Ilustratiunea Română, 1936 (Anul 8, nr. 27-52)
1936-07-01 / nr. 27
chumba "ZIUA PREMIANŢILOR" Am asistat şi eu, ca atâţia alţii, la „Ziua premianţilor”. Ştiţi, ziua aceea în care, un ministru înţelegător, a reînviat vechea bucurie a coroniţelor de aur, de argint, a „diplomelor” şi a pacheţelelor cu cărţi de premii... Ziua lor. Ziua şcolarilor silitorii, cari după un am de muncă îşi primesc răsplata binemeritată.... Iată o sală festivă plină de şcolari ,,numai ochi şi urechi", de mame iubitoare care-şi sorb din priviri odraslele obosite, de dascăli solemni şi mulţumiţi, de domni simandicoşi şi gravi ocupând primele scaune... O sală în care pluteşte o atmosferă senină, unică, care înalţă şi strecoară în suflete bucuria unei întregi lumi de şcolari merituoşi... Şi din bucuria celor mici împletesc cei mari bucuria unor clipe care răscolesc amintiri îndepărtate... Ascultând poezia pe care un „flăcău" de opt anişori o rostea, emoţionat peste măsură, mi-am adus aminte de „prima serbare” în care şi eu, „premiant“ în clasa III-a primară, am rostit ceva asemănător, de marea de capete pe care deabiia o zăream ca o masă de puncte multicolore, în care ochii mamei luceau ca două faruri de automobil, de dascălul meu bun blând şi iubitor, care m’a dojenit cu blândeţe că m’am „pierdut înainte de vreme” şi care, când mi-a pus pe cai cununa de frunze de stejar, m’a sărutat pe amândoi obrajii... Dascălul meu, poezioara mea ! Multă vreme mi-a rămas în minte întâmplarea dela premii când am înghiţit într’o clipă trei sferturi dintr’o poezie, în hazul unei mulţimi care m’a aplaudat prelung în semn de... încurajare.... M’am înroşit până la vârful unghiilor şi o sbughii, te salt de lăcustă1. In fundul sălii... Nu-mi reamintesc unde am nemerit. Ceea ce ştiu sigur e că, în drum am răsturnat un scaun pe care şedea un domn cu barbă albă şi care fără să-l fi supărat lovitura s’a ridicat şi mângâindu-mă, mi-a spus : — Bravo, puiule. Ai spus frumos! In sala împodobită cu steguleţe şi ghirlande de stejar, copilaşul emoţionat peste măsură şi-a terminat poezia frumoasă, dar lungă ca o zi de post... O femee cu ochii te lăcrămaţi la * „ILUSTRAŢIUNEA ROMANA" Deasupra: împărţirea premiilor. Mijloc: O premiantă. Jos : Corul şcoalei, îmbrăţişat şi i-a şters broboanele de sudoare care-i încununase fruntea... A urmat un al doilea, un al treilea, un al patrulea... In cele din urmă „directorul”, potrivindu-şi ochelarii, a vorbit mulţimei, to deosebi şcolărimei, cu glasul solemn, autoritar şi totuşi pite de bunătate, despre însemnătatea zilei, despre munca şcolarilor şi a dascălilor, stăruind asupra rostului şcoalei în care „nu trebue să crească papagali". Directorul povesti apoi o istorioară simplă dar impresionantă din viaţa de toate zilele a albinelor; făcu o gingaşă aluzie la munca „necunoscută şi nepreţuită a dascălului care luminează zi de zi ceas de ceas ochii minţii”, fără să ceară altă răsplată decât sârguiaţa şi ascultarea elevilor... Conducătorul şcoalei isbuti în scurtă vreme sa încălzească atmosfera solemnă, unică şi pură a sălii şi când vorbi spre sfârşit de legătura sufletească dintre părinte şi dascăl, asistenţa isbucni totr’o entuazistâ manifestare de simpatie pentru dascăli şi pentru şcoala lor. Urmă împărţirea coroniţelor, a premiilor şi a feluritelor distincţii la sunetul glasurilor de argint a unui cor de îngeraşi.... Copiii urcau estrada Încărcată de daruri — răsplata unei munci de un an — şi coborau voioşi şi fericiţi cu premiile la subţioară. Unul micuţ de câteva palme, cu ochii vioi şi părul cârlionţat, deaboia putea duce darul şi coroniţa de argint... — Bravo, puiule! Pentru ce ţi-a dat premiu: cuminţenie sau sârguiaţă ?... Copilaşul rămase o clipă nedumerit. Apoi răspunse isteţ : — Pentru una şi pentru alta. Dar mai ales pentru că... mi-am ascultat părinţii... — Iţi place cartea ? — Da. — Şi ce-ai dori să te faci — !!! funcţionar.»