Inainte, mai 1972 (Anul 29, nr. 8445-8469)

1972-05-14 / nr. 8455

CU ACADEMICIANUL MIHAI BENIUC DESPRE SIMȚUL ȘI RESPECTUL VALORII In locuința sa din aleea Grădina Bordei, la catedra de psihologie a Universității din București — unde am privilegiul de cîțiva ani de a-1 întîlni —, academicianul­­poet Mihai Beniuc devine pentru interlocutorul lui venit de aiurea cu treburi profesionale, ceea ce singur se definește într-un loc, și anume, „un bătrîn“ confe­­seur „către un tînăr căr­turar“. Cum pentru cei mai mulți, Mihai Beniuc rămîne doar autorul de versuri a cărui prezență în manuale i-a creat o popularitate ma­sivă de aproape un sfert de veac, se cuvine a nu-l uita pe omul de știință (anii tre­cuți a publicat „Psihologia animală“, sinteză unică în specialitate !) bine apreciat încă de multă vreme în cercurile universitare. Ori­ce discuție purtată pe mar­ginea indiferent căruia din­tre subiectele abstrase in­teresului nostru are aceeași constanță în stare să facă din comunicare un festin spiritual : relevarea adevă­rului. De astă dată — sa­crificed intențiile noastre din motive lesne de înțeles — d-sa se referă la unul din principalele cupluri de ele­mente ale actului existen­țial : simțul și respectul va­lorilor... „Cînd Al. Bogdan — Pi­tești, în prefață la versurile­ lui Macedonski traduse în franceză, recunoaște în E­­minescu a fi „un admirable prosateur“, — ne mărturi­sește distinsul interlocutor — el are perfectă dreptate cu privire la proza poetului, dar e totuși nedrept cînd, în cele 52 de pagini minia­turale, nu amintește deloc de lirica „dispărutului de ieri“ (era prin 1897 !) și ca­re în realitate apărea, urcînd spre zenit, tot mai rapid în strălucirea lui. E ca și cum te-ai duce în deșertul Saharei, lingă Cairo, și ai povești că ai văzut, să zi­cem, Sfinxul. Iar dacă te-ar întreba cineva , dar pirami­dele ? — ar răspunde , nu-mi aduc aminte, dar am văzut o caravană pe-acolo... Firește că nu ar fi justă încercarea de a obliga pe toată lumea, în materie ar­tistică, de pildă, să iubească și să admire aceleași lucruri. Poate să nu-ți placă muzica lui Bach sau Beethoven, să te lase indiferent pictura lui El Greco sau sculptura lui Rodin, dar să nu-ți inspire respect­e cu neputință. Vol­taire pretindea că nimeni nu mai citește poemele home­rice, dar cine ar mărturisi-o, fără a părea un incult ? Cu același drept s-ar putea a­­firma că nimeni nu citește „Ulysse“ al lui James Joyce ori „Moartea lui Vergil“ a lui Brecht, dar cine ar măr­turisi-o, dintre aceia care vor să pară moderni ? Cu toată lipsa de timp, mai reiau cite un mare au­tor la lectură. Intr-o zi a­­veam nevoie de un citat din Shakespeare. Știam în ce piesă­­, dar nu-mi amin­team exact unde. Am în­ceput să recitesc piesa și, mărturisesc, că n-am mai putut-o lăsa din mină pînă la capăt, — cît pe-aici să uit ce citat căutam ! Dar am reluat așa — a cita oa­ră ? — „Iliada“, apoi „Odi­seea“, ca să mă verific, da­­că-mi plac intr-adevăr, „îmi plac“ e puțin spus, cu tim­pul abia simți măreția unei opere, ca de altfel și slă­biciunile ei. Dar ce contea­ză „slăbiciunile“, de exem­plu, în arhitectura „Colo­­seum“-ului din Roma ? Or­, mina „prea lungă“ — de alt­fel intenționat așa sculptată — a statuii lui „David“ de Michelangelo ? Nu mă deranjează micii vînători de erori din operele artistice, — aceștia sunt ca păsările care se hrănesc din blana marilor mamifere. E enervantă, însă, reaua cre­dință a unora față de v­a­lo­r­i­l­e indiscutabil demne de respect. La noi Caragiale, bunăoară, perio­dic „se bucură“ de niște eclipsări și ieșiri din eclip­să, deși genialul autor al „Scrisorii pierdute" este definitiv și mare și clasic. Nu e nevoie să se încerce o demonstrare a superiori­tății artistice a fiului său Matei, al cărui loc în pan­teonul literelor e asigurat. Unii, prea puțini, ce-i drept, se mai hazardează, timid, să creadă că Sadovea­­nu a fost cam uitat, că steaua lui Arghezi e în declin și că ar fi timpul să populăm bolta cerească cu alte con­stelații, decupate recent din hîrtie colorată. Alții mai „descoperă“ pe Bacovia, ca­re de aproape șase decenii e bine apreciat, însă cea mai gravă eroare este lipsa de respect a unora față de valorile indiscutabile atît ale trecutului cît și ale ultimului pătrar de secol. Cine altfel ar îndrăzni altoare noi pe-o ramură in care nu circulă seva ideolo­giei marxist-leniniste, fără să știe dinainte că se re­negă singur, extra muros, din cetatea intereselor Ro­mâniei constructoare a so­cialismului ? Fiecare stea își are desti­nul său. Unele răsar, altele apar; unele apar, altele dispar. A le ridica în slava cerului cu macaraua ori a le doborî sub orizont cu cio­magul poate oricine să în­cerce, dar tot efortul rămî­ne o stupidă și nefericită muncă de Sisif... In ultimul timp se vorbeș­te tot mai mult de faptul că steaua lui Macedonski se ridică — ceea ce, de altfel, e foarte bine. N-aș vrea să se uite, însă, că Al. Th. Stamatiad, fără să fie „as­tronom“, a fost unul dintre aceia care se găseau poate chiar pe prima treaptă a marilor admiratori ce orbi­­tau în jurul unui astru de mărime primă, chiar dacă alți „astronomi“ la fel de învățați nu vedeau acest astru. Nu intrase în cîmpul telescoapelor lor, atîta tot. In definitiv, opera litera­ră sau artistică, în general, este în toate împrejurările un test de inteligență pen­tru critic, o probă, un exa­men coram popula față de public. Desigur, examenul e greu, iar ponoasele de o­­bicei le trage autorul ope­rei, căci criticului n-ai cum să-i răspunzi... Prof. ION B. VICTOR Desene de GH. CIUCI­ETE 1 ÎNAINTE 14 _ V — 19723 TENDINȚELE POEZIEI ACTUALE TIBERIU UTAN După părerea mea, poezia ultimilor ani — prin ce are ea mai reprezentativ — s-a impus datorită unor cali­tăți de prim ordin pentru condiția experimentării poe­tice în general : profunzimea meditației, capacitatea de a comunica idei, sincronisme cu sensibilitatea contemporan , tabloul omului liric fiind suficient de bine con­turat pentru critică, și pen­tru cititor. Dar, se mai vor­bește, sub semnul unor mari semne de întrebare, și despre ceea ce numim ex­periment, despre poezia con­fuză, despre versuri cu falsă tentă filozofică. Succesul o­­ricăror intervenții pe calea rezolvării lor depinde în chip fundamental de des­chiderea unghiului sub care sînt discutate. Rețetele nu duc la nici un rezultat demn de atenție. Experimentul, în nici un caz, nu trebuie negat apriori. In urmă cu 10—12 ani, cînd au apărut Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag existau voci care etichetau creația lor drept „experi­ment“. Astăzi vorbim despre ei ca despre autori de prim­­plan ai poeziei românești actuale. Cine i-ar mai con­testa fără să se teamă de ridicol ? După acești poeți a apă­rut altă generație afirmată sub aceeași poetică zodie binefăcătoare a experimen­tului. Nume? Marin Sorescu, Ion Alexandru, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Ga­briela Melinescu și alții. Scrisul, evoluția lor de pînă a­­cum demonstrează un ade­văr, de altfel destul de vechi, și anume că experi­mentul n-are nici o valoa­re dacă nu este susținut de talent, de vocație autentică. In afara talentului, există pseudo-experimentul, iar în ultimul timp, critica s-a pronunțat cu mai mult a­­plomb asupra simplelor e­­xerciții de versificație cu pretenții de noi „capete de pod“ peste apa fermecată a poeziei. Și încă mai are se­rios de lucru. Critica ana­lizează, criticul compară — și se întîmplă de multe ori ca opiniile să nu difere în esență. Asta înseamnă că in depistarea inovației false sau, cum ar zice poporul, în alegerea griului de neghină ajută și uneltele mai per­fecționate, dar și bun simț, dobîndit, în simplul pri­mul rînd prin școală, prin toate mijloacele de infor­­mare care reușesc să for­meze și să întrețină acel spirit de receptivitate vie în fața autenticului. Fără să fiu un adept al poeziei lui Topîrceanu, ci doar un admirator, voi invoca aici cîteva gînduri de-ale lui : „Sînt unii poeți care spun adeseori ceva profund, a­­vînd aerul că spun fleacuri, sînt alții care spun întot­deauna fleacuri avînd a­­cel aer că spun întotdea­una ceva profund. A­­ceștia din urmă sînt mai diplomați cu contimporanii“. S-ar pune, firesc, proble­ma înțelegerii acestei cate­gorii de mînuitori ai conde­iului, însă înțelegerea este una, promovarea alta. Se știe, o literatură nu se con­stituie numai din piscuri. Există un număr de scriitori al căror talent se distinge prin onestitate și, din cînd în cînd, prin sclipiri, care sclipiri dau tonul unei bune literaturi, de aceea consider că acestora trebuie să le a­­cordăm toată stima, să-i promovăm (atenție !) în funcție de nivelul­ respirației lor în cîmpul poeziei, opu­­nînd rezistență imposturii. N-ar fi de prisos dacă am aminti aici un gînd al­­ lui Blaga : „Arta exclude prin­cipial orice ostentație“. Cred că folosirea numelui acestui mare poet este cit se poate mai bine venită, deoarece mulți poeți „neînțeleși“ se revendică în diferite mo­duri ca emuli ai săi. Poți, oare, să ajungi la arta lui Blaga ? Iată o întrebare, după mine, fundamentală. In ceea ce privește osten­tația, este poate cel mai u­­șor de detectat în Cuvintele se resping, poezie, dar sensul lor este un non-sens (și nu un nou sens). Spre ce tinde o astfel de poezie ? Spre ce orizonturi de cu­noaștere, de investigație, de sensibilitate ? Spiritele mari se întîlnesc indiferent de meridian sau de timpul în care au trăit. Mi se pare că răspunsul la aceste între­bări a fost formulat lapi­dar de Lautréamont, care a­­firma : „Poezia trebuie să aibă drept­ scop adevărul practic“. Este loc în poezie și ostentație, pentru acea osten­tație proprie vîrstei tinereții în care se pot întrevede re­zultatele deosebite, excep­ționale, iar critica se cuvine să facă delimitările necesare. Societatea românească de astăzi simte o nevoie tot mai vie de exprimare, de comu­nicare. Faptele, realitățile le știm cu toții. S-ar putea spu­ne că ea se poate exprima pentru că are destule resurse pentru aceasta și fără ajuto­rul poeziei. Nimic mai fals. Exprimînd viața României contemporane, poezia își a­­duce sieși imense servicii. In primul rînd pe planul re­cunoașterii sale, îmi este imposibil să cred că, dacă n-ar fi infuzat atîta spirit și simțămînt național în o­­pera sa, Eminescu ar fi fost pentru astăzi și pentru tot­deauna, marele Eminescu. Oare nu este supremul o­­magiu pe care îl aducem, cînd identificăm in geniul lui geniul poporului nostru ? Astfel trebuie să gîndim și despre Alecsandri, Goga, Blaga, Arghezi ș.a.m.d. Clipa inspirației este in­tr-adevăr unică. Dacă uni­citatea ei este autentică ne dăm seama după ceea ce s-a născut în sclipirea ei. Numai după ce versurile noastre merg singure în lume, pe propriile lor picioare, numai atunci putem să ne dăm seama de fecunditatea clipei. Abia după ce au făcut un ocol în lume avem dreptul să le înserăm „Versuri alese“. Și totuși, nu este vorba numai de inspirație, dar și de do­rința de a surprinde un a­­numit moment de mare e­­moție, fiindcă intervine e­­tica, travaliul literar pro­­priu-zis. Ca cititor și iubitor de poezie nu cred că poezia autentică poate exista fără mesaj. Arta este,­ după cum se știe, comunicare. Nimeni nu scrie pentru propria mulțumire. Mesajul despre care vorbim exprimă întot­deauna trăirile noastre în toată complexitatea lor. Atît tristețea cît și dragostea, durerea, stările de cumpănă sînt generate de împrejură­ri de viață. A ignora împrejurările constructive, frumoase ale vieții din jur, mi se pare a face un lucru pe jumătate. Iar reflecta, Ca patrioți, reali­a­tățile contemporane mi se pare un lucru de căpetenie pentru un poet de vocație. Cred că mesajul patriotic este considerat de toți poe­ții noștri ca o stare intimă. Este vama la care trebuie să ne oprim­ cu toții și să plătim cu tot sensul sensi­bilității noastre. Desen de Ștefan Brădiceanu ~9\ Apărute acum cîteva săp­­tămîni în presa literară, Te­zele apropiatei Conferințe Naționale a scriitorilor con­stituie, atît pentru întreaga obște a scriitorilor cît pentru marele public iubi­și­tor de literatură, un prilej de verificare a permanentu­lui dialog ce trebuie să e­­xiste între aceste două com­ponente ale climatului lite­rar. Participarea plenară a oa­menilor de litere și, deopo­trivă, adeziunea muncii iubitorii de oamenilor frumos la dezbaterile pe marginea tezelor ilustrează noul cli­mat spiritual, „favorabil și stimulator pe care partidul l-a creat muncii scriitori­cești“. Un eveniment atît de im­portant, care va analiza ac­tivitatea literară a perioadei care a trecut de la ultima Adunare generală a scriito­rilor din noiembrie 1968 pînă astăzi și va stabili li­niile de dezvoltare ale vii­toarei literaturi, va avea loc în contextul edificării mul­tilaterale a socialismului în patria noastră. Astăzi, mai mult ca ori­­cind, în istoria patriei noa­stre este creată disponibili­tatea marelui public pentru receptarea capodoperelor li­teraturii noastre clasice, contemporane ori viitoare. Iată, deci, justificată îmbucurătoare totodată „neo­și­bișnuita efervescență“ de di­naintea conferinței, despre care scria academicianul Zaharia Stancu, într-un ar­ticol din România literară de acum cîteva săptămîni. Tuturor celor care au ci­tit Tezele Conferinței Națio­nale a Scriitorilor și dezba­terile largi pe marginea a­­cestora, li s-a evidențiat cî­teva teme esențiale, probleme majore, care, cîteva se constituie într-o adevărată „artă poetică“ a noii noa­­­­stre literaturi. Definirea a­­cestor concepte estetice es­te cu atît mai necesară, cu cît — așa cum s-a remar­cat în Teze — incertitudinea, simplificarea ori dilatarea a­­cestora au perm­is apariția unor manifestări străine de spiritul literaturii noastre socialiste. Două concepte po­larizează atenția creatorilor de frumos și anume : uma­nismul socialist și realismul. Punînd la baza literaturii noastre noi principiul uma­nismului socialist­, înscriu noua literatură Tezele în descendența marilor literaturi ale lumii în care omul este „măsura tuturor lucrurilor“, în care omul este „valoarea supremă pentru om“. Constituind punctul de plecare al literaturii noastre, umanismul socialist este ex­presia unității valorii ar­tistice cu celelalte valori și cu imperativele istorice, pri­vind atît „geneza cît și struc­tura și finalitatea operei, conținutul său de idei im­plicite sau explicite, în ul­timă instanță toate sinteti­­zînd atitudinea față de lu­me“. O trăsătură esențială umanismului socialist al li­­­teraturii noastre este consi­derarea omului noii societăți, deopotrivă cititor și perso­naj, ca multilateral dezvol­tat, capabil de a-și epuiza toate însușirile umane­ în folosul întregii societăți, fi­ind mereu perfectibilă, nu „entitate dată“ sau „esență imuabilă“. In noile condiții istorice, problema eliberării și demnității omului nu mai este exclusiv teoretică sau abstractă, ci sunt create și mijloacele concrete de în­făptuire a acesteia. Investind literatura cu ca­pacitatea de a esențializa, de a exprima o epocă și consi­­derînd omul în tensiunea implicită sau explicită mersului către un ideal, u­­a­manismul socialist se opune față de „tot ce deformează ființa umană și idealurile sale, față de elogiul decă­derii, al morții, al lipsei de perspectivă, al înjosirii, al exploatării ori al transfor­mării omului din scop și centru — în mijloc, în u­­nealtă“. Realismul repre­zintă, în exprimarea exactă a Tezelor „programul ine­puizabil al noii noastre arte și literaturi“. Cu o ascendență impresio­nantă în tradiția progresis­tă a artei și literaturii, pro­blema realismului este pusă astăzi cu toată acuitatea. Tezele se ridică atît împo­triva celor care dilatează la maximum acest concept cît și împotriva acelora care, considerând realismul un „rețetat de metode pentru a produce literatură“, pornesc de la preconcepții sau chiar de la concepte închise. Adevărata problemă realismului — așa cum re­a­zultă din Teze — înseamnă „a te inspira din tumultuoasa noastră istorie contempora­nă, a-ți pune problemele ei, a face efortul de a le înțe­lege creator și a transmite poporului, din viața căruia te inspiri, rezultatul con­fruntării tale cu epoca“. Literatura de care avem nevoie trebuie să fie o li­teratură modernă, origina­lă, accesibilă în sens su­perior, să răspundă cerin­țelor intelectuale ale citi­torului contemporan cu un tot mai ridicat nivel de cultură. Sarcinile Uniunii Scriito­rilor — ultimul capitol din Teze — pune premisele u­­nei literaturi tot mai apro­piate de realitate, de popor, participînd activ la efortul general de construcție so­cialistă și comunistă. Chemările adresate scrii­torilor de la tribuna Plena­rei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 3-5 noiembrie 1971, de către tovarășul Ceaușescu, sunt ecoul Nicolae do­rinței legitime a întregului popor de a dispune de ope­re literare de mare valoa­re artistică și educativă. „Faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a societății, a o­­mului, de afirmare a drep­tății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă ! A­­veți în fața voastră o pers­­pectivă largă ! puneți ta­lentul și măiestria de care dispuneți în slujba unei arte închinate poporului, cauzei socialismului și comunismu­­lui în patria noastră“. Asist. univ. EMIL DUMITRAȘCU MIEZUL LITERATURII­­SUBSTANȚĂ VIE, EMOȚIONANTĂ A ACTUALITĂȚII ACCESIBILITATE ȘI PROFUNZIME Dragostea de literatură, o am încă de pe băncile școlii primare , mi-a plăcut să ci­tesc și astăzi, unei cărți bu­ne continui să-i dedic, ori de cite ori se ivește prilejul, o bună parte din timp, cu toate că sunt foarte ocupat pe linie profesională și ob­ștească, îmi amintesc de pri­ma lectură a excelentei nu­vele „Moara cu noroc“ de Ion Slavici; eram, pare­ mi­­se, la vîrsta de 14 ani; scrie­rea aceasta mi-a produs o emoție atît de puternică, nncit am reluat lectura a­­numitor fragmente , nu pentru că nu le-aș fi în­țeles, ci pentru imensa plă­cere pe care mi-au procu­rat-o. Situațiile din cartea aceea erau scrise într-un limbaj simplu, accesibil, dar realismul era de o zgudui­toare forță. Și cu alte cărți mi s-a întîmplat la fel , cine nu simte nevoia, oare, să revină asupra unor pagini din memorabilul roman „Răscoala“, de Liviu Rebrea­­nu? Dar aceste cărți ca atîtea , altele ca ele din lite­ratura noastră cît și cea universală, au intrat in timp tocmai datorită unor calități esențiale, bazate pe acce­sibilitate și profunzime. Am citit undeva despre felul în care marele om de cultură G. Călinescu promova în­țelegerea poeziei ; o dată le-a citit discipolilor săi o poezie și, întrebîndu-i ce au înțeles, nimeni n-a putut să dea un răspuns exact. Atunci, G. Călinescu a spus că este o poezie ermetică, aparținînd unui poet pe ca­­re-l stima, mărturisind că ea va fi receptată peste un timp mai îndelungat, este bună, a precizat profesorul, dar rostul poeziei este ca ea să fie înțeleasă imediat, să se adreseze direct citi­torului. Și, intr-adevăr, a­­cesta este rostul creației. Eminescu rămîne un genial poet nu numai pentru fan­tastica profunzime a ideilor sale, ci și pentru faptul că ele sînt înțelese de cititor. Altfel, ce rost ar avea ex­primarea unor gînduri pe care nu le pricepe decit au­torul ? îmi pun, firește, în­trebarea pentru că în libră­rii apar unele cărți cu titluri cel puțin ciudate și al că­ror conținut imi este practic inaccesibil, în ciuda efortu­rilor mele de aclimatizare cu stilul scrierii. Aurel Dra­­goș Munteanu este un tî­năr scriitor, cu o solidă cul­tură, destăinuită mai ales de preocupările sale publi­cistice. Dar, citindu-i „Sca­rabeul sacru“, ultimul său roman, am încercat o mare dezamăgire fiindcă n-am în­țeles ce vrea să spună cu întunecimile acelea psiholo­gice. Mai curioasă mi se pare explicația pe care o dă­dea cărții într-un recent in­terviu din revista „Tribuna“ unde afirma, cu o siguranță excesivă, că „valoarea „Sca­rabeului“ va crește în timp, o dată cu rafinarea conștiin­ței noastre artistice și cu o lectură mai apropiată a ro­manului“. Desigur, un rol important în orientarea gusturilor îl are critica literară; uneori, în numele unor mărunte in­terese de grup, sunt salutate cărți proaste după cum al­tele, valoroase, pot fi bla­mate. Uneori, chiar limbajul criticii pare enigmatic. îmi place curajul unor critici literari care, situîn­­du-se în afara oricăror in­terese, promovează o criti­că deschisă, corectă, dreap­tă. L-aș aminti, aici, pe A­­lexandru Piru, ale cărui cro­nici literare sînt de fapt o­­glinzi ale cărților supuse discuției. STAN STOIAN tehnician la Uzina „7 No­iembrie“ t d

Next