Ilustratiunea Română, 1936 (Anul 8, nr. 1-26)
1936-01-01 / nr. 1
— Ţiganii din Moscova, spuse Vania, erau una din marile noastre pasiuni dinainte de revoluţie. Femeile şi fetele lor veneau noaptea să danseze în palatele unde se chefuia. Am văzut-o de trei ori. De la primele cadenţe, oamenii din jurul nostru deveneau ca nebuni. Era Agripina, în vârstă de 15 ani — vârsta cea mai înflăcărată a ţigăncilor din Moscova. Prima oară când am pândit-o la plecare, mi s a strecurat ca un şarpe din braţe şi i-am pierdut urma. A doua oară, am prins-o bine în braţe (puteţi să le pipăiţi, mai sunt destul de zdravene) şi cu toate smucirile ei, am sărutat-o. S’a zbătut şi m’a muşcat până la sânge. Din pricina durerii i-am dat drumul şi a fugit. Intr’o seară, când pândeam în jurul corturilor ţiganilor, într’un cartier depărtat al Moscovei, unde nici poliţia Ţarului nu îndrăznea să se aventureze, am întâlnit-o din nou pe Agripina. Venea drept spre mine. La douăzeci de metri depărtare se opri, își pusă mâna în dreptul inimii, ca să-și oprească bătăile precipitate, și-mi șopti: — Pleacă ! Ia-ţi calul şi pleacă ! Fugi... Fugi... Nici prin gând nu-mi trecea s’o las și de data asta să plece. Am întins mâinile s’o prind, dar ea, râzând în hohote, o luă la goană spre tabăra cu corturi peticite ale țiganilor. Deodată o umbră neagră îmi apăru înaintea ochilor și până a nu avea timp să suflu un cuvânt am fost legat și împachetat într’un sac murdar, care mirosea a cartofi. Am fost ridicat pe sus și dus într’un loc necunoscut. Când mi s’au dezlegat legăturile şi mi s’a scos sacul din cap, am văzut că mă aflam într’un cort mare şi murdar. Agripina nu se vedea, dar în faţa mea stătea un bătrân bulibaşă, aşezat pe un cufăr cu încheeturi de aramă. Alături de bătrânul şef se aflau cinci sau şase oameni din şatră, care formau în jurul meu o gardă tăcută şi ameninţătoare. Ştiam că aci, în mijlocul taberii, unde nu se putea aventura nimeni, puteam fi ucis, aşa ca nimeni să nu-mi mai găsească vreodată oscioarele. Eram renumit pentru forţa mea fizică în regiment şi mă puteam bizui pe puterea de oţel a braţelor mele, încercai o ultimă şansă de scăpare : — Bătrânule, spusei cu glas convingător, se spune despre neamul vostru foarte multe răutăţi, dar un lucru e ştiut, că sunteţi drepţi şi viteji. Nu se poate pune unul contra cincisprezece. Primesc orice fel de luptă vrei, cu orice om din tribul tău, dar nu aveţi dreptul să săriţi cu toţii pe mine. Dacă sunt învins, faci cu mine ce vrei, sau îţi fixezi orice preţ de răscumpărare vrei. Dacă sunt învingător, Agripina va fi a mea... Bătrânul mă întrerupse cu un gest şi strigă : — Borisa . - ' Un tânăr, negru şi voinic ca un taur, îşi scoase haina şi se aşeză în faţa mea la masă, îşi înfipse bine cotul în masă şi mă invită să fac ,lal. fel. Cunoşteam jocul: braţul de fier. Ne prinserăm mâinile cu brutalitate. Adversarul era de vârsta mea şi în mai puţin de 20 de secunde pumnul lui fu plecat, culcat pe masă. — Ivan. Șeful surâse. Era un țigan larg în spete, cu un braț vârtos. Timp de un minut laba lui aspră rezistă, apoi fu culcată, încet, pe masă. Cei din jurul meu începuseră să se agite. Desigur învinșii mei erau pretendenții la mâna frumoasei Agripina. — Nicolai. Bătrânul îl chemase pe şampionul tribului. Era un ins cu o figură osoasă, cu mâini mari de ucigaş, cărora le bănuiam o forţă supraomenească. Se aşeză in faţa mea şi râzând îmi prinse mâna ca într’o menghine. Timp de două minute a fost o luptă atroce a celor două braţe duşmane, cari rezistau. Simţeam cum îmi apare pe frunte o sudoare rece, care mă îngheţă. Braţul mă slăbise şi credeam că forţele mă vor părăsi. In spatele bulibaşei, pânza cortului se mişcă, văzui doi ochi de foc. Era Agripina. Un impuls nou îmi adună în braţ şi în pumn toată forţa primitivă a întregei mele fiinţe. Mergeam spre nebunie, sau spre moarte, dar braţul nu mai îmi tremura. Imperceptibil, braţul ţiganului începu să cedeze. încă o sforţare şi osul pocni ca o creangă uscată, iar braţul îi căzu pe masă amorţit. Bulibaşa începu să înjure şi să blesteme în limba lui neînţeleasă, dar opri cu o privire pe ţiganii, cari voiau să se repeadă asupra mea. La un ordin aspru al lui, cineva o aduse pe Agripina în cort. — E a ta, spuse bătrânul. Dar pentru numele lui Dumnezeu, să nu ne mai ieşi niciodată în cale. Am avut şase luni de fericire sălbatecă la moşia mea, departe de Moscova, unde o dusesem pe Agripina. Intr’o noapte, o noapte densă şi grea, mă deşteptai din somn. O vioară cânta pasionant sub feresterele noastre. Era o vioară de vrăjitor, al cărei sunet răsuna limpede în întunericul fermecat al nopţii. Agripina, ridicată pe perne, cu sufletul în ochi, asculta înebunită. Ah ! muzica face mari pozne nervilor de țigan... — Dormi, zisei, întorcându-mă. Dimineaţa evadase din colivia casei mele, unde o îngrijisem ca pe un pui de turturică sălbatecă, după Léon Lafage El îndoia cu uşurinţă o bucată de oţel Frumoasa ţigancă din preajma Moscovei