Ilustratiunea Română, 1930 (Anul 2, nr. 1-27)
1930-01-01 / nr. 1
. Cu preţul de pe câteva piei de vidră, numai bine şi-ar fi putut indestula familia şi casa, de sfăntul Vasile. Cu socoteala asta in cap, Vasile Grângaşul — cel mai iscusit vânător din iulcea — trecu Dunărea pe o vreme năpraznică şi înfruntă valul aţurat care se sbotea de moarte să nu-l încremenească ln sloi de ghiaţă, suflarea Crivăţului duşmănos. De data asta, Grângaşu plecase singur, fără tovarăşul său nelipsit, — un alt meşter vânător de vidre şi de alte jiganii şi lighioane din stufărişui şi sfârşit şi zare din Delta Dunărei. Tovarăşul se împotrivise : — Pe aşa vreme, nu merg eu la vidre, macar de le-ar fi blana de argint şi labele de aur ! Şi acum, când ajunse pe celalt ţărm al Dunărei, dându-şi seama că va trebui sa răzbească singur pe drumuri neumblate şi să înfrunte primejdia locurilor sălbatice, îşi aminti — cu o înfiorare în măduva oaselor, — de motivele de împotrivire ale fostului sau tovarăş. Rămase o clipă nehotărât cu o dorință nelămurită să se vadă acasă.. Teama de a înfrunta din nou valurile răzvrătite ale Dunării şi mândria lui de vânator îndrăzneţ, îl îndemna să nu se întoarcă din drum... Deşi îngândurat, trecu barbăteşte grindul — de curând arat — care pune o fâşie neagră, cu un zăbranic cernit, între Dumirea răzvrătita şi ezerul ingheţat. Vânătorul de vidre făcu o cruce smerită şi apăsă piciorul, cu trăinicie, pe sticla lucioasă a ezerului care se înfunda tot mai tare spre răsărit... După un umblet istovitor pe cărări intortochiate și pline de răchicinele rogozului sfârâmate de vânturi sau călcate de vite, ajunse la o margine de pădurice, unde toate drumurile se infundau. Era o pădurice tresălcii seculare — schimonosite de bătrânețe — cu trunchiuri rachitice din care cele răsturnate, păreau stârvurile unor monştri de înainte de potop... Vânătorul se strecură cu anevoinţă printre copacii înăbuşiţi, până la brâu, lu rugă de mure, deasă şi plină de spini. Când eşi la tumiş, mai rău se întunecă . Nu mai ştiu încotro s'apuce ; dacă trebuia s'o ia la dreapta sau la stânga spre a ajunge la coliba unui lipovean bătrân, unde gasea cateva ceasuri de odihna la adapost, înainte de aşi alege locul de pândă, spre ziuă. Cat ținea el minte, mai mult de două ceasuri de drum nu puteau să fie pana la colibă... I se urase umblând şi nici un reper de îndreptare spre locul unde era coliba. Soarele asfinţise de mult. Din fundurile întunecate ale păduricei şi ale stufărişului, de pe mlaştina îngheţată, de peste tot locul, umbrele nopţii Începură să se ridice încet-încet şi să împresoare pe călătorul rătăcit. Cu tot zăbunul său gros, peste cojocelul care îi înbrăţişa cu căldură tot pieptul, de la o vreme totuşi, vânătorul simţi cele dintâi înfiorări ale frigului. Lângă o salcie scorboroasă, îşi găsi un şubred adăpost împotriva vântului şi a gerului. Iar, mai târziu, când frigul îl răzbia cu totul, îşi părăsi culcuşul, hotărât sa nu mai stea locului pană la ivirea zorilor, când va putea începe şi vânătoarea... Pe cer, nici un nor. Scăpăturile stelelor jucau ca scânteile eșite de sub loviturile unui ilău cand modelează ferul scos din foc... Luna era absentă.. In jurul vânătorului, izvora din toate părţile atâta întunerec că nu se deosebia nimic, la câţiva paşi. Numai argintul de pe bălţi, se vedea lucind rece şi vrăjmaş, sub sclipirea tristă a stelelor de iarnă. Cu toată dorinţa lui de a se încălzi prin mişcări repezi şi obositoare, vânătorul nu putea să înainteze decât încet, cu mare băgare de seamă spre a ocoli copcile primejdioase pe care le deschideau pe alocuri șuvoaiele repezi de sub ghiaţă. Istovit de atâta umblet fără spor, îngrijorat, până la teamă, de pârâiturile ghetei, Vasile Grângaşu fu prins de o ameţeală ciudată pe care nu o mai simţise până atunci. Înainta şovăind... In suflet simţia cum se răsfrânge toată singurătatea ameninţătoare a bălţilor, iar urechile îi vâjâiau cumplit. Nu se mai gândea la vânat. In foşnetul negru al trestiilor şi stufărişul, deosebia parcă chemarea celor de acasă. Se mustra el singur, cu glas ridicat, că nu fusese vrednic să și amintească locul cu coliba bătrânului lipovan. Galiba l-ar fi sculit de toată trula și de toate necazurile pe care le îndura de atâtea ceasuri... Din câini în când, scăpăra din cremene ca să-şi aprindă luleaua . Două cute de desnădejde se desenau adânc în dreapta şi în stânga gurii... Ar fi vrut să se mai odihnească puţin, dar sub picioare nu simţea decât aluinecuşul gheţei... Pretutindeni : gheaţă şi numai ghiaţă ! Niciun grind, nici-un mal, nici-o moviliţă cât de mică de pământ uscat. Mergea în neştire, fără să mai ţie seama pe unde păşia. O singură dorinţă îl mai călăuzea : să ajungă undeva, să se întindă pe pământ şi să doarmă, chiar dacă nu s'ar mai trezi. Deodată simţi că -i fug picioarele de pe ghiaţă şi, Înainte să-şi dea seama ce se întâmplase cu el, crezu că-i tăiase, în două, un cuţit de ghiaţă ascuţită. Când se văzu înfundat până dincolo de brâu în apă şi morcilă, nici nu înjură şi nici macar nu oftă. Îşi aruncă numai ochii plini de dojana la luceafărul care strălucea în clipa ceia mai rece şi mai nepăsător decât oricând. Abia simţindu-şi mâinile de îngheţate ce erau, vânătorul se folosi de ele şi cu o opintire voinicească reuşi să iasă pe uscat. Frigul şi crivăţul îi prefăcură ţoalele de pe el în ciucuri de ghiaţă... Şi nicăeri niciun adăpost ! Cel dintâi gând care îi lumină mintea fu acela să dea foc stufărişului şi la flacăra mistuitoare să-şi desgheţe hainele şi săşi încălzească mădularele. Tremurând de frig şi de nerăbdare îşi căută cutia de chibrituri din sân... Se îngălbeni de groază când o găsi udă şi rece ca o bucată de nămol. Nu mai era chip de stat pe loc, o clipă... Suflând in palme, o luă la fugă pe gheaţa zgromţuroasă, făcând sărituri năzdrăvane, ca un scăpat din balamuc... Câteva liane de baltă, care îşi întindeau rugile ca nişte curse vânătoreşti, ii încurcară picioarele, trăntindu-l jos... Nu se mai osteni să se ridice. De altfel Încercarea ar fi fost zadarnică : oboseala îi poruncise să nu se mai mişte. Cu un suspin de uşurare parcă, se întinse pe ghiaţa rece, cu nepăsarea cu care s'ar fi întins pe laviţă caldă de acasă... O toropeală grea de plumb îl copleşi îndată şi, surâzând, a închis ochii. Ce vânătoare bostata !.. Toată suprafaţa, lucra ca o oglindă, era presărată de sute şi mii de copaci... Din fiecare copac, răsăria o vidră. Şi toate vidrele erau nemaipomenit de frumoase, cu blana lor de argint, cu labele de aur şi cu ochii strălucitori ca o piatră nestimată. Din ascunzişul său, vânătorul îşi dusese puşca la ochi, ochind pe cea mai frumoasă din toate... Măcar că apasă trăgaciul, nici un pocnet de puşcă nu se auzi răsunând... Cu cat vânătorul se minuna de aceasta întâmplare, cu atat vidrele se apropiau de locul de panda și parcă se înveseleau de neizbanda puşcaşului. Deodată, soarele răsărise din mijlocul cerului... Vidrele se înpruştiaru toate, iar pe ghiaţă, nu mai jucau decât vârtejurile de zăpadă... Vânătorul era gata să se ridice ca să urmărească lighioanele dar ia Iaşi se făcu noapte în jurul sau. Numai ochii vânătorului sclipeau in noapte... Şi Grângaşu crezu ca sunt doua stele, iar nu ochii sai. O trosnitură neaşteptată, îl grăbi să ridice oţelele puştei. La douazeci de paşi depărtare, se deschisese — ca din senin — o copcă larga, un adevărat ochiu de baltă... Şi mult se minună vânătorul când din copca se ivi o vidră de o mărime nemaipomenită. Avea înfăţişarea mai mult de urs decât de vidră. Din blana sa bogata scupurau scântei de aur care luminau cele mai tainice cotloane ale bălţii. Trebuia să fie o vidră năzdrăvană căci ea singură venea în puşca vânătorului. Venea legănându-şi uşor trupul sprinten şi ţaţa ii era blândă ca a unei mame sau a unei icoane... Vânătorul uitase că era la pândă de vidre şi nici nu se gândi că are o puşcă inmană. La apropierea vidrei, fu pătruns de o căldură binefăcătoare şi se înbucură ca şi atunci când îl întâmpina copilul său cel mic. Şi nici nu se minună când vidra începu să vorbească omeneşte. — Eu sunt Sfânta Vasile, pe care mă aşteaptă oamenii în noaptea asta !.. Şi zicând astfel, îşi lepădă blana şi o aruncă pe umerii vânătorului de vidre. Vasile Grângaşu ridică ochii ca să-i mulţumească, dar nu văzu pe sfânt în faţa lui, aşa îl orbea o lumină cerească, închise ochii din nou şi zâmbi fericit câci vântul continuse şi în noaptea liniştită, răsunau din toate părţile cântecul urătorilor : Aho ! aho! copii şi fraţi Staţi pulin şi nu mânuţi... AL. CAZABAN SFÂNTUL VASILE ŞI VÂNĂTORUL DE VIDRE de ALEX. CAZABAN Desen origiinal de Jiquide Albi ca zăpada: La expoziţia canină de la Londra (premianţii). — O mamă mândră şi fericită, care a născut pui, ce seamănă la fel, cum seamănă două fulgi de zăpadă unul cu altul... ILUSTRAŢIUNEA ROMÂNA