trosnitură neaşteptată, îl grăbi să ridice oţe­lele puştei. La doua­zeci de paşi depărtare, se des­chisese — ca din senin — o copcă larga, un adevă­rat ochiu de baltă... Şi mult se minună vânătorul când din copca se ivi o vidră de o mărime nemai­pomenită. Avea înfăţişarea mai mult de urs decât de vidră. Din blana sa bogata scupurau scântei de aur care luminau cele mai tainice cotloane ale bălţii. Trebuia să fie o vidră năzdrăvană căci ea sin­gură venea în puşca vânătorului. Venea legănân­du-şi uşor trupul sprinten şi ţaţa ii era blândă ca a unei mame sau a unei icoane... Vânătorul uitase că era la pândă de vidre şi nici nu se gândi că are o puşcă in­mană. La apropierea vidrei, fu pătruns de o căldură bi­nefăcătoare şi se înbucură ca şi atunci când îl în­tâmpina copilul său cel mic. Şi nici nu se minună când vidra începu să vor­bească omeneşte. — Eu sunt Sfânta Vasile, pe care mă aşteaptă oamenii în noaptea asta !.. Şi zicând astfel, îşi lepădă blana şi o aruncă pe umerii vânătorului de vidre. Vasile Grângaşu ridică ochii ca să-i mulţumească, dar nu văzu pe sfânt în faţa lui, aşa îl orbea o lu­mină cerească, închise ochii din nou şi zâmbi fericit câci vântul continuse şi în noaptea liniştită, răsunau din toate părţile cântecul urătorilor : Aho ! aho! copii şi fraţi Staţi pulin şi nu mânuţi... AL. CAZABAN SFÂNTUL VASILE ŞI VÂNĂTORUL DE VIDRE de ALEX. CAZABAN Desen origiinal de Jiquide Albi ca zăpada: La expoziţia canină de la Londra (premianţii­­). — O mamă mândră şi fericită, care a născut pui, ce seamănă la fel, cum seamănă două fulgi de zăpadă unul cu altul... ILUSTRAŢIUNEA ROMÂNA

Next