Informaţia Harghitei, aprilie-iunie 1973 (Anul 6, nr. 1584-1661)
1973-06-02 / nr. 1637
HARGHITA 1848 -începutul unei noi epoci ÎN FĂURIREA ROMÂNIEI MODERNE Amu! 1848 s-a marcat dreptarmii unor lupte înflăcărate duse împotriva aristocraţiei feudale şi a absoluitismuluii împănaţilor, al uriaşelor ridicări de mese, pentru desfiiinţarea iobăgiei, cucerirea libertăţilor democratice. Independenţa naţională a popoarelor subjugate, pentru respectarea demnităţii naţionate şi a egalităţi popoarelor şi naţiona'i'tâiţilor. In acest context general-european se înscriu şi luptele revoluţionare din Ţara Românească, Moldova şi Transil vania. Revendicările exprimate în Prolectaimiaţia de la Blaj au avut un caracter democrat-revoluţionar, în ele formulîndu-se just cerinţele naţionele şi sociale ale româniilor din Transilvania, privaţi de cele mai elementare drepturi şi nerecunoscuţi, din punct de vedere politic, ca naţiune, în cadrul luptelor revoluţionare desfăşurate pe teritoriul Transilvaniei, un loc important a revenit răspradei generale a secuilor împotriva absolutismului austriac pentru desfiinţarea iobăgiei şi a celorlalte privilegii feudale, cucerirea libertăţilor democratice, apărarea pămîntuliui natal împotriva armatelor cotropiitoare Habsburgice şi ţariste. Jugul iobăgiei, povara dijmei atîrnau tot atît de greu pe umărul secuiului, ca şi pe umerii iobagului român din Transilvania. Semnalul răscoalei a fost dat de adunarea naţională a secuilor, ţinută la Lutiţa (Agyagfalva). Un număr de 60.000 de oameni s-au adunat aici, hotărînd ruperea imediată a legăturilor cu general comando-ul habsburgic de la Sibiu, desfiinţarea administraţiei militare şi civile subordonate curţii de la Viena, chemarea tuturor bărbaţilor de a se înrola sub arme şi a porni imediat împotriva trupelor imperiale. Adunarea naţională a secuilor a adresat totodată, o chemare către toate naţionalităţile din Transilvania, în documentul intitulat „Mină frăţească tuturor naţionalităţilor“ se spunea : „Noi nu sintem duşmanii nici uneia din naţiuni, ba din contră îi strîngem în braţe pe toţi cetăţenii noştri de orice grai, iar duşmani nu sintem numai oamenilor vechiului regim, care şi azi jelesc după robotul săptămînal... Cerem binecuvintarea pentru popoarele de orice grai şi chinul iadului pe toţi reacţionarii şi hrăpăreţii urîtori de popor, care încep să-şi ridice capul, dar pe care nu vom întîrzia sâ-i lovim“. Ce replică minunată sunt aceste cuvinte la proclamaţia lui Aron Pumnul, animator şi el al luptelor revoluţionare din 1848, în care scria: „Spuneţi ungurilor, secuilor şi saşilor că noi îi iubim ca pe fraţii noştri, cu care locuim într-o ţară. Spuneţi-le cu cuvintele şi arătaţi-le cu fapta că noi ii iubim. Insă e drept că şi ei să ne iubească şi să corespundă iubirei noastre ce o avem către ei“. Cit de plastic a exprimat aceeaşi năzuinţă Avram Iancu, înflăcăratul revoluţionar din Transilvania, cînd, într-o scrisoare adresată colonelului Simonffy József spunea : „Maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar“, căci „firea ne-a aşezat în una patrie, ca împreună să asudăm cultivînd-o şi împreună să gustăm dulceaţa fructelor ei“. In acelaşi spirit, Pălfi János, unul din conducătorii luptelor revoluţionare secuieşti chema popoarele să se unească, pentru că, unitatea odată realizată „nu există în Europa putere, ca să fie în stare să ne subjuge şi să ne răpească libertatea“. O pagină glorioasă a acelor ani o constituie puternica rezistenţă organizată împotriva armatelor imperialiste şi ţariste în Trei Scaune, a cărei figură legendară a fost minunatul fiu al acestor meleaguri, Gábor „Evenimentele revoluţionare din 1818 au avut un caracter unitar în toate ţările române ; în centrul lor se afla pretutindeni desfiinţarea servituţilor feudale şi eliberarea ţărănimii iobage, introducerea libertăţilor democratice burgheze, scuturarea dominaţiei străine şi realizarea unităţii şi independenţei naţionale — obiective democratice care interesau cele mai largi pături sociale, corespundeau năzuinţelor afirmării de sine stătătoare a naţiunii române.“ N. CEAUŞESCU Aron, pe care secuii pe drept cuvînt îl consideră — alături de marele Gheorghe Doja — un erou naţional al lor. Gábor Aron, împreună cu Berde Mózes şi alţi fruntaşi revoluţionari a chemat la luptă împotriva armatei imperiale; la Hărman, Tîrgu Secuiesc şi Sfîntu Gheorghe au fost turnate din clopotele adunate de pretutindeni, peste 40 de tunuri, cu care s-a reuşit stăvilirea atacurilor furibunde ale trupelor austriece mult superioare numericeşte. In luptele împotriva trupelor habsburgice şi ţariste au luptat umăr la umăr secuii şi românii din comunele Breţcu, Covasna, Zagon, Boroşneu şi altele. Documentele vremii vorbesc despre adevărate arsenale în care lucrau pînă şi femeile şi copiii, fetele din Sfîntu Gheorghe pregătind zilnic nu mai puţin de 100.000 de gloanţe. La începutul anului 1849, oştile generalului Bem, venite dinspre părţile bihorene, avînd în rindurile lor şi peste 3.000 de români, prin mai multe bătălii succesive, au reuşit să alunge din aproape întreaga Transilvanie oştile austriece. Intr-o proclamaţie, generalul Bem cerea uniunea forţelor în lupta împotriva despotismului, spunînd : „Daţi mina unii cu alţii, puneţi capăt neînţelegerii naţionale şi în faţa voastră se va deschide un viitor fericit“, împreună cu generalul Bem, Nicolae Bălcescu plănuia lărgirea luptei pentru libertate prin reînvierea flăcării revoluţionare în Moldova şi Ţara Românească, înglobînd şi legiunile lui Avram Iancu. Dar forţele revoluţionare române şi maghiare din Transilvania nu au reuşit la timp să realizeze unitatea de luptă împotriva contrarevoluţiei habsburgice, fapt speculat cu abilitate de curtea imperială de la Viena, în scopul fărîmiţării şi înfrîngerii forţelor revoluţionare. Cei mai luminaţi conducători români şi maghiari ai luptei revoluţionare au căutat neîncetat să realizeze unitatea de luptă a tuturor naţionalităţilor. Mijlocind o înţelegere între Avram Iancu şi Kossuth Lajos, Bălcescu a ajuns să încheie şi un proiect de pacificare. Dar, din păcate, acesta s-a realizat prea tîrziu. Trupele ţariste, venite în sprijinul habsburgilor, trecuseră deja Carpaţii, înăbuşind lupta revoluţionară din Transilvania. In acele împrejurări, în luptele crîncene de la Chichiş şi Ozun şi-a găsit moartea şi Gábor Áron. Alături de el, în haine militare, a participat la lupte tovarăşa de viaţă, Iustina Velciu, o româncă din comuna natală Breţcu. La sfîrşitul lui iulie a căzut eroic pe cîmpul de bătălie de la Albeşti şi poetul revoluţionar Petőfi Sándor. In cele din urmă, revoluţia din anii 1848—1849 din Transilvania a fost înfrîntă, datorită împrejurărilor istorice vitrege şi nerezolvării revendicărilor naţionale şi sociale esenţiale, pentru care luptau masele. Dar nici un fel de oprelişti nu au putut nimici idealurile în numele cărora au luptat revoluţionarii români şi maghiari, căci ele îşi trăgeau seva din nesecatul izvor al dorinţei şi voinţei de libertate a poporului. „ ... O naţionalitate oricît de mică va fi — spune Nicolae Bălcescu — trebuie respectată, căci sfînt e dreptul ce are ea de a trăi în pămîntul ce ocupă ; acest drept natural e deasupra oricărui drept istoric, devreme ce pămîntul este al oamenilor, iar nu oamenii ai pămîntului. Problema de deslegat în Ardeal era şi este, nu cum vor face românii, ungurii, saşii şi secuii ca să rămînă numai ei singuri intr-a aceea ţară şi să urnească pe celălalte popoare, ci, proclamînd dreptul comun sau egalitate pentru indivizi şi naţionalităţi, să caute mijlocul de a armoniza împreună .. Pe drumul unirii strînse, al prieteniei şi frăţiei a păşit încă de la înfiinţarea sa, partidul comunist. Exprimînd în cel mai înalt grad năzuinţele maselor populare, dragostea lor fierbinte faţă de patrie, partidul nostru a slujit cu devotament realizarea idealului de frăţie şi egalitate între poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare, demascînd, în anii de cruntă prigoană, diversiunile naţionaliste ale claselor dominante. Victoria definitivă a socialismului în ţara noastră, dezvoltarea continuă a economiei naţionale prin activitatea rodnică a clasei muncitoare aliată cu ţărănimea, cu intelectualitatea, asigură egalitatea reală în drepturi a tuturor cetăţenilor, deplina frăţie între poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare, avînd la bază încrederea nemărginită a întregului nostru popor în Partidul Comunist Român, conducătorul înţelept pe drumul progresului şi prosperităţii patriei. Amaliu CHEŢA ! ! — „Români, fiţi voi inşi vă, nu imitaţi ps nimeni. Aveţi sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiaţi popoarele bătrîne, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cit mai adine veţi săpa, cu atit veţi vedea ţişnind mai mult viaţa“. Jules MICHELET — „Bălcescu a proclamat alianţa frăţească a poporului român cu poporul ungar, ridicindu-se totodată împotriva politicii de asuprire naţională dusă de clasele conducătoare din Ungaria. Bălcescu a fost nu numai unul dintre oamenii politicii cei mai progresişti ai epocii sale, ci şi un revoluţionar consecvent şi un filozof luminat“. TÓTH Zoltán, laureat al Premiului Kossuth. zzztvar. aimwffUBsaaa Nicolae Bălcescu: „LIBERTATEA DINLĂUNTRU ESTE PESTE PUTINŢĂ A DURIND! FĂRĂ LIBERTATEA DIN AFARĂ“ „Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor... Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi... Să deschidem istoria, cartea de mărturie a veacurilor şi, luminaţi de filosofia ei, vom vedea că de veacuri naţia română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte, transformîndu-se şi luptindu-se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului... Vom vedea pe naţia română ieşind de-abia din vijelia năvălirii barbarilor, care o bintui mai multe veacuri... Domnii însă, reprezentanţi ai principiului autorităţii, apuc cu încetul puterea absolută ... caută a păstra pe români in drepturile sale de naţie puternică şi neatirnată, ii dă demnitatea şi puterea de a-şi împlini misia în omenire, de a apăra creştinătatea şi civilizaţia nescîndă, dar apasă cu totul libertatea dinăuntru. Poporul se degradează prin robie şi sărăcie, ca şi boierii prin bogăţie şi asuprire. Ţara slăbeşte şi turcii se folosesc de ocazie spre a-i călca şi a-i hrăpi drepturile. Cine va zdrobi această tiranie? ... Spiritul naţional şi patriotic luase o putere mare din revoluţia de la 1821 şi din restatornicirea unui guvern mai naţional decit cel trecut, şi in vreme ce partida ciocoilor cu noua partidă fanariotică, reîntemeiată la 1830, îşi dispută puterea ... o jună partidă naţională se întocmeşte şi işi ia demisie de a continua programa revoluţiei de la 1821 şi de a realiza întru tot dorinţele şi trebuinţele poporului, surpînd ciocoismul şi fanariotismul şi înălţînd românismul la putere... D aci nevoia de a opera o revoluţie democratică şi socială. Astfel fu programul revoluţiei de la 1848. Intr-acest chip vedem că printr-atitea stăvili, războaie, vărsări de singe, chinuri in şirul veacurilor, istoria ne arată revoluţia aducind pe naţia română din prefaceri în prefaceri, in calea acelei legi universale a dezvoltării istorice a naţiilor: înălţarea plebeianismului la putere sau, după cum o formulăm noi, întregirea romă- nului, vecinul, seiful veacului de mijloc, în drepturile sale de om, de cetăţean şi de naţie ... Revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de pă- I mint şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntrul, care este peste putinţă a dobindi fără libertatea din afa- ră, libertatea de sub domnia strai- j nă, ci va cere unitatea şi liberta- tea naţională. Deviza ei va fi: dreptate, frăţie, unitate. Ea va fi o revoluţie naţională. Aceasta este calea ce va lua ‘ revoluţia română in viitor“. (Din „Mersul revoluţiei In istoria românilor“, 1850). Pagina a 7-a