Ilustratiunea Română, 1936 (Anul 8, nr. 27-52)

1936-07-01 / nr. 27

chumb­a "ZIUA PREMIANŢI­LOR" Am asistat şi eu, ca atâţia alţii, la „Ziua premianţilor”. Ştiţi, ziua aceea în care, un minis­tru înţelegător, a reînviat vechea bu­curie a coroniţelor de aur, de argint, a „diplomelor” şi a pacheţelelor c­u cărţi de premii... Ziua lor. Ziua şcolarilor silitorii, cari după un am de muncă îşi primesc răs­plata binemeritată.... Iată o sală festivă plină de şcolari ,,numai ochi şi urechi", de mame iubi­toare care-şi sorb din priviri odraslele obosite, de dascăli solemni şi mulţu­miţi, de domni simandicoşi şi gravi ocupând primele scaune... O sală în care pluteşte o atmosferă senină, uni­că, care înalţă şi strecoară în suflete bucuria unei întregi lumi de şcolari merituoşi... Şi din bucuria celor mici împletesc cei mari bucuria unor clipe care răscolesc amintiri îndepărtate... Ascultând poezia pe care un „flă­cău" de opt anişori o rostea, emoţio­nat peste măsură, mi-am adus aminte de „prima serbare” în care şi eu, „premiant“ în clasa III-a primară, am rostit ceva asemănător, de marea de capete pe care deabiia o zăream ca o masă de puncte multicolore, în care ochii mamei luceau ca două faruri de automobil, de dascălul meu bun blând şi iubitor, care m’a dojenit cu blândeţe că m’am „pierdut înainte de vreme” şi care, când mi-a pus pe cai cununa de frunze de stejar, m’a sărutat pe amândoi obrajii... Dascălul meu, poezioara mea ! Multă vreme mi-a rămas în minte întâmplarea dela­ premii când am în­ghiţit într’o clipă trei sferturi dintr’o poezie, în hazul unei mulţimi care m’a aplaudat prelung în semn de... încu­rajare.... M’am înroşit până la vârful unghii­lor şi o sbughii, te salt de lăcustă1. In fundul sălii... Nu-mi reamintesc unde am nemerit. Ceea ce ştiu sigur e că, în drum am­ răsturnat un scaun pe care şedea un domn cu barbă albă şi care fără să-l fi supărat lovitura s’a ridi­cat şi mângâindu-mă, mi-a spus : — Bravo, puiule. Ai spus frumos! In sala împodobită cu steguleţe şi ghirlande de stejar, copilaşul emo­ţionat peste măsură şi-a terminat poezia frumoasă, dar lungă ca o zi de post... O femee cu ochii te lăcrămaţi l­a * „ILUSTRAŢIUNEA ROMANA" Deasupra: îm­părţirea pre­miilor. Mijloc: O pre­miantă. Jos : Corul şcoalei, îmbrăţişat şi i-a şters broboanele de sudoare care-i încununase fruntea... A urmat un al doilea, un al treilea, un al patrulea... In cele din urmă „directorul”, po­­trivindu-şi ochelarii, a vorbit mulţi­­mei, to deosebi şcolărimei, cu glasul solemn, autoritar şi totuşi pite de bu­nătate, despre însemnătatea zilei, des­pre munca şcolarilor şi a dascălilor, stăruind asupra rostului şcoalei în care „nu trebue să crească papagali". Directorul povesti apoi o istorioară simplă dar impresionantă din viaţa de toate zilele a albinelor; făcu o gin­gaşă aluzie la munca „necunoscută şi nepreţuită a dascălului care luminea­ză zi de zi ceas de ceas ochii minţii”, fără să ceară altă răsplată decât sâr­­guiaţa şi ascultarea elevilor... Conducătorul şcoalei isbuti în scurtă vreme sa încălzească atmosfera so­lemnă, unică şi pură a sălii şi când vorbi spre sfârşit de legătura sufle­tească dintre părinte şi dascăl, asis­tenţa isbucni totr’o entuazistâ mani­festare de simpatie pentru dascăli şi pentru şcoala lor. Urmă împărţirea coroniţelor, a pre­miilor şi a feluritelor distincţii la su­netul glasurilor de argint a unui cor de îngeraşi.... Copiii urcau estrada Încărca­tă de daruri — răsplata unei munci de un an — şi coborau voioşi şi fericiţi cu premiile la subţioară. Unul micuţ de câteva palme, cu ochii vioi şi părul cârlionţat, deaboia putea duce darul şi coroniţa de argint... — Bravo, puiule! Pentru ce ţi-a dat premiu: cuminţenie sau sârguiaţă ?... Copilaşul rămase o clipă nedumerit. Apoi răspunse isteţ : — Pentru una şi pentru alta. Dar mai ales pentru că... mi-am ascultat părinţii... — Iţi place cartea ? — Da. — Şi ce-ai dori să te faci — !!! funcţionar.»

Next

/
Thumbnails
Contents