Inainte, mai 1972 (Anul 29, nr. 8445-8469)
1972-05-14 / nr. 8455
CU ACADEMICIANUL MIHAI BENIUC DESPRE SIMȚUL ȘI RESPECTUL VALORII In locuința sa din aleea Grădina Bordei, la catedra de psihologie a Universității din București — unde am privilegiul de cîțiva ani de a-1 întîlni —, academicianulpoet Mihai Beniuc devine pentru interlocutorul lui venit de aiurea cu treburi profesionale, ceea ce singur se definește într-un loc, și anume, „un bătrîn“ confeseur „către un tînăr cărturar“. Cum pentru cei mai mulți, Mihai Beniuc rămîne doar autorul de versuri a cărui prezență în manuale i-a creat o popularitate masivă de aproape un sfert de veac, se cuvine a nu-l uita pe omul de știință (anii trecuți a publicat „Psihologia animală“, sinteză unică în specialitate !) bine apreciat încă de multă vreme în cercurile universitare. Orice discuție purtată pe marginea indiferent căruia dintre subiectele abstrase interesului nostru are aceeași constanță în stare să facă din comunicare un festin spiritual : relevarea adevărului. De astă dată — sacrificed intențiile noastre din motive lesne de înțeles — d-sa se referă la unul din principalele cupluri de elemente ale actului existențial : simțul și respectul valorilor... „Cînd Al. Bogdan — Pitești, în prefață la versurile lui Macedonski traduse în franceză, recunoaște în Eminescu a fi „un admirable prosateur“, — ne mărturisește distinsul interlocutor — el are perfectă dreptate cu privire la proza poetului, dar e totuși nedrept cînd, în cele 52 de pagini miniaturale, nu amintește deloc de lirica „dispărutului de ieri“ (era prin 1897 !) și care în realitate apărea, urcînd spre zenit, tot mai rapid în strălucirea lui. E ca și cum te-ai duce în deșertul Saharei, lingă Cairo, și ai povești că ai văzut, să zicem, Sfinxul. Iar dacă te-ar întreba cineva , dar piramidele ? — ar răspunde , nu-mi aduc aminte, dar am văzut o caravană pe-acolo... Firește că nu ar fi justă încercarea de a obliga pe toată lumea, în materie artistică, de pildă, să iubească și să admire aceleași lucruri. Poate să nu-ți placă muzica lui Bach sau Beethoven, să te lase indiferent pictura lui El Greco sau sculptura lui Rodin, dar să nu-ți inspire respecte cu neputință. Voltaire pretindea că nimeni nu mai citește poemele homerice, dar cine ar mărturisi-o, fără a părea un incult ? Cu același drept s-ar putea afirma că nimeni nu citește „Ulysse“ al lui James Joyce ori „Moartea lui Vergil“ a lui Brecht, dar cine ar mărturisi-o, dintre aceia care vor să pară moderni ? Cu toată lipsa de timp, mai reiau cite un mare autor la lectură. Intr-o zi aveam nevoie de un citat din Shakespeare. Știam în ce piesă, dar nu-mi aminteam exact unde. Am început să recitesc piesa și, mărturisesc, că n-am mai putut-o lăsa din mină pînă la capăt, — cît pe-aici să uit ce citat căutam ! Dar am reluat așa — a cita oară ? — „Iliada“, apoi „Odiseea“, ca să mă verific, dacă-mi plac intr-adevăr, „îmi plac“ e puțin spus, cu timpul abia simți măreția unei opere, ca de altfel și slăbiciunile ei. Dar ce contează „slăbiciunile“, de exemplu, în arhitectura „Coloseum“-ului din Roma ? Or, mina „prea lungă“ — de altfel intenționat așa sculptată — a statuii lui „David“ de Michelangelo ? Nu mă deranjează micii vînători de erori din operele artistice, — aceștia sunt ca păsările care se hrănesc din blana marilor mamifere. E enervantă, însă, reaua credință a unora față de valorile indiscutabil demne de respect. La noi Caragiale, bunăoară, periodic „se bucură“ de niște eclipsări și ieșiri din eclipsă, deși genialul autor al „Scrisorii pierdute" este definitiv și mare și clasic. Nu e nevoie să se încerce o demonstrare a superiorității artistice a fiului său Matei, al cărui loc în panteonul literelor e asigurat. Unii, prea puțini, ce-i drept, se mai hazardează, timid, să creadă că Sadoveanu a fost cam uitat, că steaua lui Arghezi e în declin și că ar fi timpul să populăm bolta cerească cu alte constelații, decupate recent din hîrtie colorată. Alții mai „descoperă“ pe Bacovia, care de aproape șase decenii e bine apreciat, însă cea mai gravă eroare este lipsa de respect a unora față de valorile indiscutabile atît ale trecutului cît și ale ultimului pătrar de secol. Cine altfel ar îndrăzni altoare noi pe-o ramură in care nu circulă seva ideologiei marxist-leniniste, fără să știe dinainte că se renegă singur, extra muros, din cetatea intereselor României constructoare a socialismului ? Fiecare stea își are destinul său. Unele răsar, altele apar; unele apar, altele dispar. A le ridica în slava cerului cu macaraua ori a le doborî sub orizont cu ciomagul poate oricine să încerce, dar tot efortul rămîne o stupidă și nefericită muncă de Sisif... In ultimul timp se vorbește tot mai mult de faptul că steaua lui Macedonski se ridică — ceea ce, de altfel, e foarte bine. N-aș vrea să se uite, însă, că Al. Th. Stamatiad, fără să fie „astronom“, a fost unul dintre aceia care se găseau poate chiar pe prima treaptă a marilor admiratori ce orbitau în jurul unui astru de mărime primă, chiar dacă alți „astronomi“ la fel de învățați nu vedeau acest astru. Nu intrase în cîmpul telescoapelor lor, atîta tot. In definitiv, opera literară sau artistică, în general, este în toate împrejurările un test de inteligență pentru critic, o probă, un examen coram popula față de public. Desigur, examenul e greu, iar ponoasele de obicei le trage autorul operei, căci criticului n-ai cum să-i răspunzi... Prof. ION B. VICTOR Desene de GH. CIUCIETE 1 ÎNAINTE 14 _ V — 19723 TENDINȚELE POEZIEI ACTUALE TIBERIU UTAN După părerea mea, poezia ultimilor ani — prin ce are ea mai reprezentativ — s-a impus datorită unor calități de prim ordin pentru condiția experimentării poetice în general : profunzimea meditației, capacitatea de a comunica idei, sincronisme cu sensibilitatea contemporan , tabloul omului liric fiind suficient de bine conturat pentru critică, și pentru cititor. Dar, se mai vorbește, sub semnul unor mari semne de întrebare, și despre ceea ce numim experiment, despre poezia confuză, despre versuri cu falsă tentă filozofică. Succesul oricăror intervenții pe calea rezolvării lor depinde în chip fundamental de deschiderea unghiului sub care sînt discutate. Rețetele nu duc la nici un rezultat demn de atenție. Experimentul, în nici un caz, nu trebuie negat apriori. In urmă cu 10—12 ani, cînd au apărut Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag existau voci care etichetau creația lor drept „experiment“. Astăzi vorbim despre ei ca despre autori de primplan ai poeziei românești actuale. Cine i-ar mai contesta fără să se teamă de ridicol ? După acești poeți a apărut altă generație afirmată sub aceeași poetică zodie binefăcătoare a experimentului. Nume? Marin Sorescu, Ion Alexandru, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu și alții. Scrisul, evoluția lor de pînă acum demonstrează un adevăr, de altfel destul de vechi, și anume că experimentul n-are nici o valoare dacă nu este susținut de talent, de vocație autentică. In afara talentului, există pseudo-experimentul, iar în ultimul timp, critica s-a pronunțat cu mai mult aplomb asupra simplelor exerciții de versificație cu pretenții de noi „capete de pod“ peste apa fermecată a poeziei. Și încă mai are serios de lucru. Critica analizează, criticul compară — și se întîmplă de multe ori ca opiniile să nu difere în esență. Asta înseamnă că in depistarea inovației false sau, cum ar zice poporul, în alegerea griului de neghină ajută și uneltele mai perfecționate, dar și bun simț, dobîndit, în simplul primul rînd prin școală, prin toate mijloacele de informare care reușesc să formeze și să întrețină acel spirit de receptivitate vie în fața autenticului. Fără să fiu un adept al poeziei lui Topîrceanu, ci doar un admirator, voi invoca aici cîteva gînduri de-ale lui : „Sînt unii poeți care spun adeseori ceva profund, avînd aerul că spun fleacuri, sînt alții care spun întotdeauna fleacuri avînd acel aer că spun întotdeauna ceva profund. Aceștia din urmă sînt mai diplomați cu contimporanii“. S-ar pune, firesc, problema înțelegerii acestei categorii de mînuitori ai condeiului, însă înțelegerea este una, promovarea alta. Se știe, o literatură nu se constituie numai din piscuri. Există un număr de scriitori al căror talent se distinge prin onestitate și, din cînd în cînd, prin sclipiri, care sclipiri dau tonul unei bune literaturi, de aceea consider că acestora trebuie să le acordăm toată stima, să-i promovăm (atenție !) în funcție de nivelul respirației lor în cîmpul poeziei, opunînd rezistență imposturii. N-ar fi de prisos dacă am aminti aici un gînd al lui Blaga : „Arta exclude principial orice ostentație“. Cred că folosirea numelui acestui mare poet este cit se poate mai bine venită, deoarece mulți poeți „neînțeleși“ se revendică în diferite moduri ca emuli ai săi. Poți, oare, să ajungi la arta lui Blaga ? Iată o întrebare, după mine, fundamentală. In ceea ce privește ostentația, este poate cel mai ușor de detectat în Cuvintele se resping, poezie, dar sensul lor este un non-sens (și nu un nou sens). Spre ce tinde o astfel de poezie ? Spre ce orizonturi de cunoaștere, de investigație, de sensibilitate ? Spiritele mari se întîlnesc indiferent de meridian sau de timpul în care au trăit. Mi se pare că răspunsul la aceste întrebări a fost formulat lapidar de Lautréamont, care afirma : „Poezia trebuie să aibă drept scop adevărul practic“. Este loc în poezie și ostentație, pentru acea ostentație proprie vîrstei tinereții în care se pot întrevede rezultatele deosebite, excepționale, iar critica se cuvine să facă delimitările necesare. Societatea românească de astăzi simte o nevoie tot mai vie de exprimare, de comunicare. Faptele, realitățile le știm cu toții. S-ar putea spune că ea se poate exprima pentru că are destule resurse pentru aceasta și fără ajutorul poeziei. Nimic mai fals. Exprimînd viața României contemporane, poezia își aduce sieși imense servicii. In primul rînd pe planul recunoașterii sale, îmi este imposibil să cred că, dacă n-ar fi infuzat atîta spirit și simțămînt național în opera sa, Eminescu ar fi fost pentru astăzi și pentru totdeauna, marele Eminescu. Oare nu este supremul omagiu pe care îl aducem, cînd identificăm in geniul lui geniul poporului nostru ? Astfel trebuie să gîndim și despre Alecsandri, Goga, Blaga, Arghezi ș.a.m.d. Clipa inspirației este intr-adevăr unică. Dacă unicitatea ei este autentică ne dăm seama după ceea ce s-a născut în sclipirea ei. Numai după ce versurile noastre merg singure în lume, pe propriile lor picioare, numai atunci putem să ne dăm seama de fecunditatea clipei. Abia după ce au făcut un ocol în lume avem dreptul să le înserăm „Versuri alese“. Și totuși, nu este vorba numai de inspirație, dar și de dorința de a surprinde un anumit moment de mare emoție, fiindcă intervine etica, travaliul literar propriu-zis. Ca cititor și iubitor de poezie nu cred că poezia autentică poate exista fără mesaj. Arta este, după cum se știe, comunicare. Nimeni nu scrie pentru propria mulțumire. Mesajul despre care vorbim exprimă întotdeauna trăirile noastre în toată complexitatea lor. Atît tristețea cît și dragostea, durerea, stările de cumpănă sînt generate de împrejurări de viață. A ignora împrejurările constructive, frumoase ale vieții din jur, mi se pare a face un lucru pe jumătate. Iar reflecta, Ca patrioți, realiatățile contemporane mi se pare un lucru de căpetenie pentru un poet de vocație. Cred că mesajul patriotic este considerat de toți poeții noștri ca o stare intimă. Este vama la care trebuie să ne oprim cu toții și să plătim cu tot sensul sensibilității noastre. Desen de Ștefan Brădiceanu ~9\ Apărute acum cîteva săptămîni în presa literară, Tezele apropiatei Conferințe Naționale a scriitorilor constituie, atît pentru întreaga obște a scriitorilor cît pentru marele public iubișitor de literatură, un prilej de verificare a permanentului dialog ce trebuie să existe între aceste două componente ale climatului literar. Participarea plenară a oamenilor de litere și, deopotrivă, adeziunea muncii iubitorii de oamenilor frumos la dezbaterile pe marginea tezelor ilustrează noul climat spiritual, „favorabil și stimulator pe care partidul l-a creat muncii scriitoricești“. Un eveniment atît de important, care va analiza activitatea literară a perioadei care a trecut de la ultima Adunare generală a scriitorilor din noiembrie 1968 pînă astăzi și va stabili liniile de dezvoltare ale viitoarei literaturi, va avea loc în contextul edificării multilaterale a socialismului în patria noastră. Astăzi, mai mult ca oricind, în istoria patriei noastre este creată disponibilitatea marelui public pentru receptarea capodoperelor literaturii noastre clasice, contemporane ori viitoare. Iată, deci, justificată îmbucurătoare totodată „neoșibișnuita efervescență“ de dinaintea conferinței, despre care scria academicianul Zaharia Stancu, într-un articol din România literară de acum cîteva săptămîni. Tuturor celor care au citit Tezele Conferinței Naționale a Scriitorilor și dezbaterile largi pe marginea acestora, li s-a evidențiat cîteva teme esențiale, probleme majore, care, cîteva se constituie într-o adevărată „artă poetică“ a noii noastre literaturi. Definirea acestor concepte estetice este cu atît mai necesară, cu cît — așa cum s-a remarcat în Teze — incertitudinea, simplificarea ori dilatarea acestora au permis apariția unor manifestări străine de spiritul literaturii noastre socialiste. Două concepte polarizează atenția creatorilor de frumos și anume : umanismul socialist și realismul. Punînd la baza literaturii noastre noi principiul umanismului socialist, înscriu noua literatură Tezele în descendența marilor literaturi ale lumii în care omul este „măsura tuturor lucrurilor“, în care omul este „valoarea supremă pentru om“. Constituind punctul de plecare al literaturii noastre, umanismul socialist este expresia unității valorii artistice cu celelalte valori și cu imperativele istorice, privind atît „geneza cît și structura și finalitatea operei, conținutul său de idei implicite sau explicite, în ultimă instanță toate sintetizînd atitudinea față de lume“. O trăsătură esențială umanismului socialist al literaturii noastre este considerarea omului noii societăți, deopotrivă cititor și personaj, ca multilateral dezvoltat, capabil de a-și epuiza toate însușirile umane în folosul întregii societăți, fiind mereu perfectibilă, nu „entitate dată“ sau „esență imuabilă“. In noile condiții istorice, problema eliberării și demnității omului nu mai este exclusiv teoretică sau abstractă, ci sunt create și mijloacele concrete de înfăptuire a acesteia. Investind literatura cu capacitatea de a esențializa, de a exprima o epocă și considerînd omul în tensiunea implicită sau explicită mersului către un ideal, uamanismul socialist se opune față de „tot ce deformează ființa umană și idealurile sale, față de elogiul decăderii, al morții, al lipsei de perspectivă, al înjosirii, al exploatării ori al transformării omului din scop și centru — în mijloc, în unealtă“. Realismul reprezintă, în exprimarea exactă a Tezelor „programul inepuizabil al noii noastre arte și literaturi“. Cu o ascendență impresionantă în tradiția progresistă a artei și literaturii, problema realismului este pusă astăzi cu toată acuitatea. Tezele se ridică atît împotriva celor care dilatează la maximum acest concept cît și împotriva acelora care, considerând realismul un „rețetat de metode pentru a produce literatură“, pornesc de la preconcepții sau chiar de la concepte închise. Adevărata problemă realismului — așa cum reazultă din Teze — înseamnă „a te inspira din tumultuoasa noastră istorie contemporană, a-ți pune problemele ei, a face efortul de a le înțelege creator și a transmite poporului, din viața căruia te inspiri, rezultatul confruntării tale cu epoca“. Literatura de care avem nevoie trebuie să fie o literatură modernă, originală, accesibilă în sens superior, să răspundă cerințelor intelectuale ale cititorului contemporan cu un tot mai ridicat nivel de cultură. Sarcinile Uniunii Scriitorilor — ultimul capitol din Teze — pune premisele unei literaturi tot mai apropiate de realitate, de popor, participînd activ la efortul general de construcție socialistă și comunistă. Chemările adresate scriitorilor de la tribuna Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 3-5 noiembrie 1971, de către tovarășul Ceaușescu, sunt ecoul Nicolae dorinței legitime a întregului popor de a dispune de opere literare de mare valoare artistică și educativă. „Faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a societății, a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă ! Aveți în fața voastră o perspectivă largă ! puneți talentul și măiestria de care dispuneți în slujba unei arte închinate poporului, cauzei socialismului și comunismului în patria noastră“. Asist. univ. EMIL DUMITRAȘCU MIEZUL LITERATURIISUBSTANȚĂ VIE, EMOȚIONANTĂ A ACTUALITĂȚII ACCESIBILITATE ȘI PROFUNZIME Dragostea de literatură, o am încă de pe băncile școlii primare , mi-a plăcut să citesc și astăzi, unei cărți bune continui să-i dedic, ori de cite ori se ivește prilejul, o bună parte din timp, cu toate că sunt foarte ocupat pe linie profesională și obștească, îmi amintesc de prima lectură a excelentei nuvele „Moara cu noroc“ de Ion Slavici; eram, pare mise, la vîrsta de 14 ani; scrierea aceasta mi-a produs o emoție atît de puternică, nncit am reluat lectura anumitor fragmente , nu pentru că nu le-aș fi înțeles, ci pentru imensa plăcere pe care mi-au procurat-o. Situațiile din cartea aceea erau scrise într-un limbaj simplu, accesibil, dar realismul era de o zguduitoare forță. Și cu alte cărți mi s-a întîmplat la fel , cine nu simte nevoia, oare, să revină asupra unor pagini din memorabilul roman „Răscoala“, de Liviu Rebreanu? Dar aceste cărți ca atîtea , altele ca ele din literatura noastră cît și cea universală, au intrat in timp tocmai datorită unor calități esențiale, bazate pe accesibilitate și profunzime. Am citit undeva despre felul în care marele om de cultură G. Călinescu promova înțelegerea poeziei ; o dată le-a citit discipolilor săi o poezie și, întrebîndu-i ce au înțeles, nimeni n-a putut să dea un răspuns exact. Atunci, G. Călinescu a spus că este o poezie ermetică, aparținînd unui poet pe care-l stima, mărturisind că ea va fi receptată peste un timp mai îndelungat, este bună, a precizat profesorul, dar rostul poeziei este ca ea să fie înțeleasă imediat, să se adreseze direct cititorului. Și, intr-adevăr, acesta este rostul creației. Eminescu rămîne un genial poet nu numai pentru fantastica profunzime a ideilor sale, ci și pentru faptul că ele sînt înțelese de cititor. Altfel, ce rost ar avea exprimarea unor gînduri pe care nu le pricepe decit autorul ? îmi pun, firește, întrebarea pentru că în librării apar unele cărți cu titluri cel puțin ciudate și al căror conținut imi este practic inaccesibil, în ciuda eforturilor mele de aclimatizare cu stilul scrierii. Aurel Dragoș Munteanu este un tînăr scriitor, cu o solidă cultură, destăinuită mai ales de preocupările sale publicistice. Dar, citindu-i „Scarabeul sacru“, ultimul său roman, am încercat o mare dezamăgire fiindcă n-am înțeles ce vrea să spună cu întunecimile acelea psihologice. Mai curioasă mi se pare explicația pe care o dădea cărții într-un recent interviu din revista „Tribuna“ unde afirma, cu o siguranță excesivă, că „valoarea „Scarabeului“ va crește în timp, o dată cu rafinarea conștiinței noastre artistice și cu o lectură mai apropiată a romanului“. Desigur, un rol important în orientarea gusturilor îl are critica literară; uneori, în numele unor mărunte interese de grup, sunt salutate cărți proaste după cum altele, valoroase, pot fi blamate. Uneori, chiar limbajul criticii pare enigmatic. îmi place curajul unor critici literari care, situîndu-se în afara oricăror interese, promovează o critică deschisă, corectă, dreaptă. L-aș aminti, aici, pe Alexandru Piru, ale cărui cronici literare sînt de fapt oglinzi ale cărților supuse discuției. STAN STOIAN tehnician la Uzina „7 Noiembrie“ t d